ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 143/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul R.O.M.K. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul I.G.P.F. Române, obligarea acestuia să-i răspundă la cererea sa înregistrată din 22 octombrie 2010 și la cererea de revenire din 17 noiembrie 2010. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că răspunsul primit, cuprins în adresa autorității pârâte din 01 noiembrie 2010, a fost extrem de lapidar și a făcut trimitere exclusiv la dispozițiile O.U.G. nr. 194 din 12 decembrie 2002, fără nicio lămurire suplimentară, drept pentru care a revenit cu adresa înregistrată la nivelul I.G.P.F.

din 17 noiembrie 2010 prin care a solicitat lămuriri suplimentare, mai exact un răspuns complet și corect la cererea sa. La această ultimă cerere nu a primit răspuns, aflându-se astfel în imposibilitatea de a realiza demersurile necesare înlăturării măsurii interdicției luate împotriva sa de a intra în România pentru o perioada de 15 ani. 1.2. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, arătând că, în contextul prevederilor Legii nr. 554/2004, corespondența administrativă nu poate forma obiectul controlului de legalitate din partea instanței de contencios administrativ, practica judiciară fiind unitară în aceasta privință. 1.3. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 633 din 31 ianuarie 2012, a respins excepția inadmisibilității, ca nefondată, și a admis cererea formulată, obligând pârâtul să răspundă cererii reclamantului, înregistrată la I.G.P.F.

la 22 octombrie 2010. 1.4. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea înregistrată la autoritatea pârâtă din 22 octombrie 2010, reclamantul a solicitat să i se comunice următoarele relații: - Împrejurările și motivele pentru care i-a fost stabilită interdicția de a intra pe teritoriul României; - Modul cum i-au fost aduse la cunoștință documentele prin care i s-a instituit interdicția, deoarece acesta nu este în posesia unor înscrisuri din care să reiasă că nu poate intra pe teritoriul României; - Data la care a fost instituită interdicția, precum și informații cu privire la eventuale prelungiri intervenite asupra interdicției. Prin Adresa din 01 noiembrie 2010, autoritatea pârâtă l-a informat pe reclamant că măsura de interzicere a intrării în Romania a fost luată la data de 20 octombrie 2006 pe o perioada de 15 ani, conform O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. Prin adresa înregistrată din 17 noiembrie 2010, reclamantul a solicitat autorității pârâte un răspuns complet la cererea din 22 octombrie 2010, la care însă nu a primit niciun răspuns. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, prima instanță a reținut că obiectul cauzei deduse judecații îl reprezintă cenzurarea unui act administrativ asimilat (în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004), respectiv nesoluționarea de către pârâtă a cererii reclamantului, iar nu anularea adresei de răspuns care a materializat un răspuns parțial, cum în mod eronat a susținut pârâtul. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că autoritatea pârâtă nu a înțeles să răspundă cererii înregistrate din 01 noiembrie 2010, context în care a apreciat că nesoluționarea cererii reclamantului în termen de 30 de zile, este de natură a-l vătăma pe acesta.

2. Calea de atac exercitată 2.1. Împotriva acestei soluții a formulat recurs autoritatea pârâtă, susținând că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, invocând, în esență, următoarele critici: - Instanța de fond a ignorat faptul că autoritatea i-a răspuns reclamantului la cererea din 22 octombrie 2010, prin adresa din 1 noiembrie 2010, comunicându-i acestuia toate informațiile deținute; - Instanța de fond nu a avut în vedere că prin cea de-a doua cerere, din 17 noiembrie 2010, reclamantul a solicitat aceleași informații, situație în care această cerere a fost clasată în baza art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002; - Instanța de fond a reținut în mod greșit că autoritatea ar fi manifestat un refuz în soluționarea cererilor adresate de reclamant.

În concluzie, autoritatea pârâtă a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii. 2.2. Intimatul-reclamant a depus concluzii scrise prin care a răspuns criticilor recursului, susținând, în esență, că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică. Astfel, susține intimatul-reclamant, la data de 20 octombrie 2006, a fost declarat indezirabil și s-a luat împotriva sa măsura interzicerii de a intra pe teritoriul României pe o perioadă de 15 ani, iar autoritatea pârâtă a refuzat să-i comunice împrejurările și motivele pentru care i-a fost stabilită interdicția respectivă, ceea ce îl împiedică să promoveze o acțiune/ un demers judiciar în cadrul căruia să conteste măsura respectivă.

Totodată, intimatul-reclamant a solicitat obligarea autorității recurente la plata cheltuielilor de judecată. 3. Soluția instanței de recurs. Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. Prin sentința recurată, așa cum s-a arătat și în cadrul expunerii prezentate la pct. 1 al acestor considerente, instanța de fond a apreciat că autoritatea publică nu a răspuns la cererea din 22 octombrie 2010 și a dispus obligarea autorității să-i răspundă la această cerere. În cauză, așa cum a specificat și în concluziile scrise depuse în dosarul de recurs, intimatul-reclamant a precizat că informațiile solicitate îi sunt necesare pentru inițierea unei proceduri judiciare de contestare a măsurii de interzicere a intrării pe teritoriul României pe o durată de 15 ani care a fost luată împotriva sa.

De asemenea, în cauză, este necontestat că urmare la cererea din 22 octombrie 2010, autoritatea publică recurentă i-a răspuns cu adresa din 1 noiembrie 2010 (fila 7 dosar fond), comunicându-i următoarele informații „Măsura de interzicere a intrării în România instituită față de dumneavoastră a fost luată la data de 20 octombrie 2006 pe o perioadă de 15 ani, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 194 din 12 noiembrie 2002, republicată, privind regimul străinilor în România”. Astfel fiind, instanța de recurs constată că instanța de fond a reținut în mod greșit că autoritatea publică nu ar fi răspuns reclamantului la cererea din 22 octombrie 2010, din moment ce cu adresa din 1 noiembrie 2010, autoritatea i-a comunicat acestuia informațiile în posesia cărora s-a aflat legal, așa cum s-a precizat și prin cererea de recurs.

Totodată, Înalta Curte constată că adresa din 1 noiembrie 2010 reprezintă un act suficient pentru ca intimatul-reclamant să inițieze demersul judiciar care să vizeze contestarea măsurii luate împotriva sa, confirmată prin acest document, ceea ce este de natură să-i permită accesul la instanța competentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de I.G.P.F.R. împotriva sentinței nr. 633 din 31 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Casează sentința atacată și respinge acțiunea, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2014.