ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4070/2014

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

Prin

cererea înregistrată la data de 19 iulie 2012, reclamantul A.S. a chemat în

judecată pe pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative - Direcția

Generală de Pașapoarte, Ministerul Internelor și Reformei Administrative -

Oficiul Român pentru Imigrări a Municipiului București și Ministerul Internelor

și Reformei Administrative - Inspectoratul General al Poliției de Frontieră

Romane pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună ridicarea

măsurii interzicerii intrării pe teritoriul României, ridicarea consemnului

nominal N.P.L, radierea sa din lista de consemne (Sistemul național de evidență

a străinilor) a Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

Prin

Sentința civilă nr. 615 din 11 februarie 2013,, Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne -

Direcția Generală de Pașapoarte respingând în consecință acțiunea împotriva

acestuia ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate

procesuală pasivă.

Totodată,

Curtea de apel a respins în rest acțiunea promovată de reclamantul A.S. în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General

pentru Imigrări și Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General al

Poliției de Frontieră, ca fiind neîntemeiată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență următoarele aspecte:

Față

de reclamantul A.S. prin Ordonanța nr. 2747/II-5 din data de 17 iulie 2006

emisă de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus

declararea sa ca persoană indezirabilă pe teritoriul României pentru o perioada

de 15 ani, dreptul său de ședere pe teritoriul României încetând cu data de 17

iulie 2006.

Pentru

dispunerea acestei măsuri, s-a reținut că reclamantul a desfășurat, desfășoară

și există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură

să pună în pericol securitatea națională, în drept fiind avute în vedere

dispozițiile art. 83 și art. 134 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România.

Întrucât

soția reclamantului este cetățean român, nu este incidentă speței O.U.G. nr.

102/2005, ci O.U.G. nr. 194/2002.

Acest

din urmă act normativ nu reglementează un drept al străinului de a solicita

ridicarea interdicției, astfel cum prevede O.U.G. nr. 102/2005, iar

dispozițiile acestui din urmă act nu pot fi aplicate nici prin analogie

reclamantului.

Nu

se poate admite că reclamantului i se aplică prev. art. 30 alin. (8) din O.U.G.

nr. 102/2005 (referitoare la perioada pentru care un cetățean al Uniunii

Europene sau membrul de familie al unui cetățean al Uniunii Europene poate fi

declarat indezirabil, respectiv de la 1 la 10 ani) și deci că s-ar putea

considera că a fost declarat indezirabil pe o perioadă de maxim 10 ani, de

moment ce există o ordonanță definitivă prin care reclamantul este declarat

indezirabil pe o perioadă de 15 ani.

Împotriva

sentinței pronunțată de Curtea de Apel București, a declarat recurs A.S.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte

de termenul de judecată din data de 30 octombrie 2014, recurentul reclamant

A.S., a depus o cerere prin care solicitat instanței să ia act de renunțarea la

cererea de chemare în judecată.

Înalta

Curte constată că deși potrivit art. 84 din O.U.G. nr. 194/2002, hotărârea

instanței de fond este irevocabilă, în realitate, în speță obiectul cererii

privește încetarea măsurii declarării reclamantului ca indezirabil, iar

potrivit art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002, împotriva hotărârii prin care Curtea

de apel s-a pronunțat asupra menținerii măsurii declarării indezirabilului, se

poate face recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că urmează a

fi respinsă excepția inadmisibilității recursului.

Având

în vedere cererea de renunțare la judecata acțiunii formulată de

recurentul-reclamant, precum și faptul că manifestarea de voință, în sensul

renunțării la judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al pății,

care nu este supus cenzurii instanței de judecată, conform principiului

disponibilității care guvernează procesul civil, în temeiul dispozițiilor art.

246 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de

A.S. și va modifica sentința atacată, în sensul că va lua act de cererea de

renunțare la judecată formulată de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția inadmisibilității recursului invocată din oficiu.

Admite

recursul declarat de A.S. împotriva Sentinței civile nr. 615 din 11 februarie

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Modifică

sentința atacată în sensul că ia act de renunțarea reclamantului la judecata

cererii de chemare în judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - GV