CASE OF AHMED v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 34.621/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean irakian, domnul Hamdoon Ahmed Ahmed (

Reclamantul este reprezentat de doamna E. Crângariu, avocat în București. Guvernul român (

La data de 9 octombrie 2008, președintele Secției a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Întemeindu-se pe dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul să fie examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în anul 1962 și locuiește în Irak. Nu există nicio informație precisă cu privire la domiciliul actual al reclamantului.

Prin Ordonanța din 7 martie 2003, reclamantul a fost declarat persoană indezirabilă pentru o durată de 10 ani de către un procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Întemeindu-se pe

La data de 10 martie 2003, Direcția pentru Străini l-a informat pe reclamant că fusese declarat indezirabil și că trebuia să părăsească imediat teritoriul României.

În aceeași zi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus, în temeiul art. 93 din OUG nr. 194/2002, plasarea reclamantului pe o durată de 30 de zile la Centrul de primire, tranzit și găzduire Otopeni (denumit în continuare

Prin Adresa din data de 10 martie 2003, șeful Oficiului Național pentru Refugiați a informat Direcția pentru Străini despre procedura de acordare a statutului de refugiat politic reclamantului, care era pendinte și care nu permitea îndepărtarea acestuia de pe teritoriu din cauza dreptului său de ședere în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la pronunțarea unei decizii definitive care să statueze asupra cererii sale de acordare a statutului de refugiat politic. Oficiul Național pentru Refugiați menționa

Procedura de plasare a reclamantului în centrul de tranzit

La data de 10 martie 2003, cu ocazia admiterii reclamantului în centrul de tranzit, acestuia i s-a înmânat regulamentul intern al centrului și ordonanța parchetului din data de 10 martie 2003 și a fost informat despre faptul că putea face plângere împotriva acestei decizii, fără ca o astfel de plângere să fie suspensivă de executare. Ordonanța parchetului menționa ca motiv unic pentru plasarea sa în centru faptul că a fost declarat persoană indezirabilă și că nu a părăsit teritoriul în termenul prevăzut de lege.

La data de 2 aprilie 2003, Ministerul de Interne a solicitat președintelui Curții de Apel București prelungirea măsurii de plasare a reclamantului în centrul de tranzit, motivând că autoritățile competente nu fuseseră în măsură să execute măsura îndepărtării de pe teritoriul României, reclamantul neaflându-se în posesia unui document de transport valabil.

Prin Sentința din data de 7 aprilie 2003, Curtea de Apel București a admis această cerere și a prelungit măsura plasării reclamantului până la data de 8 iulie 2003. Curtea de apel a

Contestarea ordonanței de îndepărtare de pe teritoriul României

La data de 17 martie 2003, reclamantul a contestat Ordonanța din 7 martie 2003 prin care parchetul îl declarase persoană indezirabilă și a dispus să părăsească teritoriul României. El arăta că este perfect integrat în societatea românească: locuia în România de 21 de ani, unde venise pentru a studia arhitectura; se căsătorise cu o femeie de naționalitate română (de care divorțase de curând) și era administratorul unei societăți comerciale înregistrate în România. De asemenea, el a arătat că, dacă ar fi fost trimis înapoi în țara sa de origine după studii, ar fi fost obligat, conform legii irakiene, să efectueze un stagiu militar obligatoriu; or, el se opunea vehement politicii militare a guvernului irakian, în special a președintelui de la acea dată. Reclamantul s-a declarat consternat de concluzia parchetului conform căreia el reprezenta un pericol pentru siguranța națională a României și a solicitat instanței să verifice informațiile ce au stat la baza acestei constatări a parchetului și la baza deciziei prin care era declarat indezirabil, pe care o considera injustă.

Prin Sentința din data de 20 martie 2003, Curtea de Apel București i-a respins contestația. Aceasta a reținut că măsura litigioasă fusese luată de parchet în temeiul OUG nr. 194/2002 și că datele și informațiile ce au stat la baza deciziei parchetului nu puteau în niciun caz să fie aduse la cunoștința persoanei declarate indezirabile, având în vedere caracterul lor de secret de stat, conform OUG nr. 194/2002 și Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, coroborate.

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei sentințe, arătând că prima instanță nu analizase temeinicia contestației sale deoarece omisese să îi solicite parchetului informațiile ce stătuseră la baza deciziei prin care a fost declarat indezirabil, ceea ce i-ar fi permis să exercite un control al motivelor pe care s-a întemeiat această decizie. Pe de altă parte, el a arătat că în fața judecătorilor nu fusese adusă nicio probă în sprijinul tezei parchetului și că singurul document depus la dosar era Ordonanța parchetului din 7 martie 2003; or, acest document era lapidar și nu conținea indicii sau informații care să le permită judecătorilor să verifice dacă comisese sau nu fapte de natură să pună în pericol siguranța statului.

Conform afirmațiilor Guvernului, la data de 26 iunie 2003, o nouă cerere de prelungire a măsurii de luare în custodie a reclamantului a fost admisă prin Sentința din data de 2 iulie 2003 a Curții de Apel București, dispunându-se prelungirea acestei măsuri până la data de 8 septembrie 2003. La dosar nu au fost depuse copii ale acestor hotărâri judecătorești.

Prin Decizia din data de 1 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului, pe care l-a considerat inadmisibil. Aceasta a reținut că sentința Curții de Apel București era definitivă și nu putea face obiectul niciunei căi de atac.

Demersuri în vederea obținerii unui titlu de călătorie

Din dosar reiese că, la o dată neprecizată, titlul de călătorie al reclamantului nu mai era valabil. La data de 9 aprilie 2003, acesta a primit din partea Ambasadei Irakului la București un titlu de călătorie temporar, valabil până la data de 9 mai 2003. Acest titlu nu a mai fost prelungit de Ambasada Irakului.

Autoritățile române i-au eliberat reclamantului un nou titlu de călătorie valabil până la data de 25 iulie 2003, prelungit ulterior până la data de 4 septembrie 2003. Aceleași autorități au solicitat Ambasadei Iordanului și Ambasadei Turciei eliberarea unei vize de tranzit, însă au fost refuzate.

Procedura având ca obiect obținerea statutului de refugiat și îndepărtarea reclamantului de pe teritoriu

Prin Sentința din 21 aprilie 2003, Judecătoria Sectorului 5 București a respins plângerea formulată de reclamant împotriva unei decizii a Oficiului Național pentru Refugiați, prin care acestuia i s-a refuzat statutul de persoană refugiată pe teritoriul României. Instanța a statuat că simplul refuz al reclamantului de a se înrola în armata irakiană din cauză că se considera o persoană pacifistă și că nu era de acord cu politica militară irakiană nu era un motiv suficient pentru a i se acorda statutul de refugiat. Această sentință a rămas definitivă după ce a fost confirmată în recurs prin Decizia din data de 10 octombrie 2003 a Tribunalului București.

Reclamantul a părăsit teritoriul României la data de 26 septembrie 2003. Conform informațiilor furnizate de avocata sa, el se află în prezent în Irak, unde are „o situație dramatică“. Nu a mai fost oferită nicio altă precizare pentru a susține această afirmație.

Prevederile relevante sunt următoarele:

Într-o cauză similară cu cea a reclamantului, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra compatibilității

din OUG nr. 194/2002 cu principiile constituționale ale nediscriminării, dreptului de acces la o instanță și dreptului la un proces echitabil. Excepția de neconstituționalitate fusese ridicată de un străin în cadrul contestației împotriva ordonanței parchetului prin care fusese declarat indezirabil pe motivul că „existau informații suficiente și întemeiate conform cărora desfășura activități de natură să pună în pericol siguranța națională“.

Curtea Constituțională a considerat că articolul sus-menționat era conform cu

Prevederile relevante sunt următoarele:

Reclamantul se plânge de faptul că a fost luat în custodie publică, în vederea înlăturării sale de pe teritoriu, în centrul de tranzit al aeroportului, unde a fost privat în mod ilegal de libertate. El invocă art. 5 § 1 din Convenție, care, în partea relevantă, prevede următoarele:

Guvernul arată că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, având în vedere posibilitatea pe care i-o oferea dreptul intern de a contesta măsura de îndepărtare de pe teritoriu din data de 10 martie 2003. În acest sens, Guvernul a depus la dosar copiile a 5 hotărâri judecătorești în sprijinul argumentului său. Pe de altă parte, acesta nu contestă că luarea în custodie publică a reclamantului în centrul de tranzit a însemnat o privare de libertate, însă afirmă că această privare ținea de situațiile prevăzute limitativ la art. 5 din Convenție. Conform afirmațiilor Guvernului, privarea de libertate era prevăzută de lege, și anume de OUG nr. 194/2002, și nu era o măsură arbitrară deoarece a fost luată de autoritățile statului pentru a lupta împotriva migrației ilegale. În fine, acesta adaugă că prelungirea măsurii de luare în custodie publică în centrul de tranzit a fost justificată de lipsa unui titlu de călătorie și a unei vize pentru a realiza expulzarea sa.

Reclamantul afirmă că a contestat, fără succes, Ordonanța din 7 martie 2003, care prevedea și luarea sa în custodie publică în centrul special. Autoritățile au refuzat să îi aducă la cunoștință informațiile care se aflau la baza deciziei parchetului, fiind vorba de informații cu caracter de secret de stat. Conform afirmațiilor sale, calea de atac invocată de Guvernul pârât nu este eficientă. El adaugă că durata luării sale în custodie publică în centrul de tranzit a fost excesivă și că motivele luării sale în custodie, care i-au rămas necunoscute, nu justifică o astfel de restricție a libertății.

Curtea reamintește că art. 5 § 1 din Convenție prevede lista exhaustivă a situațiilor în care indivizii pot fi privați de libertate în mod legal, înțelegându-se bineînțeles că acestor situații trebuie să li se dea o interpretare restrictivă, având în vedere că este vorba de excepții de la o garanție fundamentală a libertății individuale (

În speță, nimeni nu contestă faptul că timp de mai mult de 6 luni reclamantul a fost deținut în așteptarea unei expulzări, în sensul art. 5 § 1 f) din Convenție. Această prevedere impune doar ca „o procedură de expulzare [să fie] în curs“; prin urmare, nu este cazul să se verifice dacă decizia de expulzare inițială se justifică sau nu din perspectiva legislației interne sau a Convenției. În acest sens, art. 5 § 1 f) din Convenție nu prevede aceeași protecție ca și art. 5 § 1 c) din Convenție (

Termenii „legală“ și „conform legii“ ce figurează în art. 5 § 1 din Convenție fac trimitere în principal la legislația națională și consfințesc obligația de a respecta normele de fond și de procedură ale acesteia. Pe lângă aceasta, Convenția prevede conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul art. 5: protejarea individului împotriva arbitrarului (a se vedea, printre multe altele,

În speță, art. 93 din OUG nr. 194/2002 prevedea ca, până la punerea în executare a măsurii de îndepărtare, străinii declarați indezirabili să fie găzduiți în centre special amenajate în vederea expulzării lor, pentru o perioadă ce nu poate depăși 6 luni. Curtea poate accepta că măsura respectivă avea un temei în dreptul intern. Rămâne de stabilit dacă dreptul intern respecta cerințele de accesibilitate și de previzibilitate necesare pentru a-l proteja pe cel în cauză de o privare arbitrară de libertate.

În ceea ce privește accesibilitatea, legea menționată mai sus a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, acest text respecta criteriul accesibilității.

În ceea ce privește previzibilitatea, Curtea reamintește că, desigur, în contextul special al măsurilor ce țin de siguranța națională, cerința de previzibilitate nu poate fi aceeași ca în alte domenii (

În cauză, privarea de libertate a reclamantului a fost prelungită întrucât fusese declarat indezirabil și reprezenta, în opinia autorităților, un pericol pentru siguranța națională (paragrafele 15 și 16 de mai sus). Însă, așa cum rezultă din dosar, împotriva reclamantului nu a fost începută urmărirea penală pentru că ar fi participat la comiterea vreunei infracțiuni în România sau într-o altă țară. Este suficient să se constate că, în afara motivului general menționat mai sus, autoritățile, referindu-se în special la OUG nr. 194/2002, nu i-au oferit reclamantului nicio precizare cu privire la faptele ce îi erau imputate și care se aflau la baza privării sale de libertate.

În ceea ce privește obligația autorităților de a comunica motivele aflate la baza luării în custodie publică a străinilor aflați în centrele de tranzit, dacă art. 84 alin. (2) din OUG nr. 194/2002 interzicea o astfel de comunicare, art. 95 din aceeași ordonanță, ce reglementează drepturile persoanelor astfel deținute, conține obligația ca autoritățile să îi informeze pe străinii plasați în aceste centre despre motivele acestei măsuri (conform § 21 de mai sus).

În cauză, deși reclamantului i s-a făcut o comunicare în ziua plasării sale în centru, aceasta cuprindea trimiterile referitoare la Ordonanța inițială din 7 martie 2003, care îl declara pe reclamant persoană indezirabilă pe teritoriul României, fără nicio referire la faptele imputate (conform § 8 de mai sus). Or, reclamantul contestase, fără succes, Ordonanța din 7 martie 2003, invocând aceleași motive (conform §§ 12-14 de mai sus).

Curtea este de părere că o a doua contestație având ca obiect aceleași motive formale ca și cele invocate în Ordonanța inițială din 7 martie 2003, respinsă de instanțele interne din

Deoarece reclamantul nu s-a bucurat nici în fața autorităților administrative, nici în fața instanțelor naționale de gradul minim de protecție împotriva riscului de arbitrar al autorităților, Curtea apreciază că nici cu ocazia prelungirilor succesive privarea sa de libertate nu avea un temei legal suficient în dreptul intern, în măsura în care ea nu era prevăzută de „o lege“ care să corespundă cerințelor Convenției. La aceasta se adaugă și termenul de mai mult de 6 luni în care reclamantul a fost deținut în centrul de tranzit, contrar legislației interne în vigoare la data evenimentelor, în special alin. (6) al art. 93 din OUG nr. 194/2002.

În ceea ce privește dificultățile, invocate de Guvernul român, referitoare la eliberarea unui nou titlu de călătorie pe numele reclamantului, Curtea reține că această situație, în circumstanțele speței, nu îi poate fi imputabilă reclamantului și nu poate justifica, având în vedere concluzia prevăzută în § 38 de mai sus, plasarea sa timp de mai mult de 6 luni în centrul de tranzit.

În lumina celor de mai sus, Curtea constată că privarea de libertate neîntreruptă a reclamantului timp de mai mult de 6 luni nu corespundea cerințelor art. 5 § 1 din Convenție.

Reclamantul se plânge în esență de faptul că parchetul nu a comunicat nici avocatului său, nici instanțelor sesizate cu contestația sa împotriva ordonanței prin care se dispunea ca acesta să părăsească teritoriul României motivele care au justificat opinia acestuia conform căreia el reprezenta un pericol pentru siguranța națională. Art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție prevede următoarele:

Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1a), b) și c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională.”

Guvernul contestă aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul nr. 7 și arată că reclamantul nu deținea un titlu de ședere valabil pe teritoriul României.

Reclamantul se opune argumentului Guvernului și invocă procedura acordării statutului de refugiat în România, aflată pe rol, care îi conferea, în temeiul

Curtea constată de la început că, în caz de expulzare, în afară de protecția ce le este oferită în special prin art. 3 și 8 din Convenție coroborate cu art. 13, străinii beneficiază de garanțiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea,

Pe de altă parte, garanțiile sus-menționate nu se aplică decât în cazul străinului aflat în mod legal pe teritoriul unui stat ce a ratificat acest protocol [conform Sejdovic și Sulejmanovic împotriva Italiei (dec.), nr. 57.575/00, 14 martie 2002].

În speță, reclamantul a făcut obiectul mai multor proceduri interne și, în temeiul uneia dintre aceste proceduri, el a obținut un drept de ședere pe teritoriul României (conform § 24 de mai sus). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României. Prin urmare, excepția Guvernului trebuie respinsă.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

Guvernul afirmă că expulzarea reclamantului a avut loc numai după respingerea contestației reclamantului împotriva Ordonanței din 7 martie 2003. Acesta mai adaugă că, în fața Curții de Apel București, cu ocazia judecării contestației sale, reclamantul a beneficiat de garanțiile de ordin procedural, fiind în plus reprezentat de un avocat.

Reclamantul contestă argumentul Guvernului și invocă necomunicarea motivelor ce au stat la baza Ordonanței din 7 martie 2003 și nerespectarea garanțiilor procedurale.

În speță, Curtea observă că reclamantul locuia în mod legal pe teritoriul României în momentul expulzării. Prin urmare, deși a fost expulzat din motive de siguranță națională, situație prevăzută de paragraful 2 al art. 1 din Protocolul nr. 7, el avea dreptul să se prevaleze de garanțiile enunțate în paragraful 1 (a se vedea raportul explicativ ce însoțește Protocolul nr. 7).

Curtea constată că prima garanție acordată persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate decât „în executarea unei decizii adoptate conform legii“.

Deoarece cuvântul „lege“ desemnează legea națională, trimiterea la aceasta se referă, după exemplul tuturor prevederilor Convenției, nu numai la existența unei baze în dreptul intern, ci are legătură și cu calitatea legii: el impune accesibilitatea și previzibilitatea acesteia, precum și o anumită protecție împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenție.

Curtea observă că în cauzele

În lipsa oricărui indiciu privitor la faptele imputate reclamantului, Curtea observă că situația din speță este similară cu cea a reclamanților din cauzele

În speță, Curtea reiterează constatarea în materie de previzibilitate a legislației interne (conform § 38 de mai sus) și conchide că reclamantul nu a avut posibilitatea să își exercite drepturile prevăzute la paragraful 1 al art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7.

Invocând art. 5 § 2 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că nu a fost informat, în cel mai scurt timp, despre motivele plasării sale în centrul special. Invocând în esență art. 5 § 4 din Convenție, el se plânge de imposibilitatea de a formula un recurs împotriva măsurii de plasare în centrul special, din cauza necomunicării motivelor acestei măsuri.

Având în vedere concluziile sale prevăzute în paragrafele 35-39 de mai sus, Curtea apreciază că nu este cazul să statueze asupra admisibilității și temeiniciei acestor capete de cerere (a se vedea, mutatis mutandis și, printre altele,

În ceea ce privește celelalte capete de cerere formulate de reclamant în cererea sa, ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să fie sesizată cu susținerile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției, drept care trebuie respinse ca vădit neîntemeiate, în conformitate cu art. 35 din Convenție.

Conform art. 41 din Convenție:

Reclamantul solicită suma de 25.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit din cauza plasării sale în centrul special și a îndepărtării sale din teritoriu. De asemenea, acesta menționează situația dificilă în care se află de la îndepărtarea sa din teritoriu, fiind obligat să își vândă bunurile deținute în România, să asiste la falimentul societății sale, să își stabilească reședința într-o altă țară și să lucreze ca muncitor pentru a-și întreține familia.

Guvernul se opune cererii formulate de reclamant și afirmă că pentru prejudiciul invocat nu se prezintă niciun document justificativ. Guvernul consideră că o parte din aceste prejudicii sunt de ordin material și că nu au nicio legătură de cauzalitate cu încălcările invocate. În subsidiar, Guvernul consideră că cererea reclamantului este excesivă și că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui o reparație suficientă a prejudiciului moral pretins.

Curtea constată că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările stabilite și prejudiciul material pretins. Totuși, Curtea apreciază că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza încălcărilor constatate. Ținând seama de toate elementele aflate în posesia sa și statuând în echitate, așa cum prevede art. 41 din Convenție, aceasta hotărăște să îi acorde reclamantului suma de 8.000 EUR în acest sens.

Reclamantul nu solicită nicio sumă drept cheltuieli de judecată.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție și inadmisibilă în rest;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 5 § 1 din Convenție;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție;

hotărăște că nu este cazul să analizeze capetele de cerere întemeiate pe art. 5 §§ 2 și 4 din Convenție;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.