ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2152/2015

Decizia nr. 2152/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23 martie 2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub Dosar nr. x/2/2015, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună luarea măsurii de declarare ca indezirabili, în conformitate cu prevederile art. 30 și art. 29 lit. c), coroborate cu art. 27 alin. (8) teza a II-a din O.U.G. nr. 102/2005, precum și art. 86 și art. 101 alin. (2) lit. a) și alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, pe o perioadă de 10 ani, pentru considerente de securitate națională, a pârâților A. (cetățean francez de origine marocană), B. (cetățean francez de origine tunisiană), C. (cetățean pakistanez, rezident în Franța, menționat în cartea de identitate franceză ca D.), E. (cetățean francez de origine algeriană), F. (cetățean algerian) și G. (cetățean francez de origine algeriană).

Au fost atașate cererii materialele transmise de Serviciul Român de Informații - U.M. x București, clasificate secret de stat de nivel "Strict Secret", înregistrate la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sub nr. 005/11/2015, manipularea acestora urmând a fi realizată cu respectarea dispozițiilor H.G. nr. 585/2002.

S-a arătat că prin adresa din 12 martie 2015 Serviciul Român de Informații - U.M. x București a propus Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București sesizarea instanței competente în vederea aprecierii asupra dispunerii declarării ca indezirabili, pe o perioadă de 10 ani, a pârâților. Din examinarea materialelor clasificate secret de stat de nivel "Strict Secret" puse la dispoziție de către autoritatea română cu competențe în domeniul securității naționale, a rezultat că aceștia desfășoară activități subversive în favoarea unor organizații teroriste, fapte care potrivit art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 constituie amenințări la adresa securității naționale.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 30 și art. 29 lit. c) coroborate cu art. 27 alin. (8) teza a II-a din O.U.G. nr. 102/2005.

Legal citați, pârâții A., B., C. (D.), E., F. și G. au formulat întâmpinare la data de 25 martie 2015, solicitând respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

Au arătat pârâții că Parchetul nu a motivat sub nicio formă solicitarea privind luarea măsurii declarării ca indezirabili a pârâților pentru o perioadă de 10 ani, cu toate că aceștia nu au săvârșit niciun fel de activități infracționale în România, neexistând niciun dosar penal înregistrat pe numele acestora. Astfel, nu există indicii concludente și indubitabile că ar fi săvârșit infracțiuni care să constituie amenințări la adresa securității naționale, așa cum se menționează în acțiunea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

În schimb, în acțiunea introdusă pe rolul instanței de judecată, Parchetul nu a menționat modalitatea și criteriile care au stat la baza aprecierii gradului de pericol pentru faptele presupus a fi săvârșite de către pârâți, preluând ad literam propunerea înaintată de Serviciul Român de Informații cu privire la perioada de 10 ani pentru care se solicită ca pârâții să fie declarați indezirabili.

Or, gradul de pericol public și siguranța națională se apreciază de către organele competente, însă acesta trebuie să aibă la bază anumite criterii și date care se verifică, trebuind exclusă aprecierea arbitrară și generală, trebuind, de asemenea, în mod obligatoriu să se indice și să se argumenteze modalitățile prin care se ajunge la stabilirea gradului de pericol, ceea ce Parchetul nu a realizat în cadrul acțiunii deduse judecății.

Pârâții au solicitat instanței de judecată să procedeze la o verificare amănunțită a motivelor care au stat la baza acestei solicitări și să aprecieze în mod legal și temeinic în privința acesteia, luând în considerare toate elementele circumstanțiale ale cauzei.

Au precizat că, la momentul acordării dreptului de rezidență pe teritoriul României, autoritățile statului cu atribuții în acest sens au efectuat toate verificările necesare pentru a determina dacă pârâții reprezintă sau nu un pericol la adresa siguranței și securității naționale. Or, din moment ce dreptul de rezidență le-a fost acordat tuturor celor șase pârâți, este clar că aceștia nu au reprezentat un pericol pentru siguranța și securitatea națională.

Solicitarea Parchetului echivalează și cu posibilitatea pierderii dreptului de rezidență de către pârâți, ceea ce ar produce consecințe grave asupra activităților comerciale desfășurate pe teritoriul României de către aceștia.

Pârâții au invocat dispozițiile art. 27 alin. (5) din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Au susținut că nu există motive verosimile care ar fi condus la opinia clară că pârâții ar desfășura activități subversive în favoarea unor organizații teroriste, iar pârâții nu au creat vreo stare de neliniște ori un sentiment de insecuritate în rândul societății, care să fi fost generate de potențiala/eventuala săvârșire a unor infracțiuni de către aceștia.

Astfel, devin aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabilește în art. 47 alin. (2) același drept.

Cât privește necesitatea luării într-o societate democratică a unei măsuri de declarare ca indezirabile pentru anumite persoane, instanța europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăți democratice, în special preeminența dreptului. Pe de altă parte, autoritățile judiciare naționale pot dispune restrângerea libertății de mișcare a unei persoane, cu respectarea necesității proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost aplicată.

Astfel, măsura propusă de către Parchet conduce la depășirea limitelor echitabile și rezonabile, nefiind proporțională cu scopul urmărit.

Prin sentința nr. 904 din 31 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de petentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în contradictoriu cu pârâții A., cetățean francez de origine marocană, rezident în mun. Satu-Mare, B., cetățean francez de origine tunisiană, cu adresa de reședința Satu-Mare, C. cetățean pakistanez rezident în Franța, menționat în cartea de identitate franceză ca D., cu adresa de reședința în mun. Satu-Mare, E., cetățean francez de origine algeriană, cu reședința în Satu-Mare, F., cetățean algerian și G., cetățean francez de origine algeriană, cu reședința în Satu-Mare, cu participarea terțului Inspectoratul General pentru Imigrări; a declarat ca indezirabili pentru un interval de 7 ani pe pârâții A., B., C. (D.), E. și F.; a declarat ca indezirabil pentru un interval de 3 ani pe pârâtul G. și a dispus ca părăsirea teritoriului României să se facă de îndată.

La pronunțarea acestei hotărâri, instanța de fond a avut în vedere următoarele:

Pârâții A., B., E. și G. sunt cetățeni francezi. Dintre aceștia, pârâtul A. beneficiază pe teritoriul României de un drept de rezidență, fără însă ca acesta să se califice a fi un drept de rezidență permanentă față de disp. art. 20 și 21 din O.U.G. nr. 102/2005 rep.

Pârâții C. și F. sunt cetățeni ai unor țări terțe, nemembre ale Uniunii Europene, respectiv Pakistan și Algeria, având însă un drept de ședere în Franța.

Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 29, art. 30 din O.U.G. nr. 102/2005, precum și dispozițiile art. 27 din același act normativ, reținând că acest text reprezintă implementarea în plan intern a dispozițiilor Directivei nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor nr. 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE.

În legătură cu interpretarea dispozițiilor directivei menționate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, a pronunțat hotărârea din 4 iunie 2013 în cauza ZZ împotriva Secretary of State for the Home Department, arătând că „art. 30 alin. (2) și art. 31 din Directiva nr. 2004/38/CE (…) trebuie interpretate, în lumina art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în sensul că impun ca instanța națională competentă să se asigure că nedivulgarea în mod precis și complet de către autoritatea națională competentă către persoana interesată a motivelor pe care se bazează o decizie adoptată în temeiul art. 27 din această directivă, precum și a elementelor de probă aferente acestora este limitată la strictul necesar și că îi este comunicată persoanei interesate, în orice caz, esența respectivelor motive, într-un mod care să țină seama corespunzător de confidențialitatea necesară a elementelor de probă.”. [s.n.]

A mai reținut instanța de fond că, în ce privește situația străinilor care nu au cetățenia română, cetățenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European ori cetățenia Confederației Elvețiene, raportat la art. 1 și art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 rep., se aplică regimul juridic prevăzut de acest din urmă act normativ.

De asemenea, a reținut că prin art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale „Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii și el trebuie să poată: a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării; b) să ceară examinarea cazului său; c) să ceară să fie reprezentant în acest scop în fața autorităților competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate”. [s.n. H.]

Textul menționat instituie în beneficiul străinului, ce are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat, ca primă garanție de fond, ca acesta să nu fie expulzat decât în executarea unei decizii care a fost luată în conformitate cu dispozițiile legii naționale în materie. Acesteia i se adaugă alte 3 garanții procedurale, respectiv să prezinte argumentele pe care el le consideră pertinente împotriva acestei măsuri, să ceară o examinare a cazului său și de a fi reprezentat în fața autorității statale competente.

Referitor la aceeași Convenție și jurisprudența C.E.D.O. în materie, instanța din Strasbourg a arătat că „(…) deciziile referitoare la îndepărtarea străinilor, (....) nu implică o contestare asupra drepturilor sau obligațiilor cu caracter civil nici nu au legătură cu temeinicia unei acuzații în materie penală, în sensul art. 6 § 1 al Convenției.” (a se vedea Maaouia împotriva Franței [MC], nr. 39652/98, § 40).

În cauza de față, reclamanților li se impută desfășurarea de activități subversive în favoarea unor organizații teroriste.

Instanța de fond, verificând elementele de probă cu caracter „strict secret”, puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații, a identificat existența de date și indicii temeinice în sensul intenției de favorizare a terorismului prin conduita părților pârâte.

În privința tuturor pârâților, s-a reținut apartenența ideologică la un curent radical, precum și implicarea acestora în acte de propagandă, îndoctrinare și radicalizare raportat la acesta, cu consecințe asupra unor persoane dintre cele cu care au interacționat în România.

Totodată, Curtea a reținut că pârâții se manifestă în România ca un grup unit, dincolo de preocupările profesionale, de credințele pe care le exprimă.

Despre pârâtul A., Curtea a avut în vedere poziționarea acestuia declarată în antiteză violentă cu o serie de alte religii, precum și manifestarea în diferite moduri a susținerii pentru acțiuni calificate ca fiind teroriste în societatea românească, acțiuni intervenite în contemporaneitatea prezentă, expunând un comportament disimulat în mediul în care își desfășoară activitatea profesională, comportament contrazis de preocupările și ideile pe care le exprimă și le caută în plan personal și în cadrul grupului analizat.

În ceea ce îl privește pe pârâtul B., instanța a avut în vedere atât aspecte ținând de ideologia radicală pe care o îmbrățișează și o promovează, manifestată sub diferite forme, dar mai ales interacțiunile sociale în care se constată că a fost implicat pârâtul.

În sens similar, a observat a fi și datele privindu-l pe pârâtul E., atrăgând atenția datele privind ideologia radicală îmbrățișată și promovată, respectiv interacțiunile sociale învederate și reieșite din contextul informațional disponibil.

Cât îl privește pe pârâtul G., instanța de fond a reținut asocierea acestuia la grupul celorlalți pârâți menționați și, deși multe dintre chestiunile imputate acestuia privesc forme de manifestare a libertății religioase, iar în unele dintre situații a manifestat atitudini de delimitare față de acțiuni violente, totuși nu se poate face abstracție în determinarea amenințării reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății românești, de implicațiile potențiale avute de conduita sa și de ideile vehiculate asupra persoanelor cu care intră în contact, precum și de poziția sa în cadrul grupului.

Totodată, în ceea ce îi privește pe străinii C. cetățean pakistanez, și F., cetățean algerian, Curtea a observat apartenența ideologică a acestora la același curent radical, cu manifestări personale trădând violență latentă, precum și implicarea în acte de propagandă, îndoctrinare și radicalizare raportat la acesta, dar și susținere a unor acțiuni percepute la nivelul societății românești ca având caracter terorist în contemporaneitatea prezentă.

Toate aceste date au condus la concluzia că pârâții reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, ținând de supraviețuirea populației.

A apreciat instanța de fond că un asemenea risc este de actualitate în contextul manifestărilor violente notorii ale adepților ideologiei în discuție în diferite zone ale Globului, cu consecințe grave asupra vieții oamenilor.

A opinat judecătorul fondului că necesitatea măsurii declarării pârâților ca fiind indezirabili nu se întemeiază pe considerații de prevenție generală, deoarece factorul determinant al deciziei îl constituie chiar conduita concretă a acestora, nelimitată însă doar la sfera manifestărilor individuale, ci extinsă și la interacțiunea în afara și în cadrul grupului, dar și la influența exercitată asupra unora dintre cei cu care au intrat în contact, cu consecința schimbării comportamentului în sensul radicalizării.

A subliniat Curtea că datele și indiciile puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații, susținute de elementele de probă prezentate, nu denotă o simplă manifestare de către pârâții menționați a libertății de gândire, de conștiință și de religie ori a libertății de exprimare, ci forma de exteriorizare este una cu pronunțate accente violente și radicale, acestea fiind promovate către terți.

Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca urmărind un scop legitim controlul exercitat asupra unor lucrări care justificau recurgerea la violență (C.E.D.O., cauza Association Ekin împotriva Franța, 17 iulie 2001, §48), respectiv că libertatea de religie o implică mai ales pe aceea de a adera sau nu la o credință, de a o practica sau nu, iar pluralismul, toleranța și deschiderea caracterizează o societate democratică (C.E.D.O. [MC], cauza Leyla Sahin împotriva Turcia, §§ 104 și 108), această libertate neprotejând orice act inspirat sau motivat de religie sau de o convingere (Idem, §105).

În concluzie, în cazul pârâților cetățeni francezi, instanța de fond a constatat că, față de dispozițiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, pentru restrângerea libertății de circulație și ședere a acestora, în lipsa incidenței excepțiilor de la art. 28 alin. (2) și (3) din același act, motivele care susțin măsura declarării ca indezirabil este suficient să prezinte un caracter grav, iar nu calificarea de “imperative de siguranță publică”.

Motivul ce li se opune acestora constă în pericolul terorist, necesitatea protejării vieții populației ca interes fundamental al societății românești, deci unul îndeobște apreciat ca având un caracter grav, chiar imperativ de siguranță publică prin prisma implicațiilor și efectelor la nivel individual, dar și al mentalului colectiv.

A mai reținut Curtea că nu constituie impedimente la dispunerea măsurilor nici aspectele ținând de durata șederii pârâților pe teritoriul României, vârsta acestora, starea de sănătate, situația familială și economică, integrarea socială și culturală, rezultând că legăturile esențiale ale acestora rămân cele cu societatea franceză, nerezultând din probele administrate, inclusiv de către părțile pârâte, că vreunul dintre aceste considerente s-ar opune înlăturării lor de pe teritoriul României.

Rațiunea expusă de părțile pârâte prin apărător în legătură cu prezența în România privește desfășurarea de activități economice, dar, pe de o parte, nu s-a dovedit că prin declararea indezirabilității nu s-ar putea continua desfășurarea respectivelor activități prin mandatari sau de la distanță, iar apoi, după cum s-a arătat, dreptul la liberă circulație nu este unul absolut.

Sub aspectul necesității păstrării confidențialității, a secretului, elementelor de probă în concret, precum și a ansamblului datelor detaliate prezentate de Serviciul Român de Informații, prima instanță a regăsit temeiul în parag. 66 din hotărârea C.J.U.E. (MC) pronunțată în cauza C-300/11, respectiv în aspectele învederate de S.R.I., adică divulgarea lor exactă poate să dezvăluie metodele de investigație utilizate în mod specific de autoritățile cu atribuții în domeniul siguranței, aspect care ar putea afecta îndeplinirea în viitor a sarcinilor. În consecință, instanța de fond a prezentat esența respectivelor motive spre a se asigura echilibrul necesar între interesul individual și cel public, colectiv.

În final, Curtea a apreciat că, în raport de ansamblul datelor și indiciilor pe care le-a avut la dispoziție, în cazul pârâților A., B., C. (D.), E. și F. se impune să intervină o soluție de declarare ca indezirabili pentru un interval de 7 ani, lipsind argumente din partea reclamantei pentru reținerea unei durate de 10 ani, cu atât mai mult cu cât în cazul cetățenilor francezi aceasta ar fi limita maximă permisă de lege, iar față de ceea ce li se impută în concret o asemenea durată (7 ani) respectă principiul proporționalității; cum conduita cetățenilor pakistanez și algerian este similară celei a cetățenilor francezi, aceeași durată va fi reținută și în cazul acestora.

În ceea ce îl privește pe pârâtul G., prin prisma conduitei sale concrete, astfel cum rezultă din materialul probator și esența motivelor prezentate în precedent și în acord cu principiul proporționalității, judecătorul fondului a apreciat ca fiind suficient la acest moment un interval de 3 ani sub aspectul restrângerii libertății de mișcare prin declararea indezirabilității.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții A., B., C., E., F. și G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul declarat de recurentul-pârât A.

Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a 2-a C. proc. civ. și art. 188 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a dispozițiilor - a normei naționale în raport de dispozițiile C.E.D.O. și la dispozițiile dreptului Uniunii Europene astfel cum sunt consacrate în decizii al jurisprudenței C.J.U.E.

Ca prin aspecte de nelegalitate recurentul-pârât arată că instanța de fond nu a respectat dreptul Uniunii Europene, întrucât nu a exercitat un control jurisdicțional efectiv al temeiniciei motivelor referitoare la siguranța statului care ar fi trebuit să justifice refuzul comunicării către recurent a esenței argumentelor pe care s-a bazat propunerea Parchetului de declarare a sa ca indezirabil.

Se arată că instanța de fond nu a respectat dreptul Uniunii Europene în ceea ce privește necesitatea asigurării unor garanții pentru persoana care face obiectul unei măsuri de expulzare bazate pe motive de siguranță națională pentru asigurarea efectivă a dreptului la apărare și cu respectarea principiului contradictorialității, invocându-se hotărârea C.E.D.O. în Cauza Lupșa împotriva Românei.

Se arată că hotărârea este contradictorie, nefiind analizate toate probele existente în dosarul S.R.I. și nu a pronunțat o hotărâre temeinică în raport de probele administrate pe care nu le-a analizat ci și le-a însușit în mod nemotivat.

Recurentul-pârât arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre neîntemeiată și bazată pe considerații contradictorii și fără a fi analizate în concret apărările formulate de pârât privind ocupația, religia și motivul desfășurării unei activități economice în România.

Recurentul-pârât în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocă greșita aplicare a dispozițiilor normei naționale în raport de dispozițiile și jurisprudența comunitară deoarece hotărârea contestată prin care s-a dispus măsura expulzării recurentului-pârât nu respectă principiul proporționalității și al prezumției de nevinovăție.

Se apreciază că măsura declarării ca indizerabil pentru o perioadă de 7 ani nu este necesară într-o societate democratică, iar instanța nu și-a exercitat rolul activ pentru a stabili cu certitudine îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.

Se solicită de către recurent în principal casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași instanțe și în subsidiar casarea și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată în sensul respingerii sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București având ca obiect declararea sa ca indezirabil pe Teritoriul României.

Recursul declarat de ceilalți pârâți - B., C., E., F. și G.

În cadrul recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. se invocă motive de nelegalitate de ordin procedural, în raport de care se solicită casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe și motive de nelegalitate pe fond care ar determina, în opinia recurenților, admiterea recursului și pe fond respingerea cererii formulate de petentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Ca motive de ordin procedural se invocă încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pe motiv că instanța de fond nu a realizat pe fond o examinare efectivă a probelor administrate în apărare de pârâți, însușindu-și argumentele prezentate de petent - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Serviciul Român de Informații, argumente care nu puteau fi verificate pentru a se constitui în motive suficiente pentru a restrânge într-o societatea democratică, exercițiul dreptului la un proces echitabil.

Ca aspecte de fond se arată că motivele invocate și faptele reținute în sarcina pârâților recurenți nu constituie infracțiuni sau alte fapte grave de natură a demonstra existența unui pericol serios pentru cetățenii români, iar aspecte privind ideologia acestora și afirmațiile generice cuprinse în referatul Parchetului nu sunt de natură a confirma existența unui pericol pentru siguranța cetățenilor români din partea recurenților-pârâți și nu în general din partea unor grupări teroriste din afara teritoriului României.

La dosar, intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări a formulat întâmpinare față de recursurile declarate de recurentul-pârât A. și de ceilalți pârâți solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

Curtea, în baza art. 255 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a admis pentru pârâți proba cu acte în susținerea motivelor de recurs.

La dosarul cauzei, în recurs au fost înaintate prin adresa nr. 2/6565 din 8 mai 2015 de la Curtea de Apel București actele cu caracter „strict secret” la Compartimentul Documente Clasificate al Înaltei Curți de Casație și Justiție, acte ce au fost consultate de completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei cu respectarea legislației informațiilor clasificate.

La aceste documente a avut acces și dl. I., deținător al certificatului ORNIS depus la dosar.

Analizând recursurile declarate, în raport de motivele invocate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente comune ambelor recursuri că acestea sunt nefondate, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., sentința atacată fiind temeinică și legală atât în ceea ce privește aprecierea probelor și stabilirea situației de fapt cât și în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 102/2005 și a dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002 în raport de dispozițiile și jurisprudența comunitară.

În cauză sentința atacată este legală, neputând fi reținute aspectele de nelegalitate de ordin procedural privind lipsa de rol activ, contradictorialitate considerentelor, neanalizarea în concret a situației fiecăruia dintre recurenții-pârâți.

Instanța de fond a verificat în concret față de fiecare recurent îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 27, 29, 30 din O.U.G. nr. 102/2005 și a dispozițiilor art. 86 și 101 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 194/2002 atât în raport cu actele depuse în susținerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București cât și în raport de actele depuse de părți.

În cauză admiterea cererii având ca obiect luarea măsurii de declarare ca indezirabili a recurenților-pârâți, cetățeni străini de diferite naționalități a fost determinată de o analiză temeinică și nu formală a instanței competente, care a respins motivat apărările formulate de pârâți.

În mod temeinic prima instanță a analizat față de fiecare recurent îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, respectiv dacă există probe din care să rezulte că aceștia au desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională și ordinea publică.

În cauză, a fost respectat de către prima instanță principiul proporționalității dispunerii acestei măsuri în condițiile în care instanța de fond a cenzurat și a micșorat motivat durata declarării pârâților ca indezirabili în condițiile în care sesizarea formulată de către Parchet prevedea o durată mai mare a declarării ca indezirabil pentru fiecare dintre pârâți.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sentința atacată este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor O.U.G. nr. 102/2005 și a dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002 și a dispozițiilor art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Motivat, în acord cu norma și jurisprudența comunitară, exemplificată pe larg în cuprinsul sentinței atacate, instanța de fond a arătat necesitatea luării față de fiecare recurent a măsurii declarării ca indezirabil, măsură necesară într-un stat democratic în vederea apărării securități naționale și securității cetățenilor, ca valori fundamentale fără ca măsura să poată fi calificată ca arbitrară și de natură a fi apreciată ca disproporționată în raport de fiecare recurent.

Din analiza înscrisurilor prezentate de părți în ambele faze procesuale Curtea, ca instanță de recurs, apreciază, cu respectarea confidențialității actelor, care au fost verificate de apărătorul recurenților, deținător al certificatului ORNIS, că în cauză măsura declarării ca indezirabil este legal dispusă, în condițiile demonstrării unor împrejurări grave, obiective interne și internaționale, care au justificat luarea acestei măsuri, care a fost necesară și proporțională în raport de scopul legitim, de ordine publică urmărit.

În cauză nu a fost probat de către recurenți caracterul arbitrar al măsurii de declarare a lor ca indezirabili, fiindu-le respectat dreptul la apărare și asigurată contradictorialitatea dezbaterilor. Instanța de fond a analizat temeinic și legal toate aspectele de fapt și de drept, dispunând în mod legal măsura declarării ca indezirabil a recurenților-pârâți, apreciind că în concret în cauză nu există un abuz din partea autorităților și că prezența recurenților-pârâți pe teritoriul României reprezintă un pericol concret pentru ordinea publică și siguranța națională.

În mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002, instanța de fond realizând o aplicare corectă a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în raport de situația de fapt, față de recurenții-pârâți fiind respectate toate condițiile de expulzare ale cetățenilor străini prevăzute prin art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la aceeași Convenție și jurisprudența C.E.D.O. în materie, instanța din Strasbourg a arătat că „(…)

deciziile referitoare la îndepărtarea străinilor, (....) nu implică o contestare asupra drepturilor sau obligațiilor cu caracter civil nici nu au legătură cu temeinicia unei acuzații în materie penală, în sensul art. 6 § 1 al Convenției.” (a se vedea Maaouia împotriva Franței [MC], nr. 39652/98, § 40).

În cauza de față, reclamanților li se impută desfășurarea de activități subversive în favoarea unor organizații teroriste.

Art. 3 din Legea nr. 51/1991 prevede: “Constituie amenințări la adresa securității naționale a României următoarele: (...) i) actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte; (...) l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a) - k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.”.

Art. 44 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 prevede că

„Împotriva cetățenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de ședere în țară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară, potrivit legii privind regimul străinilor în România.”.

Verificându-se elementele de probă, având caracter „strict secret”, puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații, Curtea a identificat existența de date și indicii temeinice în sensul intenției de favorizare a terorismului prin conduita părților pârâte.

Astfel, dată fiind și necesitatea de a se indica esența motivelor care fundamentează hotărârea de față, în raport de jurisprudența C.J.U.E. din cauza C-300/11, cu păstrarea confidențialității necesare elementelor de probă prin prisma clasificării informațiilor în categoria „strict secret”, Curtea are în vedere concepțiile expuse și interacțiunile sociale în care au fost implicați pârâții.

În privința tuturor pârâților, se reține apartenența ideologică la un curent radical, precum și implicarea acestora în acte de propagandă, îndoctrinare și radicalizare raportat la acesta, cu consecințe asupra unor persoane dintre cele cu care au interacționat în România. Totodată, Curtea reține că pârâții se manifestă în România ca un grup unit, dincolo de preocupările profesionale, de credințele pe care le exprimă.

Despre pârâtul A., Curtea are în vedere poziționarea acestuia declarată în antiteză violentă cu o serie de alte religii, precum și manifestarea în diferite moduri a susținerii pentru acțiuni calificate ca fiind teroriste în societatea românească, acțiuni intervenite în contemporaneitatea prezentă, expunând un comportament disimulat în mediul în care își desfășoară activitatea profesională, comportament contrazis de preocupările și ideile pe care le exprimă și le caută în plan personal și în cadrul grupului analizat.

În ceea ce îl privește pe pârâtul B., instanța are în vedere atât aspecte ținând de ideologia radicală pe care o îmbrățișează și o promovează, manifestată sub diferite forme, dar mai ales interacțiunile sociale în care se constată că a fost implicat pârâtul.

În sens similar, se observă a fi și datele privindu-l pe pârâtul E., atrăgând atenția datele privind ideologia radicală îmbrățișată și promovată, respectiv interacțiunile sociale învederate și reieșite din contextul informațional disponibil.

Despre pârâtul G., Curtea reține asocierea acestuia la grupul celorlalți pârâți menționați și, deși multe dintre chestiunile imputate acestuia privesc forme de manifestare a libertății religioase, iar în unele dintre situații a manifestat atitudini de delimitare față de acțiuni violente, totuși nu se poate face abstracție în determinarea amenințării reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății românești, de implicațiile potențiale avute de conduita sa și de ideile vehiculate asupra persoanelor cu care intră în contact, precum și de poziția sa în cadrul grupului.

Totodată, în ceea ce îi privește pe străinii C. cetățean pakistanez, și F., cetățean algerian, Curtea observă apartenența ideologică a acestora la același curent radical, cu manifestări personale trădând violență latentă, precum și implicarea în acte de propagandă, îndoctrinare și radicalizare raportat la acesta, dar și susținere a unor acțiuni percepute la nivelul societății românești ca având caracter terorist în contemporaneitatea prezentă.

Toate aceste date permit instanței concluzia că pârâții reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, ținând de supraviețuirea populației.

Important de subliniat este că un asemenea risc este de actualitate în contextul manifestărilor violente notorii ale adepților ideologiei în discuție în diferite zone ale Globului, cu consecințe grave asupra vieții oamenilor.

Necesitatea măsurii declarării pârâților ca fiind indezirabili nu se întemeiază pe considerații de prevenție generală, deoarece factorul determinant al deciziei îl constituie chiar conduita concretă a acestora, nelimitată însă doar la sfera manifestărilor individuale, ci extinsă și la interacțiunea în afara și în cadrul grupului, dar și la influența exercitată asupra unora dintre cei cu care au intrat în contact, cu consecința schimbării comportamentului în sensul radicalizării. Totodată, față de acest din urmă rezultat, ca urmare a conduitei părților pârâte, o astfel de intervenție se impune în contextul riscului apariției și a unor alte persoane, care îmbrățișând concepții radicale favorabile promovării acestora prin violență, să fie folosite ca puncte de sprijin sau platforme de tranzit pentru elementele de factură teroristă.

Subliniază Curtea că datele și indiciile puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații, susținute de elementele de probă prezentate, nu denotă o simplă manifestare de către pârâții menționați a libertății de gândire, de consțiință și de religie ori a libertății de exprimare, ci forma de exteriorizare este una cu pronunțate accente violente și radicale, acestea fiind promovate către terți.

Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca urmărind un scop legitim controlul exercitat asupra unor lucrări care justificau recurgerea la violență (C.E.D.O., cauza Association Ekin împotriva Franța, 17 iulie 2001, §48), respectiv că libertatea de religie o implică mai ales pe aceea de a adera sau nu la o credință, de a o practica sau nu, iar pluralismul, toleranța și deschiderea caracterizează o societate democratică (C.E.D.O. [MC], cauza Leyla Sahin împotriva Turcia, §§ 104 și 108), această libertate neprotejând orice act inspirat sau motivat de religie sau de o convingere (Idem, §105).

În concluzie, în cazul pârâților cetățeni francezi, Curtea constată că, față de disp. art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, pentru restrângerea libertății de circulația și ședere a acestora, în lipsa incidenței excepțiilor de la art. 28 alin. (2) și (3) din același act, motivele care susțin măsura declarării ca indezirabil este suficient să prezinte un caracter grav, iar nu calificarea de “imperative de siguranță publică”.

Motivul ce li se opune acestora constă în pericolul terorist, necesitatea protejării vieții populației ca interes fundamental al societății românești, deci unul îndeobște apreciat ca având un caracter grav, chiar imperativ de siguranță publică prin prisma implicațiilor și efectelor la nivel individual, dar și al mentalului colectiv.

Față de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A., B., C., E., F. și G. împotriva sentinței nr. 904 din 31 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 mai 2015.