ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3797/2019

Ședința publică din data de 7 august 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sesizarea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal la data de 27.03.2019, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat să se dispună măsura declarării ca indezirabil, pe o perioadă de 10 ani, pentru rațiuni de securitate națională, a numitului A., prezent în România în baza unei vize de lungă ședere, tip studii.

Prin sentința civilă nr. 91 din 03 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX - a de contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea formulată de reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în contradictoriu cu pârâtul A. și cu intervenientul Inspectoratul General pentru Imigrări.

A declarat ca indezirabil pe o perioadă de 10 ani pe pârâtul A..

Împotriva sentinței civile nr. 91 din 03 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a susținut, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 86 alin. (4) teza a II -a din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât instanța de fond nu a dat curs solicitării sale de a-i se aduce la cunoștiință faptele care au stat la baza sesizării și nici nu a pus în vedere Serviciului Român de Informații să depună la dosar un rezumat desecretizat al faptelor care au stat la baza sesizării.

De asemenea, a arătat că asigurarea contradictorialității nu este deplină în situația în care nu îi sunt aduse la cunoștință străinului motivele concrete care au stat la baza sesizării, contradictorialitatea fiind limitată la întinderea dezvăluirii respectivelor motive.

Nu sunt în mod legal ocrotite de secret în acest stadiu procesual nici sesizările din partea Oficiului pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și nici eventualele denunțuri. Tranzacțiile pretins suspecte, precum și persoanele din Hamas cu care recurentul s-ar afla în legătură permanentă, ar fi trebuit identificate de către acesta, pentru a putea fi dezbătute, în contradictoriu, în deplină cunoștință elementele de fapt.

Recurentul a susținut că nici exercitarea deplină a dreptului la apărare nu a fost posibilă în fața instanței de fond, întrucât nu există un cadru procesual adecvat apărării în situația incidenței informațiilor clasificate.

Dreptul la apărare i-a fost încălcat și prin prisma art. 6 din Convenție, atât cu referire la procesul civil, cât și cu privire la procesul penal.

În privința procesului civil, pe lângă încălcarea garanțiilor enumerate mai sus trebuie menționată și răsturnarea sarcinii probei.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București ar fi trebuit să dovedească temeinicia sesizării, iar nu să fie obligat reclamantul, fără a cunoaște acuzațiile, să-și dovedească nevinovăția.

Recurentul a mai arătat că acuzațiile avansate de către S.R.I. reprezintă, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o veritabilă acuzație în materie penală și a invocat Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018 a Curții Constituționale și dispozițiile art. 352 alin. (11) și (12) din C. proc. pen., potrivit cărora instanța de judecată este competentă să dispună declasificarea informațiilor clasificate.

A invocat nerespectarea principiului legalității prin neaplicarea art. 86 alin. (4) teza a II - a din O.U.G. nr. 194/2002 și a art. 1 paragraf (1) din Protocolul 7 la Convenție și art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.

Referitor la principiul nemijlocirii, recurentul a susținut că poate deduce licit că instanța nu a luat cunoștință de informațiile neprelucrate, ci doar de un rezumat întocmit de S.R.I. În aceste condiții, instanța este obligată ca, în loc să facă raționamente juridice, să recurgă la simple presupuneri.

Recurentul a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a înlăturat apărările sale cu privire la scopul adevărat al tranzacției în sumă de 75.000 euro efectuată în anul 2016, în Gaza.

În final, recurentul a susținut că i-a fost încălcat dreptul la viață privată și de familie, întrucât în prezent se află sub incidența dispozițiilor art. 82 alin. (1) teza I din O.U.G. nr. 194/2002, care prevăd interzicerea returnării în situația în care "străinul este părinte al unui minor care are cetățenia română, dacă minorul se află în întreținerea acestuia".

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul - intervenient Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, în mod corect, instanța de fond, analizând probatoriul administrat, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și l-a declarat pe recurentul - pârât, cetățean palestinian, ca indezirabil pentru o perioadă de 10 ani.

Instanța de fond a analizat toate probele a căror administrare s-a impus, inclusiv înscrisurile clasificate(clasa secret de stat, nivelul strict secret), constatând că acestea fac dovada faptului că cetățeanul străin desfășoară activități ce sunt de natură să pericliteze securitatea națională.

În ceea ce privește comunicarea către cetățeanul străin a informațiilor pe baza cărora s-a întemeiat solicitarea de luare a măsurii de declarare ca indezirabil, a arătat că există prevederi speciale în domeniul securității naționale ce stipulează că informațiile privind fapte care pot periclita securitatea națională au caracter secret de stat, acestea putând fi opuse la dispoziție doar acelor persoane care dețin o autorizație de acces la informații clasificate de stat.

În continuare, a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la limitarea unor drepturi procesuale în anumite situații.

Recurentul - pârât a depus la dosarul cauzei, la data de 21 iunie 2019, note de probatorii(structurate în 9 puncte), în privința cărora Înalta Curte s-a pronunțat prin încheierea de ședință din 08 iulie 2019, dispunând măsurile arătate în continuare.

Astfel, Înalta Curte a reținut că solicitarea de la pct. 1 din nota de probatorii, respectiv cererea recurentului de a-i fi comunicate faptele care au stat la baza sesizării din partea Serviciului Român de Informații, constituind și motiv de recurs, va fi analizată odată cu fondul recursului.

Instanța a respins probele solicitate la pct. 2 și 3 din aceeași notă, privind emiterea unor adrese/sesizări către sau de către Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, ca inadmisibile, având în vedere că nu există niciun început de dovadă scrisă privind emiterea unor astfel de adrese/sesizări către instituția respectivă.

Totodată, au fost respinse solicitările de la punctele 4 și 9 din nota de probatorii, constatând că cererea de desecretizare totală sau parțială a informațiilor care au stat la baza sesizării nu este admisibilă, în raport de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte a încuviințat probele solicitate de recurentul - pârât la punctele 5, 6 și 7 din nota de probatorii(privind starea de sănătate a mamei acestuia și evoluția studiilor universitare ale recurentului, referitoare la informații despre arestarea și cercetarea tatălui acestuia de către autoritățile israeliene între 23 aprilie 2019 și 20 mai 2019 și la eliberarea acestuia, vizând legăturile familiei recurentului cu România, dovada lucrărilor publicate de partenera recurentului și dovada condițiilor de locuit), constatând că aceste probe au fost administrate prin înscrisurile depuse la dosar.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că probele solicitate la pct. 8 din nota de probatorii îndeplinesc condițiile legale de admisibilitate, sens în care a emis adresă către Inspectoratul General pentru Imigrări în vederea comunicării, în copii, certificate, a actelor din dosarele întocmite pe numele A. și A..

Totodată, în vederea asigurării respectării dreptului recurentului - pârât la un proces echitabil, în componeta privind dreptul la apărare, Înalta Curte a dispus emiterea următoarelor adrese:

- către Serviciul Român de Informații pentru a comunica dacă are abilitatea legală de a înainta instanței de judecată un document neclasificat, în care să fie redat un rezumat al faptelor imputate recurentului - pârât, înscris care să devină public prin depunerea la dosar;

- către titularul sesizării, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București pentru a preciza dacă deține alte date sau informații privind conduita domnului A., care să constituie probe în sensul existenței unor indicii temeinice că acesta desfășoară sau intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică, în condițiile art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, iar în caz afirmativ să înainteze instanței de judecată aceste dovezi.

Ca urmare a dispozițiilor instanței de judecată de la termenul din 08 iulie 2019, la dosarul cauzei au fost depuse următoarele:

- Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin adresa înregistrată la dosar la data de 11.07.2019, a comunicat că toate documentele ce îl privesc pe recurent au fost transmise Curții de Apel București, conform art. 86 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, la data de 27.03.2019;

- Inspectoratul General pentru Imigrări a depus la dosarul cauzei, la data de 19.07.2019, dosarul personal al recurentului - pârât și dosarul personal apaținând tatălui acestuia, A.;

- Serviciul Român de Informații a depus la dosar, la data de 05.08.2019, un document neclasificat în care a redat rezumatul faptelor imputate reclamantului. A menționat că prezentarea în formă declasificată a altor date și informații care au fundamentat sesizarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, adresată Curții de Apel București, conduce la afectarea intereselor de securitate națională specifice Serviciului Român de Informații pe linia conspirării surselor secrete umane și tehnice, precum și a metodelor și mijloacelor subsumate activității de informații;

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat secției a IX - a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București să dispună măsura declarării ca indezirabil, pe o perioadă de 10 ani, pentru rațiuni de securitate națională, a numitului A., cetățean palestinian.

Potrivit dispozițiilor art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, Măsura declarării ca indezirabil - (1) Declararea ca indezirabil este măsura ce se dispune împotriva unui străin care a desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică.

Recurentul - pârât A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În susținerea acestui motiv de casare, recurentul-pârât a invocat, în principal, încălcarea dreptului la apărare determinat de faptul că nu i-au fost aduse la cunoștință motivele concrete care au stat la baza sesizării.

Instanța de control judiciar constată că recurentului i-au fost aduse la cunoștință acuzațiile, fără a i se permite accesul la materialele și documentele clasificate secret de stat, de nivel "strict secret", conform prevederilor Legii nr. 51/1991 și a Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

Înalta Curte reține că atât în fața instanței de fond, cât și a instanței de recurs, recurentul - pârât a beneficiat de apărare calificată, prin prezența avocatului ales.

În etapa procesuală a recursului, recurentul - pârât, personal, a precizat că are cunoștință de existența documentelor clasificate la dosarul cauzei, precum și de faptul că poate lua cunoștință de acestea prin intermediul unui avocat care deține certificat ORNISS.

Cu privire la acest aspect, în ședința publică de la 08 iulie 2019, apărătorul recurentului - pârât a arătat că nu deține certificat ORNISS însă nu înțelege să solicite studierea documentelor clasificate, fiind în măsură să susțină apărarea recurentului - pârât în baza datelor furnizate cu ocazia discuțiilor purtate cu acesta.

Potrivit art. 33 din H.G. nr. 585/2002, accesul la informații clasificate este permis cu respectarea principiului necesității de a cunoaște numai persoanelor care dețin certificat de securitate sau autorizație de acces, valabile pentru nivelul de secretizare al informațiilor necesare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

Înalta Curte constată că instanța de fond a examinat situația din speță în cadrul competenței ei depline, iar acest lucru garantează în sine un proces echitabil, deoarece un judecător imparțial a apreciat în mod obiectiv elementele de probă relevante. În etapa procesuală a recursului și judecătorii completului de judecată au luat cunoștință de conținutul documentelor clasificate. Prin urmare, echilibrul între dreptul recurentului-pârât la un proces echitabil și interesul statului de a păstra anumite informații confidențiale a fost menținut, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în practica ei, constant, că accesul la informațiile secrete nu este garantat de Convenție(cauza Regner contra Republicii Cehă).

Necomunicarea în mod direct și concret a datelor conținute de documentele clasificate secret de stat nivel "strict secret" puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații reprezintă o obligație legală impusă judecătorului, atât prin dispozițiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, conform cărora "atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia", cât mai ales de dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

Astfel, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate dispune în sensul că:

- "accesul la informațiile clasificate este permis numai în cazurile, în condițiile și prin respectarea procedurilor prevăzute de lege" (art. 2 alin. (2);

- "nivelurile de secretizare se atribuie informațiilor clasificate din clasa secrete de stat și sunt: […]strict secrete - informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securității naționale" (art. 15 lit. f) teza a doua);

- "încălcarea normelor privind protecția informațiilor clasificate atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz" (art. 39 alin. (1);

- "persoanele încadrate în serviciile de informații și siguranță sau ale armatei, aflate în serviciul relațiilor externe, precum și cele special însărcinate cu protecția informațiilor secrete de stat, vinovate de deconspirări voluntare ori de acte de neglijență care au favorizat divulgarea ori scurgerea informațiilor secrete, își pierd irevocabil calitatea" (art. 39 alin. (2);

Or, în sensul dispozițiile citate, judecătorul, luând act de informațiile cuprinse în documentele clasificate depuse la dosar, este ținut, de obligația de a nu divulga aspectele de care a luat cunoștință.

Respectarea garanției impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție în sensul asigurării protecției persoanei (subiect al procedurii de expulzare) împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenție (CEDO, cauza Ahmed împotriva României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, §52) este asigurată în cauză prin faptul că asupra temeiniciei existenței indiciilor "că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională" (în sensul art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002) au avut posibilitatea să aprecieze atât judecătorul fondului, cât și instanța de recurs, fiind asigurat pârâților un dublu grad de jurisdicție în fața unei "instanțe independente și imparțiale" în sensul art. 6 par. 1 din Convenție.

A considera că aducerea la cunoștința persoanei, subiect al procedurii de expulzare, a motivelor care stau la baza expulzării sale presupune în mod neechivoc prezentarea directă, efectivă, concretă și punctuală a indiciilor ce relevă intenția de a desfășura activități de natură să pună în pericol securitatea națională, echivalează - în opinia instanței, față de obligația ce îi incumbă de a nu devoala sau de a nu favoriza divulgarea de informații care ar putea produce daune grave securității naționale - cu punerea în discuție a noțiunii de securitate națională și a ansamblului de măsuri destinate protecției informațiilor care se circumscriu acestei noțiuni.

În cauză, Înalta Curte constată că, în cadrul procedurii judiciare, i-au fost asigurate recurentului - pârât garanțiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, întrucât: i-a fost asigurată pe deplin și efectiv posibilitatea reală de prezentare atât în fața instanței fond, personal, cât și în fața instanței de recurs, prin apărător ales, și a luat cunoștință de motivele care stau la baza expulzării, după cum rezultă din conținutul documentului neclasificat depus la dosar de Serviciul Român de Informații.

Mai mult, Înalta Curte a procedat la soluționarea recursului în considerarea declarației exprese a apărătorului recurentului - pârât, în sensul că nu deține certificat ORNISS și nu înțelege să solicite studierea documentelor clasificate, această manifestare de voință a apărătorului recurentului permițând instanței de judecată să finalizeze cercetarea judecătorească.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte reține că nu a existat o încălcare a dreptului la un recurs efectiv și a dreptului de acces la justiție, în raport cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recurentul - pârât a mai susținut că acuzațiile ce i-au fost aduse reprezintă o veritabilă acuzație în materie penală și a arătat că soluția de declasificare a înscrisurilor secrete din dosar este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 21/18.01.2018, însă Înalta Curte reține că prin această decizie s-a constatat că sintagma "instanța solicită", cu raportare la sintagma "permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului" din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (11) din C. proc. pen., este neconstituțională.

Având în vedere că recurentului - pârât îi sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 585/2002 cu privire la accesul la informații clasificate, iar nu prevederile art. 352 C. proc. pen., declarate neconstituționale prin decizia invocată, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate aceste susțineri.

Instanța de control judiciar constată că nici motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este întemeiat, întrucât sentința atacată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu limitările impuse de caracterul secret al înscrisurilor doveditoare ale faptelor care au stat la baza sesizării, conform art. 86 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, cu trimitere la actele normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și la protejarea informațiilor clasificate.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului, nu numai că nu s-a limitat la o examinare pur formală a sesizării Parchetului, ci, din contră, întreg raționamentul său s-a bazat pe elemente de fapt verificate ex proprii sensibus, prin studierea documentelor cu caracter clasificat pe care le-a coroborat cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Instanța de control judiciar a ajuns la această concluzie în urma accesului în mod nemijlocit la informațiile cuprinse în documentele clasificate, constatând că aspectele reținute în considerentele sentinței recurate corespund conținutului acestor înscrisuri.

În acest fel, recurentului - pârât i s-a asigurat accesul concret și efectiv la judecarea cauzei sale, hotărârea atacată fiind în acord cu exigențele procesului echitabil, potrivit art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat, reținându-se că potrivit dispozițiilor art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991, constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României, actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte, iar conform lit. l) din aceeași lege inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a) - k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii constituie de asemenea amenințări la adresa securității naționale.

După examinarea de către instanța de recurs a documentelor clasificate depuse la compartimentul specializat al Înaltei Curți, se constată că sunt întrunite dispozițiile art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză reiese că recurentul-pârât a desfășurat și există indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că intenționează să desfășoare activități subversive în favoarea entității teroriste HAMAS, fapte care potrivit art, 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991, constituie amenințări la adresa securității naționale. Recurentul - pârât a accesat teritoriul național în anul 2012, în baza unei vize de lungă ședere tip studii și începând cu anul 2016, s-a implicat pe teritoriul național, în crearea/dezvoltarea unor mecanisme destinate obținerii de fonduri care, ulterior, erau transferate către elemente asociate unor organizații teroriste din Fâșia Gaza.

Datele și informațiile deținute au evidențiat legătura directă dintre recurent și entități teroriste din Fâșia Gaza. Aceste mecanisme au vizat activități organizate ale recurentului - pârât, derulate atât în mediul virtual, cât și prin intermediul unor tranzacții bancare și non-bancare, pentru achiziționarea și/transferul de fonduri licite și/sau ilicite către elemente afiliate unor organizații teroriste din Fâșia Gaza.

Soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a legii naționale și prin prisma instrumentelor juridice europene ce protejează dreptul la libera circulație, dreptul la viața privată și de familie și garanțiile procedurale în contextul specific al măsurilor referitoare la securitatea națională, sentința cuprinzând referiri detaliate și adecvate la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 8 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție.

Circumstanțele personale ale străinului, respectiv faptul că se află într-o relație de parteneriat din care a rezultat un copil, nu pot conduce la aplicarea unei sancțiuni mai ușoare sau la atenuarea măsurii aplicabile, întrucât, pe de o parte, legiuitorul a prevăzut o singură măsură în cazul îndeplinirii condițiilor instituite de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, iar pe de altă parte, individualizarea acestei măsuri este determinată numai de potențialul pericol pe care străinul îl prezintă pentru securitatea națională sau ordinea publică.

Prin urmare, dreptul recurentului la respectarea vieții private și de familie, prevăzut de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu este încălcat, întrucât în interpretarea art. 8 din Convenție este relevantă jurisprudența CEDO referitoare la protecția împotriva arbitrariului. Astfel, s-a reținut că este necesar a fi asigurată, cu ocazia adoptării de către autoritățile publice a unor măsuri cu privire la cetățenii străini, fundamentate pe considerente ce țin de ordinea publică și siguranța națională, existența unor garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor.

În acest sens, CEDO a reținut că dispozițiile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează dreptul la respectarea vieții private și de familie, impune ca instanța învestită cu controlul de legalitate al măsurilor dispuse față de cetățeni străini, bazate pe considerente de ordine publică și siguranță națională, să aibă posibilitatea reală și efectivă de a realiza o analiză a tuturor chestiunilor de fapt și de drept pertinente, pentru a putea statua asupra legalității măsurii și a sancționa un eventul abuz al autorităților, ca o măsură de protecție împotriva arbitrariului (Hotărârea din 08.06.2006, publicată în M. Of. nr. 30 din 17.01.2007, par. 38,41,42).

Mai mult, CEDO a constatat că în cazul măsurilor potențial vătămătoare pentru viața privată, care au la bază motive de securitate națională, indivizii trebuie să beneficieze atât în fața autorităților, cât și în fața instanței de judecată de un nivel minim de protecție împotriva arbitrariului(Hotărârea din 12.10.2006, publicată în M. Of. nr. 213 din 29.03.2007, par. 42, 43, 45).

Pentru considerentele expuse, reținând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâtul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 91 din 3 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 august 2019.