ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1811/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2020 sub nr. x/2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună luarea măsurii de declarare ca indezirabil, pe o perioadă de 10 ani, pentru considerente de securitate națională, a numitului A., fost beneficiar al statului de refugiat.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 177 pronunțată în data de 13 martie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul MINISTERULUI PUBLIC - PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, în contradictoriu cu pârâtul A. x, citat la sediul Inspectoratului General pentru Imigrări și cu intervenientul INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRĂRI, la declarat ca indezirabil pentru un interval de 5 ani pe pârâtul A. x, a dispus ca părăsirea teritoriului României să se facă de îndată, urmând ca hotărârea să se comunice Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, pârâtului și Inspectoratului General pentru Imigrări.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâtul A. x, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea cererii formulate privind declararea sa ca indezirabil. În motivarea recursului a adus următoarele argumente: I. Mijloacele de probă pe care se întemeiază hotărârea sunt obținute fără respectarea prevederilor legale. Cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel privind declararea ca indezirabil a recurentului a fost întemeiată pe documentele și informațiile puse la dispoziție de SRI, documente clasificate ca fiind secret de stat de nivel "strict secret". Presupusele informații incriminatoare puteau fi obținute de către autoritatea română cu competente în domeniul securității naționale doar prin activități de supraveghere tehnică și interceptarea comunicațiilor activități care, din punct de vedere legal, puteau fi desfășurate doar cu respectarea prevederilor referitoare la respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor consacrate de Constituția României (art. 28 și 35) și Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (art. 8). Invocă și art. 139 C. proc. civ. penală potrivit căruia: "Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2); b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanta informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare; Arată și că, referindu-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, paragraful 44, a reținut că: făcând distincție între etapele interceptării convorbirilor telefonice, instanța europeană a statuat că pe parcursul etapei de autorizare a supravegherii. conceptul de "securitate națională", dincolo de înțelesul său obișnuit, trebuie să ofere garanții substanțiale împotriva supravegherii arbitrare și discriminatorii. Astfel, având în vedere considerentele de principiu dezvoltate în jurisprudența proprie și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională a statuat că trebuie pus, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate, claritate, precizie și previzibilitate. Aceste exigențe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităților publice de a interveni în viața intimă, familială și privată, precum și dreptul de a accesa corespondența persoanelor. De asemenea, prin Decizia pronunțată la data de 04 februarie 2020, CCR a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Deși prezenta cauză are caracter non-penal, consideră că este necesară respectarea tuturor dispozițiilor legale care protejează drepturile și libertățile fundamentale. Consideră că instanța de fond a trecut peste aspectul legalității obținerii informațiilor pe baza cărora a dispus declararea ca indezirabil a recurentului și îndepărtarea sa din țară. Deoarece din actele dosarului nu rezultă că ar fi existat o autorizare din partea instanței pentru interceptarea și înregistrarea convorbirilor și a comunicațiilor recurentului, prezumția corectă este în sensul că această autorizare nu există. Astfel, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a încălcat prevederile art. 53 din Constituția României și art. 139 C. proc. civ. penală. II. Incertitudinea informațiilor care au format opinia instanței Susține că informațiile clasificate în baza instanța și-a format convingerea nu au o valoare probantă absolută. Ținând cont de faptul că toate informațiile oferite de SRI cu privire la desfășurarea de către recurent a unor activități subversive în favoarea unor grupări teroriste sunt obținute prin activități de supraveghere tehnică și interceptarea comunicațiilor, probabilitatea ca aceste informații să fie reale este de mică. Atâta timp cât agenții care au efectuat interceptările nu s-au aflat în contact direct cu persoana asupra căreia se presupune că ar fi comis fapte penale, este foarte probabil ca informațiile să fie alterate. Probabilitatea ca recurentul să fie persoana care ar fi desfășurat activități subversive în favoarea unor grupări teroriste este extrem de mică, având în vedere și celelalte informații personale despre recurent pe care și SRI le deține. Contrar celor susținute de intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în cuprinsul cererii prin care a sesizat instanța cu cererea de declarare ca indezirabil a recurentului, A. x nu a beneficiat de statutul de refugiat pe Teritoriul României. Recurentul a intrat în România în mod legal deținând viză de studii și a avut o conduită ireproșabilă pe toată durata șederii pe teritoriul României. Dreptul procesual prevede că probele nu au o valoare prestabilită și nu sunt ierarhizate, puterea lor probantă depinzând de intima convingere a judecătorilor cu privire la ansamblul de probe administrate, fără să existe, așadar, prezumția de preeminență a unei probe față de alta. Instanța ar trebui să coroboreze aceste informații clasificate cu alte mijloace de probă. De vreme ce recurentul nu a avut posibilitatea să se apere cu privire la acuzațiile ce i s-au adus, asupra probelor puse la dispoziția instanței de către intimat, planează o suspiciune, care poate fi înlăturată doar coroborând aceste informații cu alte probe. Invocă în acest sens art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului - Dreptul la un proces echitabil. Astfel, deși datorită complexității problemelor de securitate națională, autoritățile sunt obligate să folosească anumite tehnici și metodologii care să ajute în luarea unor decizii optime, însă, luarea deciziei de îndepărtare din țară a unei persoane trebuie să se facă numai în situația în care există dovezi clare și neechivoce. Declararea ca indezirabil a recurentului a produs efecte imediate, schimbându-i viața în mod definitiv. Așa cum rezultă din actele dosarului, recurentul se afla în România de mai mult de 5 ani cu viză de studii, a urmat cursurile Facultății de Farmacie din cadrul Universității de Medicină și Farmacie "Carol Davila" din București până în anul 2019, când s-a transferat la Facultatea de Farmacie din cadrul Universității din Oradea. Din datele pe care instanța le deține despre familia recurentului rezultă că aceștia se află în Franța ca refugiați politici, având chiar un unchi cetățean francez care profesează ca medic în Franța. Așadar, coroborând toate aceste informații, probabilitatea ca recurentul să fi desfășurat activitățile de care este acuzat este extrem de mică. Susține în concluzie că hotărârea instanței de fond încalcă prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. III. Hotărârea instanței nu cuprinde motivele pe care se întemeiază În acest sens arată că în sentința recurată, Curtea de Apel București a menționat doar aspectele invocate de reclamant și susținerile SRI, fără a motiva în mod concret hotărârea pronunțată. Chiar dacă informațiile care au stat la baza hotărârii instanței sunt clasificate, aceasta avea obligația să motiveze în mod concret care au fost aspectele în favoarea și împotriva admiterii cererii. Ori, în cuprinsul hotărârii nu au fost dezvoltate motivele avute în vedere de instanță. În drept invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., art. 21, 28 și 53 din Constituția României, art. 6 și 8 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002, art. 10 din Legea nr. 14/1992, art. 139-141 C. proc. civ. penală, art. 13 din Legea nr. 51/1991, Decizia nr. 51/2016 a CCR.

Apărări formulate în cauză Intimatul-intervenient a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond. Arată că măsura declarării ca indezirabil este reglementată prin art. 86 din O.U.G nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare. După cum reiese din cuprinsul art. 86 din O.U.G nr. 194/2002, competențele intimatei interveniente în cauzele ce au ca obiect luarea măsurii declarării ca indezirabil față de un cetățean străin sunt raportate la dispozițiile alin. (6) și (11) din articolul sus menționat, aceasta fiind introdusă în cauză în vederea punerii în executare a hotărârii instanței prin prisma atribuțiilor I.G.I. de gestionare a migrației conform prevederilor art. 5, lit. a), pct. 19 din H.G. nr. 639/2007 privind structura organizatorică și atribuțiile Inspectoratului General pentru Imigrări. Apreciază că instanța, procedând la judecarea cauzei a analizat toate probele, inclusiv înscrisurile clasificate secret de stat de nivel "strict secret", constatând că acestea fac dovada faptului că cetățeanul sirian desfășoară activități ce sunt de natură să pună în pericol securitatea națională. Prin luarea măsurii prevăzute de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România nu se produce o încălcare a art. 8 din Convenția E.D.O. întrucât aceasta urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică, fiind justificată prin natura și gravitatea activităților desfășurate în raport de care se apreciază proporționalitatea dintre măsura dispusă și scopul urmărit. În același context, apreciază că, au fost respectate garanțiile procesuale pentru străinul subiect al măsurii de declarare ca indezirabili, care a fost dispusă de instanța de judecată în sensul art. 6 din Convenția E.D.O. în condiții de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare. Instanța învestită cu soluționarea cauzei a procedat la analizarea informațiilor privind situația străinului, sub toate aspectele, prin prisma documentelor în baza cărora se întemeiază solicitarea, urmărind respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului stipulate în Convenția E.D.O. În ceea ce privește comunicarea către recurent a informațiilor pe baza cărora se întemeiază solicitarea de luare a măsurii de declarare ca indezirabil, arată că există prevederi speciale care reglementează securitatea națională ce stipulează că informațiile privind fapte care pot periclita securitatea națională au caracter secret de stat, acestea putând fi puse la dispoziție doar persoanelor care dețin o autorizație de acces la informații clasificate secrete de stat. Astfel, având în vedere faptul că luarea măsurii declarării ca indezirabil este întemeiată pe baza unor informații clasificate încadrate la diferite clase și niveluri de secretizare (secrete de stat sau secrete de serviciu) informațiile vor putea fi comunicate respectând prevederile art. 26 din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, aprobate prin H.G.. 585/2002, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, transmiterea informațiilor clasificate către alți utilizatori se poate efectua în situația în care aceștia dețin certificate de securitate sau autorizații de acces corespunzător nivelului de secretizare, în practică acestea fiind transmise instanțelor de judecată, și, totodată, puse la dispoziția reprezentanților legali (avocați) posesori ai unor astfel de certificate/autorizații. Potrivit dispozițiilor art. 294, alin. (1), pct. 2 din C. proc. civ., documentele ce au caracter clasificat nu pot fi depuse la dosarul cauzei nici în întregime, nici în parte, ci vor fi puse la dispoziția completului de judecată, prin compartimentul documemte clasificate al instanței, spre a fi consultate, cu respectarea prevederilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și ale H.G.. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România. Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Jasper împotriva Marii Britanii, dreptul de a dezvălui probe nu este unul absolut. în anumite cazuri se impune ca unele probe să nu fie dezvăluite apărării pentru a proteja drepturile fundamentale ale unui alt individ sau pentru a proteja un interes public important (Hotărârea Curții din data de 16 februarie 2000, paragraful 52). În mod similar, cu privire la principiul egalității de arme, Curtea E.D.O. a statuat în jurisprudența sa faptul că interesul național, superior, poate, în anumite situații să nege uneia din părți, asigurarea respectării drepturilor procedurale (Hotărârea în cauza Regner împotriva Republicii Cehia din data de 19 septembrie 2017, paragraful 147 și următoarele). De asemenea, astfel cum statua Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Jurisprudența sa, considerații imperative având legătură cu securitatea sau desfășurarea relațiilor internaționale ale statelor membre pot să se opună comunicării anumitor elemente persoanelor interesate (paragraful 342 din Hotărârea din 3 septembrie 2008 în cauzele conexate C-402/05 P și C-415./05 P). Totodată, într-o altă cauză, CJUE a statuat că, dacă în cazuri excepționale, o autoritate națională se opune comunicării către persoana interesată în mod precis și complet a motivelor care constituie temeiul unei decizii adoptate invocând motive care țin de siguranța statului, instanța competentă a statului membru în cauză trebuie să aibă la dispoziție și să pună în aplicare tehnici și norme procedurale care să permită concilierea, pe de o parte a considerațiilor legitime care țin de siguranța statului referitoare la natura și la sursele informațiilor care au fost luate în considerare pentru adoptarea unei astfel de decizii și, pe de altă parte, a necesității de a garanta justițiabilului, în suficientă măsură respectarea drepturilor sale procedurale, dreptul de a fi ascultat, precum și principiul contradictorialității. în cadrul controlului jurisdicțional al legalității deciziei adoptate revine statelor membre sarcina de a prevedea norme care să permită instanței însărcinate cu controlul legalității deciziei menționate să ia cunoștință atât de ansamblul motivelor, cât și de elementele de probă aferente acestora pe baza cărora a fost adoptată respectiva decizie (Hotărârea pronunțată în cauza C-300/11, paragrafele 57 și 59). În ceea ce privește susținerile recurentului-pârât, potrivit cărora mijloacele de probă pe care se întemeiază hotărârea sunt obținute fără respectarea prevederilor legale, apreciază că sunt neîntemeiate, recurentul-pârât nedovedindu-și în niciun mod susținerile, bazându-se doar pe simple presupuneri. Cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost întemeiată în conformitate cu dispozițiile art. 3, lit. i) și 1) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Consideră că documentele clasificate puse la dispoziția procurorului anume desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București de autoritatea competentă în domeniul securității naționale au fost obținute cu respectarea tuturor prevederilor legale. Contrar susținerilor recurentului-pârât, intimatul-reclamant Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a precizat în mod corect statutul juridic pe teritoriul României al recurentului ca fiind beneficiarul unei vize de studiu, nefiind vorba despre o confuzie cu privire la acesta. Apreciază că hotărârea instanței de fond cuprinde motivele pe care se întemeiază cu aplicarea art. 86, alin. (5), ultima teză din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit cărora "Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia". În drept invocă O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr. 639/2007 privind structura organizatorică și atribuțiile Inspectoratului General pentru Imigrări, Legea nr. 135/2010 privind C. proc. civ. iar în baza art. 223 C. proc. civ., solicită judecarea cauzei și în lipsă.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 2 aprilie, s-a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează. În prealabil se reține faptul că prin cererea de recurs se invocă motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel încât criticile formulate de recurent împotriva sentinței recurate urmează a fi analizate în raport de domeniul de reglementare al motivelor de recurs invocate, avându-se în vedere și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia scopul recursului - cale extraordinară de atac - îl constituie "examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", acesta exercitându-se pentru motive de nelegalitate expres și limitativ reglementate de lege ca motive de casare - art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Ca urmare, pe calea recursului nu se pot examina motive privind interpretarea pe care instanța de fond a înțeles să o dea probelor administrate în cauză ceea ce nu constituie nu motive de nelegalitate ci de netemeinice. Pornind de la aceste premise și analizând motivele de nelegalitate invocate de recurent se reține că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; Așa cum s-a arătat în doctrină și practica judiciară motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează prin cele trei ipoteze reglementate nemotivarea hotărârii, fie prin absența acesteia, fie prin existența unor considerente străine de natura cauzei sau contradictorii care nu permit părților și instanței de control judiciar să înțeleagă și să verifice raționamentul pentru care instanța l-a avut în vedere la luarea hotărârii. Acest motiv de recurs se analizează raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ce reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă considerentele hotărârii judecătorești cu referire la obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, dar și conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului potrivit căreia noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză. Procedând la analiza sentinței recurate în cauză se reține că aceasta respectă exigențele anterior prezentate, cuprinzând atât starea de fapt reținută de instanța de fond ca urmare a analizei probelor administrate cât și dispozițiile legale reținute ca fiind incidente în raport cu starea de fapt reținută. De asemenea în speță trebuie avută în vedere incidența dispozițiilor art. 86, alin. (5), ultima teză din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, potrivit cărora "Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia". Or, în speță sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3, lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În cauză trebuie reținut și că potrivit art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 măsura declarării ca indezirabil se ia nu numai împotriva străinului care a desfășurat sau desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională ci și împotriva străinului cu privire la care există indicii temeinice că intenționează să desfășoare astfel de activități. În consecință, potrivit alin. (2) și (3) ale art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002 măsura declarării ca indezirabil se ia nu numai în baza unor probe certe care să dovedească în concret că străinul vizat de procedură a desfășurat sau desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională ci și în baza unor date sau informații din care rezultă indicii temeinice că acesta intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională. În același sens art. 44 alin. (1) din Legea 535/2004, privind prevenirea și combaterea terorismului, arată că: "Împotriva cetățenilor străini (...) despre care există date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de ședere în țară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară, potrivit legii privind regimul străinilor în România." Ca urmare, argumentarea adusă de recurent privind necesitatea existenței unor probe certe care să susțină luarea măsurii declarării ca indezirabil, probe care nu s-ar putea obține decât în ipoteza în care străinul vizat de procedură ar fi desfășurat sau desfășoară în concret activități de natură să pună în pericol securitatea națională este contrazisă de dispozițiile legale care au în vedere și ipoteza în care străinul intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională, fapt demonstrat prin date și informații care să conducă la indicii temeinice în acest sens. Referitor la caracterul pretins nelegal al datelor și informațiilor reținute ca relevante de către instanța de fond, instanța de recurs are în vedere dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/1991, privind securitatea națională a României potrivit cărora: "Activitatea de informații pentru realizarea securității naționale se execută de Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în materia informațiilor din interiorul țării, Serviciul de Informații Externe, organul de stat specializat în obținerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea națională, și Serviciul de Protecție și Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecției demnitarilor români și a demnitarilor străini pe timpul prezenței lor în România, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora." "Activitatea de informații pentru realizarea securității naționale are caracter secret de stat. Informațiile din acest domeniu nu pot fi comunicate decât în condițiile prezentei legi." Ca urmare nu se poate reține faptul că mijloacele de probă pe care se întemeiază hotărârea sunt obținute fără respectarea prevederilor legale deoarece aceste prevederi legale sunt cele care reglementează securitatea națională și care nu pot fi analizate prin similitudine cu cele din materie penală așa cum se susține de către recurent. De asemenea certitudinea informațiilor care au format opinia instanței constituie un aspect de fapt ce se apreciază în contextul probator existent în cauză, circumstanțe personale favorabile ce rezultă din activitățile desfășurate anterior de recurentul pârât impunându-se a fi apreciate în acest context. Or, în speța dedusă judecății în mod temeinic instanța de fond a acordat prevalență datelor transmise de Serviciul Român de Informații din care rezultă că deși recurentul pârât a intrat în România în mod legal deținând viză de studii și în acest context a urmat cursurile Facultății de Farmacie din cadrul Universității de Medicină și Farmacie "Carol Davila" din București până în anul 2019, când s-a transferat la Facultatea de Farmacie din cadrul Universității din Oradea se află totuși într-un stadiu avansat al procesului de autoradicalizare, existând indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că urmează să desfășoare activități subversive în favoarea unor grupări teroriste active în Orientul Mijlociu respectiv, a manifestat un comportament caracteristic adepților ideologiei jihadist/extremiste, fapt demonstrat prin accesare și agrearea de materiale provenite de la o organizație teroristă. Se au în vedere în acest sens și cele statuate în practica sa de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, în cauza Chahal vs. Regatului Unit din 15 noiembrie 1996 pct. 130-131, a recunoscut că utilizarea de informații confidențiale poate să se dovedească inevitabilă în cauzele în care se afla în joc securitatea națională. În cauză se reține și că în hotărârea recurată instanța de fond a făcut referire la faptele concrete imputate persoanei în cauză. Acestea includ alegații suficient de detaliate pentru a-i permite persoanei în cauză să le conteste în mod eficient. Pe de altă parte în situația în care recurentul pârât dorea, putea să își angajeze un apărător care să aibă acces direct la înscrisurile în care sunt consemnate informațiile reținute ca relevante de instanța de fond, respectând prevederile art. 26 din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, aprobate prin H.G.. 585/2002, cu modificările și completările ulterioare. În condițiile anterior arătate și reținând relevanța datelor și informațiilor avute în vedere de instanța de fond la pronunțarea sentinței recurate instanța de recurs constată că în mod temeinic a făcut aplicarea în cauză a art. 44 alin. (1) din Legea 535/2004, anterior citat, precum și a dispozițiilor art. 3 lit. i) și l) din Legea 51/1991, republicată potrivit cărora: "Constituie amenințări la adresa securității naționale a României următoarele: i) actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte; l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a)-k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii." De asemenea sentința recurată este pronunțată cu corecta aplicare a art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit căruia declararea ca indezirabil este măsura ce se dispune împotriva unui străin cu privire la care există indicii temeinice că intenționează să pună în pericol securitatea națională. Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.