ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4069/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin adresa nr. x/2021 înregistrată pe rolul Curții de Apel, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22.06.2021 sub numărul de dosar x/2021, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu prevederile art. 86 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, a trimis instanței lucrarea având ca obiect propunerea de declarare ca indezirabili pe o perioadă de 10 ani, pentru rațiuni de securitate națională a numiților A. și B..

Prin sentința civilă nr. 1112 din 9 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a admis sesizarea formulată de petentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în contradictoriu cu pârâții A., prin reprezentant legal C. și B., și pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, având ca obiect "luare măsură declarare indezirabil".

Au fost declarați ca indezirabili pe teritoriul României pârâții A., și B., pentru o perioadă de 10 ani, pentru rațiuni de securitate națională.

S-a respins ca neîntemeiată cererea avocatului pârâților D. de majorare a onorariului de avocat, acordat pentru activitatea de avocat desfășurată ca efect al încuviințării cererii de ajutor public judiciar.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs pârâții, prin avocat, criticând-o pentru motive de nelegalitate.

Au susținut recurenții - pârâți că atât în dosarul administrativ, cât și în cel operativ cu informații clasificate nu se află dovezi că aceasta activitate a fost desfășurată în mod legal, fără a încălca drepturile și libertățile pârâților, neexistând un mandat de siguranță națională emis de către procuror, în baza căruia să fi fost autorizate anumite activități de culegere a informațiilor.

Este interzisă în mod expres urmărirea sub aspect informativ a vreunei persoane pentru exprimarea liberă a opiniilor sale politice, imixtiunea în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul sau proprietățile sale, ori în corespondență sau comunicații, atingerea onoarei sau a reputației, dacă nu săvârșește vreuna din faptele ce constituie, potrivit legii, o amenințare la adresa securității naționale.

Aplicarea dispozițiilor constituționale referitoare la restrângerea temporară a exercițiului unor drepturi pentru apărarea securității naționale se face prin intermediul prevederilor Legii nr. 51/1991, care stabilește expres și limitativ sfera și scopul actelor sau măsurilor ce pot avea asemenea consecințe, condițiile în care pot fi efectuate și conținutul concret al documentelor ce materializează demersurile necesare efectuării lor.

Stările de fapt prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991 sunt denumite amenințări la adresa securității naționale și constituie temeiul legal al inițierii demersurilor pentru obținerea mandatului de securitate națională pentru efectuarea unor acte care au ca efect și legitimează restrângerea temporară a exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale.

A fost invocată cauza C-746/18 în care CJUE a stabilit că Articolul 15 alin. (1) din Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009, citit în lumina articolelor 7,8 și 11, precum și a articolului 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care permite accesul autorităților publice la un ansamblu de date de transfer sau de date de localizare care pot să furnizeze informații cu privire la comunicațiile efectuate de un utilizator al unui mijloc de comunicare electronică sau cu privire la localizarea echipamentelor terminale pe care le utilizează acesta și să permită să se deducă concluzii precise cu privire la viața sa privată, în scopul prevenirii, investigării, detectării și urmăririi penale a infracțiunilor, fără ca acest acces să fie limitat la proceduri care vizează combaterea infracționalității grave sau prevenirea amenințărilor grave la adresa siguranței publice, independent de întinderea perioadei pentru care se solicită accesul la aceste date, de volumul sau de natura datelor disponibile pentru o astfel de perioadă.

Totodată CEDO în cauza Szabo și Vissy împotriva Ungariei 12 ianuarie 2016 a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenție. A admis că era o consecință firească a formelor actuale ale terorismului ca guvernele să recurgă la tehnologii de vârf, inclusiv la o monitorizare masivă a comunicațiilor, pentru a anticipa incidente iminente. Cu toate acestea, Curtea nu a fost convinsă că legislația în cauză oferea suficiente garanții pentru evitarea abuzurilor.

Pentru aceste motive, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., s-a solicitat casarea hotărârii primei instanțe, iar în rejudecarea cauzei, respingerea sesizării formulată de de petentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în contradictoriu cu pârâții A. și B., având ca obiect "luare măsură declarare indezirabil.

Pârâtul A. minor la data pronunțării primei instanțe a obținut o formă de protecție subsidiară pe teritoriul României în procedura azilului, reprezentarea legală fiind asigurată de domnul C.. La data soluționării recursului pârâtul este major, fiind citat și prin reprezentantul legal.

Asistența juridică a recurenților pârâți a fost asigurată de domnul avocat D., deținător al certificatului ORNIS, aferent gradului de secretizare " Strict secret " și "Secret de serviciu", care a fost reprezentantul prârâților și în fața instanței de fond, ocazie cu care a luat la cunoștință de documentația clasificată.

Completul de judecată a avut acces nemijlocit la documentația clasificată înaintată la compartimentul specializat de către de Serviciul Român de Informații.

Prin adresa din 13.08.2021 comunicată de Inspectoratul General pentru Imigrări s-a comunicat că recurenții B. și A. au fost indepărtați de pe teritoriul României la data de 14.07.2021 și, respectiv la data de 26.07.2021.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâți este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Prin cererea de chemare în judecată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat instanței luarea față de pârâți a măsurii declarării ca indezirabili pe o perioadă de 10 ani pentru considerente de securitate națională, invocând faptul că din analiza materialului clasificat secret de stat de nivel "strict secret", pus la dispoziție de autoritatea română cu competențe în domeniul securității naționale - Serviciul Român de Informații, a rezultat suspiciunea rezonabilă că pârâții A. și B., ambii cetățeni iranieni, aflați într-un stadiu avansat al procesului de (auto)radicalizare, au desfășurat și există indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că urmează să desfășoare activități subversive în favoarea unor organizații teroriste/jihadiste active în Orientul Mijlociu, activități ce se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, republicată și care constituie amenințări la adresa securității naționale și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, modificată, acte și fapte care constituie amenințări la adresa securității naționale.

Astfel, datele și informațiile ce motivează propunerea Serviciului Român de Informații - UM 0198 București, se regăsesc expuse în materialul menționat anterior transmis în conformitate cu dispozițiile art. 86 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 modificată, din care rezultă că pârâții A. și B. manifestă un interes crescut pentru accesarea de materiale foto-video de propagandă teroristă, cu o puternică încărcătură violentă, reprezentând atentate, luptători înarmați, scene de luptă, precum și însemne ale unor grupări teroriste, fiind implicați în promovarea acestora prin propagandă, cu scopul convingerii și atragerii de adepți. De asemenea, aceștia militează pentru aplicarea, în mod violent, a legii islamice Sharia după modelul imprimat de entitatea teroristă DAESH și înființarea Statului Islamic, precum și decapitarea persoanelor care refuză convertirea la religia islamică, manifestând disponibilitate în a deveni martiri prin utilizarea sacrificiului de sine, prin metode suicidare.

În ceea ce privește statutul juridic pe teritoriul României al numiților A. și B., ambii cetățeni iranieni, din verificările efectuate în cauză a rezultat că susnumiții au intrat ilegal în România în intervalul 10-11.07.2019, urmând ruta Iran-Turcia-Bulgaria-Serbia-România. La data de 12.07.2019 au solicitat autorităților române azil, motivând prin aceea că în Iran sunt persecutați de către kurzi, ei fiind musulmani-suniți.

In drept, prezenta procedură este reglementată de dispozițiile art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002 din 12 decembrie privind regimul străinilor în România, potrivit căruia:

(1) Declararea ca indezirabil este măsura ce se dispune împotriva unui străin care a desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică.

(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de Curtea de Apel București, la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Procurorul sesizează instanța de judecată la propunerea instituțiilor cu atribuții în domeniul ordinii publice și securității naționale care dețin date sau indicii temeinice în sensul celor prevăzute la alin. (1).

(3) Datele și informațiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil pentru rațiuni de securitate națională se pun la dispoziția instanței de judecată în condițiile stabilite de actele normative care reglementează regimul activităților referitoare la securitatea națională și protejarea informațiilor clasificate.

(4) Sesizarea prevăzută la alin. (2) se judecă în camera de consiliu, cu citarea părților. Instanța de judecată aduce la cunoștință străinului faptele care stau la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităților referitoare la securitatea națională și protejarea informațiilor clasificate.

(5) Curtea de Apel București se pronunță, prin hotărâre motivată, în termen de 10 zile de la sesizarea formulată în condițiile alin. (2). Hotărârea instanței este executorie. Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia.

(6) Hotărârea se comunică străinului, precum și, dacă instanța dispune declararea ca indezirabil, Inspectoratului General pentru Imigrări, pentru a fi pusă în executare.

(7) Dreptul de ședere al străinului încetează de la data pronunțării hotărârii prin care acesta a fost declarat indezirabil.

(8) Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani, cu posibilitatea prelungirii termenului pentru o nouă perioadă cuprinsă între aceste limite, în cazul în care se constată că nu au încetat motivele care au determinat luarea acestei măsuri. Prelungirea termenului se face în condițiile prevăzute la alin. (2).

. . . . . . . . . .

(11) Hotărârile prin care străinii au fost declarați indezirabili sau prin care s-a dispus încetarea măsurii declarării ca indezirabil se pun în executare de către Inspectoratul General pentru Imigrări potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență.

Instanța de fond s-a conformat obligației instituite în art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, de a nu indica datele și informațiile referitoare la securitatea națională, în motivarea hotărârii ținându-se cont de limitările impuse de caracterul secret al înscrisurilor doveditoare ale faptelor care au stat la baza sesizării, în cuprinsul sentinței făcându-se, în mod judicios trimitere și la actele normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și la protejarea informațiilor clasificate.

De altfel, din analiza conținutului sentinței recurate rezultă că judecătorul fondului, nu numai că nu s-a limitat la o examinare pur formală a sesizării Parchetului, ci, din contră, întreg raționamentul său s-a bazat pe elemente de fapt verificate ex proprii sensibus, prin studierea documentelor cu caracter clasificat pe care le-a coroborat cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum și, manifestându-și pe deplin rolul activ, prin interpelarea directă a celor doi pârâți, în scopul de obține informații concrete, nemijlocite, asupra activităților acestora.

În acest fel, pârâților li s-a asigurat accesul concret și efectiv la judecător, cauza lor, fiind, în mod real, examinată, hotărârea pronunțată fiind în acord cu exigențele procesului echitabil, potrivit Convenției europene a drepturilor omului.

De asemenea, se remarcă și aplecarea instanței de fond, în exprimarea alegațiilor juridice, spre jurisprudența CEDO cu incidență în materia dedusă judecății, cele statuate prin hotărârile menționate, întărind convingerea instanței de fond, dar și a prezentei instanțe de recurs, în temeinicia și legalitate soluției pronunțate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. privește ipoteza când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs vizează netemeinicia și nelegalitatea sentinței atacate din perspectiva încălcării Convenției Europeane a Drepturilor Omului, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private și de familie a recurenților-pârâți, precum și din perspectiva administrării materialului probator, critică nouă, care nu a fost supusă analizei instanței de fond.

Prin Decizia nr. 732/2019 pronunțată de Curtea Constituțională referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a sintagmei "există indicii temeinice că intenționează să desfășoare" cuprinse în dispozițiile art. 86 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, curtea a reținut că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în dezbatere problema declarării ca indezirabili a unor străini, a îndepărtat expres de la aplicare garanțiile procedurale ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea a reținut însă că în caz de "expulzare", pe lângă protecția ce li se oferă în special prin art. 3 și art. 8 coroborate cu art. 13 din Convenție, străinii beneficiază de garanțiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (a se vedea Hotărârea din 20 iunie 2002 pronunțată în Cauza Al-Nashif împotriva Bulgariei, paragraful 133), garanții care nu se aplică decât străinilor ce locuiesc în mod legal pe teritoriul unui stat care a ratificat acest Protocol [a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 8 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Lupșa împotriva României (paragrafele nr. 51, 52 și 63, 64), Hotărârea din 12 octombrie 2006 pronunțată în Cauza Kaya împotriva României (paragrafele nr. 24, 51 și 52) și Hotărârea din 15 februarie 2011, pronunțată în Cauza Geleri împotriva României (paragrafele nr. 43 și 60) ].

În interpretarea art. 8 din Convenție este relevantă jurisprudența CEDO referitoare la protecția împotriva arbitrariului, conform căreia, este necesar a fi asigurată, cu ocazia adoptării de către autoritățile publice, a unor măsuri cu privire la cetățenii străini, fundamentate pe considerente ce țin de ordinea publică și siguranța națională, existența unor garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor.

În acest sens, CEDO a reținut că dispozițiile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează dreptul la respectarea vieții private și de familie, impune ca instanța învestită cu controlul de legalitate al măsurilor dispuse față de cetățeni străini, bazate pe considerente de ordine publică și siguranță națională, să aibă posibilitatea reală și efectivă de a realiza o analiză a tuturor chestiunilor de fapt și de drept pertinente, pentru a putea statua asupra legalității măsurii și a sancționa un eventul abuz al autorităților, ca o măsură de protecție împotriva arbitrariului (CEDO, Hotărârea din 08.06.2006, publicată în M. Of. nr. 30 din 17.01.2007, para 38,41,42).

În același sens, CEDO a reținut că în cazul măsurilor potențial vătămătoare pentru viața privată, care au la bază motive de securitate națională, indivizii trebuie să beneficieze atât în fața autorităților, cât și în fața instanței de judecată de un nivel minim de protecție împotriva arbitrariului (CEDO, Hotărârea din 12.10.2006, publicată în M. Of. nr. 213 din 29.03.2007, para 42, 43, 45).

Or, prezentul litigiu, s-a soluționat în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002, republicată, potrivit cărora măsura declarării ca indezirabil se dispune de o instanță de judecată, într-o procedură judiciară care se desfășoară cu citarea părților, bazată pe contradictorialitate și garantarea dreptului la apărare. În acest sens, recurenții-pârâți, au beneficiat de toate garanțiile procesuale oferite de legislația națională și europeană, fiind asistați pe parcursul judecării cauzei de un avocat care a avut acces efectiv la informațiile conținute în documentele clasificate puse la dispoziția instanței, și s-au adresat instanței în mod direct, prin intermediul unui traducător.

Sub aspectul legalității măsurii, normele juridice pe baza cărora este luată măsura indezirabilității sunt accesibile și previzibile, legile care le conțin găsindu-se publicate în Monitorul Oficial al României.

Pârâților li s-a adus la cunoștință faptele și indiciile pe care se sprijină cererea de declarare ca indezirabili, poziția acestora fiind de recunoaștere parțială. Totodată, instanța a reținut și caracterul continuat al distriburii materialelor foto-video de propagandă teroristă, cu o puternică încărcătură violentă, reprezentând atentate, luptători înarmați, scene de luptă, precum și însemne ale unor grupări teroriste, fiind implicați în promovarea acestora prin propagandă, cu scopul convingerii și atragerii de adepți, acțiunile acestora fiind asumate în ceea ce privește răspândirea unei ideologii care contravine "stării de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție".

Faptele de a milita pentru aplicarea, în mod violent, a legii islamice Sharia după modelul imprimat de entitatea teroristă DAESH și înființarea Statului Islamic, pentru decapitarea persoanelor care refuză convertirea la religia islamică, prin manifestarea disponibilității în a deveni martiri prin utilizarea sacrificiului de sine, prin metode suicidare, cărora pârâții le dau o altă conotație juridică, sunt contrare dreptului la viață, la securitate socială, drepturilor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice stabilite prin Constituția României și se se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, republicată constituind amenințări la adresa securității naționale.

In ceea ce privește modalitatea de administrare a materialului probator, prin aceeași decizie nr. 732/2019 pronunțată de Curtea Constituțională s-a reținut că, potrivit procedurii reglementate de art. 86 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, străinul este declarat indezirabil ca urmare a pronunțării de către Curtea de Apel București a unei hotărâri judecătorești pe baza datelor și informațiilor circumscrise unor rațiuni de securitate națională care demonstrează existența unei amenințări la adresa acesteia. Aceste date/ipoteze se pun la dispoziția instanței de judecată în condițiile stabilite de actele normative privind regimul activităților referitoare la securitatea națională și protejarea informațiilor clasificate.

Prin Decizia nr. 55/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. și ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, s-a reținut că și, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este constantă în a sublinia competența instanțelor interne de a aprecia și a decide în privința probelor prezentate în fața lor. Din această jurisprudență rezultă, de asemenea, că nu există o regulă generală care să permită sau să interzică conferirea calității de mijloc de probă informațiilor strânse de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale. Astfel, CEDO a reținut că dacă art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor ca atare, materie care intră, în primul rând, sub incidența dreptului intern și a instanțelor naționale (Schenk împotriva Elveției, pct. 45-46; Heglas împotriva Republicii Cehe, pct. 84).

Potrivit art. 13 din Legea nr. 51/1991, activitatea de informații pentru realizarea securității naționale poate fi împărțită în două categorii, în funcție de necesitatea existenței unei autorizații prealabile, după cum urmează: activitatea de informații pentru realizarea securității naționale care nu necesită o autorizație prealabilă - a se vedea art. 13 lit. a)-d) din Legea nr. 51/1991 coroborat cu art. 14-19 din același act normativ; activitatea de informații pentru realizarea securității naționale care necesită o autorizație prealabilă - a se vedea art. 13 lit. e) coroborat cu art. 121 din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice și art. 13 lit. f) coroborat cu art. 14-19 din același act normativ (și anume, activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului).

Totodată, Inalta Curte amintește că nu ne aflăm în prezența unei proceduri în materie penală, astfel că nu pot fi aplicate mutatis mutandis ipotezele avute în vedere de dispozițiile C. proc. pen. privind verificarea în camera preliminară a actelor de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează "acuzația".

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții pârâți B. și A. impotriva sentinței civile nr. 1112 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a XI a contencios administrativ și fiscal în data de 9 iulie 2021, ca nefondat.

Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu al intimaților, avocat D., în cuantum de 2000 de RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2021.