ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3796/2025

Ședința publică din data de 26 iunie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 12.02.2025, sub nr. x/2025, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, secția de Proceduri Speciale a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A. și cu intervenientul Inspectoratul General pentru Imigrări, dispunerea măsurii declarării ca indezirabil, pe o perioadă de 10 ani, pentru rațiuni de securitate națională, a pârâtului, cetățean irakian.

Prin sentința civilă nr. 212/2025 pronunțată la 21 februarie 2025, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea formulată de reclamantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în contradictoriu cu pârâtul A. și cu intervenientul Inspectoratul General pentru Imigrări, a declarat ca indezirabil pe teritoriul României pe pârâtul A., cetățean irakian, pentru o perioadă de 10 ani, pentru rațiuni de securitate națională, a încuviințat cererea avocatului din oficiu B. de majorare a onorariului de avocat, a stabilit onorariul definitiv pentru avocatul din oficiu B. la suma de 2.000 RON și cheltuielile judiciare constând în onorariul de avocat, în privința cărora pârâtul a beneficiat de ajutor public judiciar, rămân în sarcina statului. Hotărârea se comunică Inspectoratului General pentru Imigrări, pentru a fi pusă în executare.

Împotriva sentinței civile nr. 212/2025 pronunțată la 21 februarie 2025 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Partea recurentă întemeiază recursul pe încălcarea principiului proporționalității, statului de drept și garantării efective a drepturilor fundamentale, în special în absența unui probatoriu concret și verificabil care să susțină existența unei amenințări reale la adresa securității naționale, având în vedere că el, personal, nu a avut acces la informații, conform dispozițiile art. 44 din Legea nr. 535/2004, care reglementează regimul informațiilor clasificate.

În sprijinul poziției sale, reclamantul a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv hotărârile: Muhammad și Muhammad împotriva României (MC), 2020; Ahmed împotriva României, 2010; Slivenko împotriva Letoniei; Rotaru împotriva României; Sheveli și Shenqelava împotriva Azerbaidjanului, 2020; C.G. și alții împotriva Bulgariei, 2008; Udeh împotriva Elveției, 2013 și Ndidi împotriva Regatului Unit, 2017. În conformitate cu principiile stabilite de aceste hotărâri, se impune o analiză riguroasă a necesității măsurii într-o societate democratică, cu respectarea unui echilibru just între interesul public și drepturile individuale garantate de Convenție.

Totodată, se invocă art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 30 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, referitoare la motivarea deciziilor care restrâng drepturi fundamentale. Lipsa unei justificări detaliate și obiective a măsurii dispuse echivalează cu un exces de putere, în dezacord cu normele interne și internaționale.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de dispunere a măsurii declarării ca indezirabil, pe o perioadă de 10 ani, pentru rațiuni de securitate națională, a pârâtului A., cetățean irakian.

Prin sentința civilă nr. 211/2025, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2025, a fost admisă sesizarea formulată de Ministerul Public și s-a dispus declararea pârâtului ca persoană indezirabilă pe o durată de zece ani, pentru rațiuni ce țin de securitatea națională.

Pentru a dispune astfel prima instanță a reținut că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat instanței declararea pârâtului A. ca persoană indezirabilă pe teritoriul României, pentru o perioadă de zece ani, invocând considerente de securitate națională. Potrivit materialului clasificat de nivel "strict secret", pus la dispoziție de Serviciul Român de Informații, pârâtul este simpatizant al ideologiei Daesh, aflat într-un stadiu avansat de auto-radicalizare, implicat în promovarea ideologiei jihadiste.

Curtea a constatat că faptele imputate se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991 și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 535/2004, iar invocarea dreptului de ședere conferit prin Hotărârea nr. x/27.01.2017 nu constituie un drept absolut, fiind supus restricțiilor din O.U.G. nr. 194/2002 în caz de incidență a unor motive de securitate. De asemenea, dispozițiile art. 20 din Constituție impun interpretarea în conformitate cu tratatele internaționale privind drepturile omului.

Deși pârâtul a negat apartenența ideologică, invocând vizualizarea materialelor video din curiozitate, instanța a observat că accesarea repetată și stocarea acestora relevă o însușire activă a conținutului, fără a respinge ideologia promovată. Definiția radicalizării din art. 4 alin. (1) pct. 27 din Legea nr. 535/2004 și etapele descrise de Serviciul Român de Informații în Anexa nr. 1 susțin concluzia că pârâtul derulează activități ce reprezintă amenințări reale și grave la adresa securității naționale.

Curtea a apreciat că probele clasificate sunt verosimile, iar lipsa detaliilor nu contravine cerinței de motivare, conform art. 86 alin. (5) teza finală din O.U.G. nr. 194/2002. Măsura declarării ca indezirabil este proporțională, având în vedere riscul concret la adresa ordinii constituționale și a drepturilor fundamentale.

Referitor la solicitarea pârâtului privind relocarea în Grecia, instanța a constatat lipsa unor riscuri reale în Irak, iar competența revine Inspectoratului General pentru Imigrări.

Recurentul-pârât a criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată: încălcarea principiului proporționalității, statului de drept și garantării efective a drepturilor fundamentale, în special în absența unui probatoriu concret și verificabil care să susțină existența unei amenințări reale la adresa securității naționale, având în vedere că el, personal, nu a avut acces la informații, conform dispozițiile art. 44 din Legea nr. 535/2004, care reglementează regimul informațiilor clasificate; invocă art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 30 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, referitoare la motivarea deciziilor care restrâng drepturi fundamentale. Lipsa unei justificări detaliate și obiective a măsurii dispuse echivalează cu un exces de putere, în dezacord cu normele interne și internaționale.

În drept s-a precizat că toate criticile sale se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecății, ținând seama de conținutul actelor atacate, a verificat legalitatea actelor administrative, a coroborat dispozițiile incidente și a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.

Referitor la criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu se poate susține existența unei motivări nefundamentate. Dimpotrivă, hotărârea instanței de fond analizează în mod detaliat situația juridică rezultată în urma cererii de chemare în judecată formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București ce a avut la bază propunerea Serviciului Român de Informații-UM 0198 București.

În speță, nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv, a celor referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfășurare a procesului cu respectarea prevederilor art. 237 din C. proc. civ.

Alături de aceste argumente, se reține că în contextul dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cauza a fost examinată de către judecătorul fondului cu consultarea nemijlocită a documentelor cu caracter clasificat, depuse la dosar.

În cursul judecării prezentei căi de atac și la instanța de fond, recurentul-pârât a luat cunoștință despre conținutul înscrisurilor cu caracter clasificat existente la dosarul cauzei, prin intermediul avocatului său, care a prezentat autorizație de acces la informații clasificate, în conformitate cu prevederile Legii nr. 182/2002.

Cu privire la invocarea de către recurentul-pârât a nerespectării dreptului la apărare prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Kaya contra României, Înalta Curte reține că împrejurările din prezenta cauză sunt diferite.

Recurentul-pârât invocă faptul că măsura de expulzare, precum și interdicția de ședere pe o durată de 10 ani pronunțate împotriva sa aduc atingere dreptului sau la viața privată și de familie, garantat de art. 8 din Convenție.

Înalta Curte reține că pârâtul personal a declarat la instanța de fond nu este căsătorit, este într-o relație de 2 ani, are prieteni în România, aceștia având naționalitate arabă, dar și română și o familie în străinătate.

Motivul pentru care România a fost condamnată în cauza Kaya:

"39. În speță, că și în Cauza Lupșa împotriva României, mai sus menționată, printr-o ordonanță a parchetului reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul românesc, i s-a interzis șederea pentru o perioadă de 15 ani și a fost expulzat pe motiv că Serviciul Român de Informații avea "informații suficiente și serioase conform cărora el desfășura activități de natură să pună în pericol securitatea națională".

În cauza Kaya împotriva României s-a constatat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 8 și art. 1 din Protocolul nr. 7 din CEDO pe motiv că:

"48. Guvernul nu contestă aplicabilitatea în cauza a art. 1 din Protocolul nr. 7 și admite că reclamantul a fost expulzat înainte de a beneficia de garanțiile prevăzute de acest articol. Cu toate acestea, Guvernul consideră că motive de securitate națională reclamă măsuri urgente. Astfel, apreciază că expulzarea reclamantului a fost justificată conform § 2 al art. 1.

(...) "59. În această privință, Curtea constată, pe de o parte, că autoritățile nu au furnizat reclamantului nici cel mai mic indiciu privind faptele de care este acuzat și, pe de altă parte, că parchetul nu i-a comunicat ordonanța luată împotriva sa decât în ziua singurei audieri în fața curții de apel. Pe de altă parte, Curtea observă că curtea de apel a respins orice cerere de amânare, împiedicându-l astfel pe avocatul reclamantului să studieze ordonanța mai sus menționată și să depună la dosar documente în sprijinul contestației îndreptate împotriva sa."

Instanța de contencios al drepturilor omului a concluzionat că:

"60. Amintind că orice dispoziție a Convenției sau a protocoalelor sale trebuie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii, Curtea consideră, având în vedere controlul pur formal realizat de curtea de apel în aceasta cauză, că reclamantul nu a putut, cu adevărat, să obțină examinarea cauzei sale din perspectiva motivelor care susțineau neexpulzarea sa".

Din această perspectivă, Înalta Curte relevă că, așa cum s-a statuat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Convenția nu protejează dreptul unui particular de acces la informații clasificate, ci doar drepturi subiective care ar putea fi afectate de retragerea permisului de acces la astfel de informații (Ternovskis v. Letonia, Cauza nr. 33637/02, Hotărârea din 29 aprilie 2014, § 44).

Mai mult, așa cum a precizat Curtea în mod expres, nici măcar drepturile garantate de Convenție nu au un caracter absolut, statele contractante având o marjă de apreciere în această privință. Astfel, între altele, dreptul părților de a li se dezvălui integral probele din dosar nu este un drept absolut, existând situații în care o restricționare a accesului este justificată de rațiuni care țin de securitatea națională, de necesitatea protejării martorilor ori a metodelor de investigație ale poliței și alte asemenea (Corneschi v. România, Cauza nr. 21609/16, Hotărârea din 11 ianuarie 2022, § 88).

Spre deosebire de cauza Kaya împotriva României, în cauza de față limitările aplicate dreptului reclamantului la procedură contradictorie și la egalitatea armelor au fost compensate în cadrul procedurilor interne astfel încât să se păstreze esența însăși a dreptului său la un proces echitabil.

Astfel, Înalta Curte reține că reclamantul a avut acces la documentele și informațiile clasificate, prin intermediul avocatul său. Cu toate acestea, prin cererea cu care reclamantul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța de judecată i-au fost dezvăluite pârâtului și motivele concrete care le justificau.

În mod evident, limitarea drepturilor procedurale ale reclamantului a fost necesară, fiind întemeiată pe rațiuni de securitate națională, însă au existat măsuri de compensare, reclamantul având acces la dosar și, cu excepția informațiilor clasificate la care a avut acces apărătorul său, a fost informat cu privire la temeiurile legale ale cererii formulate împotriva sa. Totodată, în fața instanței, informațiile puse la dispoziția pârâtului nu s-au referit exclusiv la dispozițiile legale, ci s-a făcut mențiune în privința acuzațiilor concrete ce i se impută, existând o informare corespunzătoare privind motivele cererii formulate de Parchet.

De asemenea, pârâtul a fost reprezentat de un avocat deținător de certificat ORNISS, iar prezența acestuia a fost de natură să asigure apărarea efectivă a pârâtului, astfel încât să se poată compensa în mod semnificativ limitările care îl afectează în exercitarea drepturilor sale procedurale.

În ceea ce privește examinarea efectuată de instanțele naționale, în mod evident limbajul utilizat pentru a preciza considerentele de securitate națională care au determinat procedura specifică în speță nu a fost vag, ci dimpotrivă, instanța de fond a făcut referiri suficient de detaliate cu privire la faptele concrete imputate pârâtului.

Totodată, desfășurarea procedurii de față nu are nimic în comun cu cea analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Lupșa împotriva României și Kaya împotriva României, Muhammad și Muhammad împotriva României, pârâtul fiind asistat în acest proces de avocat ce a avut acces efectiv la informațiile clasificate puse la dispoziția instanței, exercitând apărarea acestuia, a propus mijloace de probe și a fost ascultat de instanță, permițându-i-se adresarea în mod direct, iar analiza judecătorului a privit în concret situația de fapt ce i-a fost imputată.

În cauza Kaya împotriva României, Curtea a stabilit că a fost încălcat art. 8 din Convenție, deoarece autoritățile l-au extrădat deși "reclamantul a intrat în România în anul 2000, unde a locuit de atunci în mod regulat și și-a întemeiat o familie cu o cetățeană româncă" fiind căsătorit legal, astfel că "integrarea reclamantului în societatea românească și caracterul efectiv al vieții sale de familie erau incontestabile și că interdicția de a se afla pe teritoriul românesc a pus capăt acelei integrări și a generat o perturbare radicală a vieții sale private și familiale".

În cauzele menționate anterior, CEDO a învederat că instanța s-a limitat la o examinare pur formală a ordonanței parchetului, fără să treacă de afirmațiile acestuia pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr un pericol pentru siguranța națională sau pentru ordinea publică. În cauzele indicate anterior, Curtea a constatat că ingerința în viața privată a reclamanților nu era prevăzută de "o lege" care să răspundă cerințelor Convenției, întrucât reclamantul nu a beneficiat, nici în fața autorităților administrative, nici în fața curții de apel, de nivelul minim de protecție împotriva caracterului arbitrar al autorităților.

Pentru rigoarea și acuratețea demersului juridic, Înalta Curte reține că situația de fapt și de drept care a stat la baza condamnărilor României în cauzele Kaya, Lupsa, Muhammad și Muhammad României și Amine Hassine împotriva României, pentru încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, deoarece autoritățile nu le-au furnizat reclamanților nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele de care erau învinuiți, nu se regăsește în litigiul dedus judecății, întrucât pârâtului A. i s-a adus la cunoștință, într-un mod amplu și cuprinzător, faptele și indiciile pe care se sprijină cererea reclamantului, respectiv că acesta, aflat într-un stadiu avansat al procesului de (auto)radicalizare, manifestă un interes crescut pentru accesarea de materiale foto-video de propagandă teroristă.

În acest context, Înalta Curte reține că dreptul la apărare al pârâtului a fost unul efectiv, acesta având posibilitatea concretă de a combate, în cunoștință de cauză, realitatea situației de fapt și de drept pe care se sprijină cererea reclamantului de declarare ca indezirabil a acestuia și de a propune probe în combaterea afirmațiilor reclamantului.

De altfel, instanța a procedat la interpelarea personală a pârâtului cu privire acuzațiile pe care se sprijină cererea reclamantului de declarare a acestuia ca indezirabil iar poziția procesuală a pârâtului a fost în sensul nerecunoașterii faptelor ce i se impută.

Față de cele expuse anterior se poate observa cu ușurință că integrarea reclamantului în societatea românească și caracterul efectiv al vieții sale de familie nu sunt incontestabile, că interdicția de a se afla pe teritoriul românesc nu a pus capăt acelei integrări și nici nu a generat o perturbare radicală a vieții sale private și familiale.

Judecătorul fondului a reținut corect că situația de fapt dovedită cu înscrisurile și datele comunicate de Serviciul Român de Informații, clasificate secret de stat de nivel "strict secret", se încadrează în prevederile legale menționate mai sus, concluzia fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, după consultarea documentelor în condițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, privind protecția informațiilor clasificate.

Referitor la aceeași Convenție și jurisprudența CEDO în materie, instanța din Strasbourg a arătat că "(…) deciziile referitoare la îndepărtarea străinilor, (. . . . . . . . . .) nu implică o contestare asupra drepturilor sau obligațiilor cu caracter civil și nici nu au legătură cu temeinicia unei acuzații în materie penală, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției." (a se vedea Maaouia împotriva Franței [MC], nr. 39652/98, § 40).

Motivat, instanța de fond a arătat necesitatea luării față de recurent a măsurii declarării ca indezirabil pe teritoriul României, măsură necesară într-un stat democratic în vederea apărării securități naționale și securității cetățenilor, ca valori fundamentale fără ca măsura să poată fi calificată ca arbitrară și de natură a fi apreciată ca disproporționată în raport cu recurentul, căruia i se impută intenția de a desfășura activități subversive în favoarea unor organizații teroriste.

Art. 3 din Legea nr. 51/1991 prevede:

"Constituie amenințări la adresa securității naționale a României următoarele: (...) i) actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte; (...) l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a) - k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.".

Art. 44 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 prevede că "Împotriva cetățenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de ședere în țară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară, potrivit legii privind regimul străinilor în România.".

Verificându-se elementele de probă, având caracter "strict secret", puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații, Înalta Curte a identificat, prin conduita recurentului-pârât, existența de date și indicii temeinice în sensul intenției de favorizare a terorismului.

Având în vedere natura clasificată a informațiilor ce au determinat luarea măsurii de declarare a pârâtului ca indezitabil pe teritoriul României și pentru a căror consultare se prevede o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, hotărârea nu poate conține o motivare mai amplă.

Instanța de recurs constată, contrar susținerilor privind lipsa unui fundament probator, că instanța de fond a reținut în mod întemeiat că probele clasificate "strict secret" puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații conțin date verosimile și pertinente cu privire la existența unui risc real la adresa securității naționale, risc materializat prin accesarea repetată și stocarea de materiale cu conținut extremist, promovarea indirectă a ideologiei Daesh și absența unui refuz clar al acestei ideologii din partea pârâtului. Aceste elemente, coroborate cu definiția și indicatorii radicalizării reglementați de art. 4 alin. (1) pct. 27 din Legea nr. 535/2004, indică o implicare dincolo de simpla informare sau curiozitate personală.

Critica vizând caracterul automat al recomandărilor C. nu exonerează pârâtul de responsabilitate, întrucât comportamentul relevat nu este accidental, ci repetitiv și activ, cu asumarea conținutului vizualizat. Accesarea unor materiale de propagandă teroristă, în mod constant și fără manifestarea unui discernământ critic, nu poate fi calificată drept exercițiu legitim al dreptului la informare.

De asemenea, susținerea privind lipsa motivării măsurii prin raportare la art. 30 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE nu este fondată, întrucât dispoziția respectivă permite indicarea generică a motivelor, în situația în care detalierea acestora contravine intereselor de siguranță națională. Instanța de fond a respectat această limită, furnizând totodată suficiente elemente din care să rezulte logica juridică a măsurii dispuse.

Referitor la invocarea jurisprudenței CEDO - Slivenko c. Letoniei, Sheveli și Shenqelava c. Azerbaidjanului, Ahmed c. României, Muhammad și Muhammad c. României, C.G. și alții c. Bulgariei, Udeh c. Elveției, Ndidi c. Regatului Unit, precum și Rotaru c. României - Înalta Curte subliniază, astfel cum a arătat și anterior, că aplicarea principiului proporționalității și exigențele privind protecția drepturilor fundamentale au fost respectate. Instanța de fond a analizat dacă măsura era necesară într-o societate democratică și dacă aceasta a menținut un just echilibru între interesele publice și drepturile individuale, rezultatul fiind unul proporțional cu gravitatea riscului identificat.

Preocuparea autorităților judiciare de a nu transforma măsura într-o sancțiune arbitrară sau excesivă este reflectată în raționamentul sentinței, care a evidențiat caracterul gradual și justificat al procesului de radicalizare, relevanța probatoriului clasificat și lipsa de cooperare veritabilă din partea pârâtului în respingerea ideologiei extremiste.

În ceea ce privește garanțiile procedurale, Înalta Curte reține că procedura de declarare ca indezirabil, astfel cum este reglementată în O.U.G. nr. 194/2002, a fost derulată cu respectarea principiilor statului de drept, securității juridice și proporționalității, iar analiza instanței a fost circumscrisă strict comportamentului personal al pârâtului, fără a fi influențată de rațiuni generale de prevenție.

Prin urmare, toate motivele de recurs sunt nefondate, iar hotărârea instanței de fond se circumscrie cadrului legal și jurisprudențial aplicabil, motiv pentru care se impune menținerea acesteia în întregime.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât A. împotriva sentinței civile nr. 212/2025 pronunțate la 21 februarie 2025 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 26 iunie 2025.