ÎCCJ, decizie (scj.ro #84893)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84893) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Regimul străinilor. Măsura

declarării ca indezirabil. Justificare.

O.U.G.

nr.194/2002, art.85 alin.1 și art. 147

Prin dispozițiile art. 147 din O.U.G. nr.

194/2002, republicată, s-a stabilit

faptul că prevederile Legii nr. 122/2006 privind azilul în România

se aplică cu prioritate față de prevederile ordonanței de

urgență respective, cu excepția situațiilor în care

rațiuni de securitate națională sau de ordine publică impun

îndepărtarea persoanelor străine de pe teritoriul României.

Existența unei rațiuni de securitate

națională justifică, așadar, măsura declarării ca

indezirabilă a unei persoane, chiar dacă aceasta este

solicitantă a statutului de refugiat.

Decizia nr. 4934

din 11 noiembrie 2010

Curtea de Apel

București – Secția contencios administrativ și fiscal, prin

Sentința nr.71/CC din 25.08.2010, a admis cererea formulată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în contradictoriu cu

intimații CS și Oficiul Român pentru Imigrări și a dispus declararea

cetățeanului turc CS, , ca indezirabil, pe o perioadă de 15 ani.

Totodată,

a dispus luarea în custodie publică a cetățeanului turc CS

până la executarea hotărârii, în condițiile prevăzute la

art.85 alin.(8) din O.U.G. nr.194/2002.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță, a reținut, așa cum reiese din

considerentele sentinței, următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de

24.08.2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a

solicitat instanței să dispună măsura declarării ca

indezirabil pe o perioadă de 15 ani pentru considerente de securitate

națională și luarea în custodie publică până la

punerea în executare a măsurii privind pe cetățeanul turc CS.

În motivarea cererii a

arătat că din materialele clasificate secret de stat de nivel „strict

secret”puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații – U.M.

0198 București, a rezultat că CS desfășoară

activități de natură să pună în pericol securitatea

națională, astfel cum sunt definite de art.83 alin.1 din O.U.G.

nr.194/2002, republicată, cu referire și la prevederile art.3

lit.i

) și p) din Legea nr.51/1991, privind

siguranța națională a României, coroborate cu prevederile art.44

din Legea nr.535/2004, privind prevenirea și combaterea terorismului.

A mai reținut prima

instanță că CS a intrat legal în România în luna iunie 2009

solicitând la 1 iulie 2009 recunoașterea statutului de refugiat, cerere

care a fost respinsă în procedura administrativă, soluția fiind

menținută prin Sentința civilă nr.4206 din 28.05.2010 a

Judecătoriei Sector 4 București, împotriva căreia

cetățeanul străin a formulat recurs.

Instanța, analizând

datele comunicate de SRI, clasificate secret de stat de nivel „strict secret”,

a constatat că acestea fac dovada faptului că cetățeanul

străin desfășoară activități care sunt de natură

să pună în pericol securitatea națională, având în vedere

următoarele dispoziții legale:

- art.3

lit.i

) și l) din Legea nr.51/1991, conform cărora

„Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a

României următoarele: i) actele teroriste, precum și inițierea

sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror

scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte; l) inițierea

sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea

sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia

din activitățile enumerate la

lit.a

)

-k

)

precum și

desfășurarea în secret de asemenea activități de către

organizații sau grupări constituite potrivit legii”.

- art.44 alin.1 și 2

din Legea nr.535/2004, care prevăd că împotriva cetățenilor

străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice

că intenționează să desfășoare acte de terorism

ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca

persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului

de ședere în țară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus

măsura nepermiterii ieșirii din țară, potrivit legii

privind regimul străinilor în România;

- art.147 din O.U.G.

nr.194/2002 republicată, conform cărora „Prevederile Legii

nr.122/2006 privind azilul în România se aplică cu prioritate

față de prevederile prezentei ordonanțe de urgență, cu

excepția situațiilor în care rațiuni de securitate

națională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora

de pe teritoriul României”;

- art.32 din Legea

nr.46/1991, prin care s-a aderat

la Convenția

privind statutul

refugiaților: „1. Statele contractante nu vor expulza un refugiat care se

găsește în mod legal pe teritoriul lor decât pentru rațiuni de

securitate națională sau de ordine publică. 2. Expulzarea unui asemenea

refugiat nu va avea loc decât în executarea unei hotărâri adoptate conform

procedurii prevăzute de lege. Refugiatului va trebui să i se

permită, în afara cazului în care rațiuni imperioase privind

securitatea națională se opun, să prezinte probe în apărarea

sa, să poată face recurs și să poată fi reprezentat în

acest scop, în fața unei autorități competente sau în fața

uneia sau mai multor persoane special desemnate de autoritatea

competentă”.

Prima instanță

a reținut că în conținutul hotărârii nu se vor menționa

datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia,

față de prevederile art.85 alin.5 din O.U.G. nr.194/2002.

În aplicarea art.97

alin.4 din O.U.G. nr.194/2002, urmare a declarării ca indezirabil a

străinului, s-a dispus luarea în custodie publică a acestuia,

măsura ce va înceta de la data punerii în executare a hotărârii

judecătorești, în condițiile art.85 alin.8 din același act

normativ.

Împotriva acestei

sentințe, considerată netemeinică și nelegală a

formulat recurs pârâtul CS invocând ca temei legal dispozițiile art.304

pct.5, 9 și art.304

1

din Codul de procedură civilă.

Aceasta a solicitat

repunerea în termenul de a declara și motiva recursul, conform art.103

alin.1 Cod procedură civilă, cerere care a fost admisă astfel

cum rezultă din

practicaua

acestei decizii.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.5 din Codul de procedură

civilă, recurentul arată că deși a semnat citația

pentru termenul din 25 august 2010, la 24 august 2010, nu a avut reprezentarea

faptului că i s-a pus în vedere să se prezinte la instanță

pentru că nu a înțeles conținutul citației, necunoscând

limba română.

Se arată și

faptul că, fiind depistat de polițiștii de

la Oficiul Român

pentru Imigrări – Serviciul Constatarea Șederii și Muncii

Ilegale a Străinilor, a fost reținut, astfel că i-a fost

îngrădită libertatea de mișcare, neavând posibilitatea de a se

prezenta în fața instanței, nefiind citat la locul și la centrul

de cazare a străinilor luați în custodie publică

Otopeni

.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură

civilă, se menționează că instanța a interpretat

eronat dispozițiile O.U.G. nr.194/2002 și ale Legii nr.51/1991.

Se mai arată că

au fost încălcate dispozițiile art.1 din Protocolul nr.7

la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale prin faptul că, chiar dacă ar fi fost prezent la data de

25 august 2010 la instanță, nu își putea face apărarea în

condițiile în care nu i-au fost prezentate dovezile împotriva sa, clasificate

ca secrete de stat la nivel „strict secret”.

În susținerea

acestei critici s-a făcut trimitere la jurisprudența CEDO, respectiv

cazurile

Kaya

și

Lupșa

împotriva României.

Invocându-se

încălcarea art.6 din CEDO se arată că i-a fost îngrădit

dreptul la examinarea cauzei sale în mod echitabil, public, de către o

instanță independentă și imparțială.

Recurentul, deși nu

a invocat în cuprinsul cererii de recurs motivul de

nelegalitate

prevăzut de art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă, a

criticat sentința atacată și sub aspectul că aceasta este

practic nemotivată pentru că nu a menționat faptele ce au condus

la concluzia că recurentul reprezintă un pericol pentru securitatea

națională.

Recurentul CS a formulat

și cerere de suspendare a executării sentinței

recurate

până la soluționarea recursului,

susținând, în esență, că în situația returnării

există riscul de a fi torturat și supus la rele tratamente în

perioada executării pedepsei cu închisoarea în penitenciarele din Turcia.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, analizând cererea de suspendare a

executării Sentinței nr.71CC din 25.08.2010, până la

soluționarea recursului, formulată de recurent în temeiul art.85

alin.2 din O.U.G. nr.194/2002, apreciază că aceasta a rămas

fără obiect întrucât la termenul din 11.11.2010 recursul a fost

judecat și soluționat.

În ceea ce privește

recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Motivul de recurs

prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă este nefondat.

Din dovada de la dosarul

instanței de fond rezultă faptul că recurentul a fost citat

pentru termenul din 25.08.2010, acesta semnând personal citația la data de

24.08.2010, iar la acel moment se afla în Centrul de cazare pentru

solicitanții de azil din București, nefiindu-i în

niciun

fel îngrădită libertatea de mișcare.

Din

practicaua

sentinței atacate rezultă faptul că pentru termenul de

judecată din 25.08.2010, instanța a asigurat prezența în

cauză a unui interpret de limbă turcă.

Astfel cum rezultă

din referatul nr.2742284/S4/SMI din 25.08.2010 al O.R.I. – Direcția pentru

Imigrări a Municipiului București – Serviciul Constatarea

Șederii și Muncii Ilegale a Străinilor, escortarea recurentului

la Centrul

de cazare a

străinilor luați în custodie publică

Otopeni

a avut loc, conform art.85 alin.8 din O.U.G. nr.194/2002, după

pronunțarea Sentinței nr.71/CC la data de 25.08.2010 și nu

anterior.

Pronunțarea

sentinței a fost adusă la cunoștința acestuia la

aceeași dată, conform înscrisului din dosarul instanței de

recurs.

Prin urmare, toate aceste

înscrisuri conduc la concluzia că reținerea și escortarea

recurentului la centrul menționat anterior a avut loc ulterior

ședinței de judecată din data de 25.08.2010 și implicit

pronunțării sentinței atacate, că acesta nu a fost

împiedicat în

niciun

mod de a se prezenta la

instanța de judecată unde a fost legal citat, conform art.92 alin.(1)

din Codul de procedură civilă.

În consecință,

judecata în fața instanței de fond a avut loc cu citarea în mod legal

a recurentului, nefiind încălcate formele de procedură prevăzute

sub pedeapsa nulității de art.105 alin.2 din Codul de procedură

civilă, neputând fi reținută nici incidența art.312 alin.5

Cod procedură civilă.

Motivul de recurs

prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă este nefondat.

Examinând sentința

atacată, se constată faptul că aceasta respectă

cerințele prevăzute de art.261 pct.5 Cod procedură civilă.

Mai mult, criticile sub

aspectul

nemenționării

faptelor imputate în

cuprinsul hotărârii sunt nefondate, întrucât însuși recurentul a

menționat că în speță sunt incidente dispozițiile

art.85 alin.5 din O.U.G. nr.194/2002 potrivit cărora „Atunci când

declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de

securitate națională, în conținutul hotărârii nu se

menționează datele și informațiile care au stat la baza

motivării acesteia”.

De altfel, temeiul legal

al sesizării în cauza dedusă judecății a fost cunoscut de

recurent, conform Rezoluției din 24.08.2010 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București, menționată în cuprinsul hotărârii

recurată

.

Nu este fondat nici

motivul de recurs prevăzut de art.309 pct.9 Cod procedură

civilă, instanța de fond pronunțând o hotărâre legală

și temeinică, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale

incidente în cauză.

Potrivit art.85 alin.1

din O.U.G. nr.194/2002, republicată, „declararea ca indezirabil este o

măsură care se dispune împotriva străinului care a

desfășurat, desfășoară ori există indicii

temeinice că intenționează să desfășoare

activități de natură să pună în pericol securitatea

națională sau ordinea publică”, iar potrivit alin.2,

„măsura prevăzută la alin.1 se dispune de Curtea de Apel

București la sesizarea procurorului anume desemnat de

la Parchetul

de pe

lângă Curtea de Apel București, care sesizează instanța la

propunerea instituțiilor cu competențe în domeniul ordinii publice

și securității naționale care dețin date sau indicii

temeinice, în sensul celor prevăzute la alin.(1)”.

Conform art.85 alin.3 din

același act normativ, „Datele și informațiile în baza

cărora se propune declararea ca indezirabil pentru rațiuni de

securitate națională se pun la dispoziția instanței de

judecată, în condițiile stabilite de actele normative care reglementează

regimul activităților referitoare la siguranța

națională și protejarea informațiilor clasificate”.

În acest context legal,

înscrisurile puse la dispoziția instanței au fost clasificate ca

secret de stat la nivel „strict secret”, motiv pentru care nu au putut fi puse

la dispoziția recurentului, astfel că sunt nefondate criticile din

această perspectivă.

Jurisprudența CEDO

menționată nu prezintă relevanță în cauză, vizând

situații diferite de cea a recurentului.

Recurentul a invocat

încălcarea art.1 din Protocolul nr.7

la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, însă această încălcare nu poate fi

reținută

Necontestat este faptul

că recurentului i-a fost respinsă cererea de determinare a statutului

de refugiat la 31.07.2009 de către Oficiul Român de Imigrări,

plângerea la instanța de judecată fiindu-i respinsă.

Chiar dacă

recurentul este solicitant al statutului de refugiat, față de acesta

se poate dispune măsura declarării ca indezirabil, potrivit O.U.G.

nr.194/2002, republicată, întrucât, potrivit art.147 din ordonanța

menționată, prevederile Legii nr.122/2006, privind azilul în România

nu pot fi aplicate cu prioritate în situațiile în care rațiuni de

securitate națională sau de ordine publică impun

îndepărtarea acestora de pe teritoriul României, cum este și cazul

recurentului.

Prin sentința

recurată

nu au fost încălcate garanțiile

procedurale în caz de expulzare a străinilor prevăzute în art.1

paragraful 1 din Protocolul nr.7

la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale întrucât, potrivit paragrafului 2

al art.1 „un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor

enumerate în paragraful 1

lit.a

), b) și c) al

acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii

publice sau se întemeiază pe motivul de securitate națională”,

or, recurentul se încadrează în această ultimă ipoteză.

De

altfel, în acest ultim sens sunt și dispozițiile art.32 din Legea

nr.46/ 1991 prin care s-a aderat

la Convenția

privind statutul

refugiaților.

În

altă ordine, faptul că în art.85 alin.1 și 5 din O.U.G.

nr.194/2002 republicată, legiuitorul a prevăzut că măsura

declarării ca indezirabil se dispune, în primă instanță, de

Curtea de Apel București, iar hotărârea este supusă căii de

atac a recursului la

Înalta Curte de

Casație și Justiție, conform art.86 alin.1 din același act

normativ, se apreciază că a fost respectat dreptul recurentului la un

proces echitabil, prevăzut de art.6 din CEDO, sub toate aspectele.

Recurentul,

prin apărătorul ales, și-a putut exercita drepturile procesuale

și și-a putut expune argumentele care militau împotriva

declarării sale ca indezirabil. Mai mult, acesta nu a fost îndepărtat

de pe teritoriul României până la momentul judecării recursului

Față

de considerentele expuse, în temeiul art.312 alin.1 teza a II-a Cod procedura

civilă, coroborat cu art.20 din Legea nr.554/2004, cu modificările

ulterioare, Înalta Curte a respins recursul formulat ca nefondat, iar cererea

de suspendare a executării Sentinței nr.71/CC din 25.08.2010, ca

rămasă fără obiect.