ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2623/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 11 iulie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub Dosar nr. x/2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună luarea măsurii de declarare ca indezirabili pe o perioadă de 10 ani, în temeiul art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, pentru considerente de securitate națională, a pârâților A., fără forme legale în municipiul Brăila, și B.

În motivare, petentul a arătat că prin adresa din 04 iulie 2017 Serviciul Român de Informații - C. București a propus Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București sesizarea instanței competente în vederea aprecierii asupra dispunerii declarării ca indezirabili, pe o perioadă de 10 ani, a numiților A. și B.

Din examinarea materialelor clasificate secret de stat de nivel "Strict Secret" puse la dispoziție de către autoritatea română cu competențe în domeniul securității naționale, a rezultat că numiții A. și B., beneficiari ai statului de refugiat în România, desfășoară și există indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că intenționează să desfășoare activități subversive în favoarea organizației extremist-teroriste active în zona de origine, în special Statul Islamic (DAESH), acte și fapte care constituie amenințări la adresa securității naționale.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 2966 din 19 iulie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de petentul-reclamant Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. și B. și cu participarea Inspectoratului General pentru Imigrări.

A declarat ca indezirabili pentru un interval de 8 (opt) ani pe pârâții A. și B.

A interzis autorităților statului român ca, în executarea măsurii de declarare a indezirabilității, să procedeze la o returnare prin îndepărtare sub escortă a celor doi pârâți către Siria pe durata conflictului armat din acest stat, permițându-le returnarea sub escortă către orice altă destinație.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 2966 din 19 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora solicită casarea hotărârii atacate și, în urma rejudecării, respingerea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind dispunerea măsurii declarării ca indezirabili a recurenților-pârâți.

Recurenții-pârâți nu au dezvoltat, în mod separat, fiecare motiv de casare invocat, criticile subsumate acestora vizând în special greșita analiză a situației de fapt, astfel cum aceasta rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și, implicit, aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente speței, precum și ignorarea criteriilor stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la măsura expulzării.

În susținerea cererii de recurs recurenții-pârâți aduc următoarele argumente:

- Aspectele invocate și înscrisurile prezentate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București nu dovedesc săvârșirea unor fapte și nici nu oferă indicii temeinice din care să rezulte că pârâții au săvârșit sau intenționează să săvârșească activități subversive în favoarea organizației extremist-teroriste active în zona de origine. Consideră recurenții că, în lipsa unor dovezi concrete ale săvârșirii unor fapte de natură a pune în pericol siguranța națională nu se poate dispune declararea ca indezirabili a acestora.

- Instanța de judecată era obligată să verifice dacă pârâții prezintă într-adevăr pericol pentru siguranța națională, fără a se limita la o examinare pur formală a sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, trebuind analizate toate problemele de fapt și de drept pentru a se pronunța cu privire la legalitate măsurii și pentru a sancționa un eventual abuz al autorităților.

- Măsura de declarare ca indezirabili și de returnare a pârâților trebuie analizată și din perspectiva art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții de familie a acestora. În acest sens, se invocă Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 15 februarie 2011 în dosarul format ca urmare a Cererii nr. 33118/05 potrivit cărora statele au dreptul, fără a aduce atingere angajamentelor care decurg pentru acestea din tratate, de a controla intrarea neresortisanților pe teritoriul lor, iar, în măsura în care ar aduce atingere unui drept protejat de art. 8 paragraful 1, deciziile lor în domeniu trebuie să se dovedească necesare într-o societate democratică, adică să fie justificate printr-o necesitate socială imperioasă și, în special proporționale cu scopul legitim urmărit (Dalia împotriva Franței, 19 februarie 1998, pct. 52, Mehemi împotriva Franței, 26 septembrie 1997, Slivenko împotriva Letoniei și Uner împotriva Olandei).

- Instanța de fond nu a ținut cont de anumite criterii pentru a aprecia dacă o măsură de expulzare este necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul legitim urmărit, în condițiile în care pârâții au drept legal de ședere pe teritoriul României în baza statutului lor de refugiați, drept acordat de o perioadă lungă de timp, desfășoară activități comerciale care, prin natura lor, asigura traiul întregii familii, dar și locuri de muncă pentru cetățenii români, nu au avut niciun conflict cu legea română, iar pârâtul B. are copii minori.

Afirmă recurenții că măsura dispusă aduce atingere atât vieții private, cât și vieții de familie a pârâților, reprezentând o ingerință ce încalcă art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În final, susțin recurenții-pârâți că returnarea lor doar în Liban, astfel cum intenționează autoritățile române să procedeze, reprezintă o încălcare a drepturilor stabilite prin O.U.G. nr. 194/2002 pentru cetățenii indezirabili.

Prin adresa din 27 iulie 2017, înregistrată cu nr. x/CDC din data de 28 iulie 2017 la Compartimentul Documente Clasificate al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel București a înaintat un set de înscrisuri cu caracter "strict secret", care au fost consultate de completul de judecată în condițiile prevăzute de legislația informațiilor clasificate [art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 și Regulamentul aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 140 din 6 februarie 2014].

Intimații nu au depus la dosar întâmpinare.

Recurenții-pârâți au depus la dosar concluzii scrise, înregistrate la Registratura generală a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x din 25 septembrie 2017.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de recurenți, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale incidente speței și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, recursul urmând a fi respins ca nefondat, pentru considerentele prezentate în cele ce urmează.

2.1. Argumente de fapt și de drept

Recurenții-pârâți și-au întemeiat cererea de recurs pe două motive de casare și anume cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat.

a. Motivul de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) pct. 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" .

În susținerea acestui motiv, recurenții-pârâți aduc un singur argument și anume acela că instanța de judecată era obligată "să verifice dacă pârâții prezintă într-adevăr pericol pentru siguranța națională, fără a se limita la o examinare pur formală a sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel", trebuind analizate "toate problemele de fapt și de drept pentru a se pronunța cu privire la legalitate măsurii și pentru a sancționa un eventual abuz al autorităților".

Prin urmare, ceea ce invocă recurenții-pârâți constă într-o afirmație generică, respectiv aceea că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că judecătorul nu a dezvoltat un raționament juridic propriu care să ii formeze convingerea exprimată prin soluția pronunțată, fără însă a se face vreo referire concretă la considerentele expuse în sentința recurată.

Analizând hotărârea atacată, din perspectiva acestei critici, Înalta Curte constată că motivul de casare nu este întemeiat, deoarece, sentința cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În speță, sentința recurată este clară, precisă și necontradictorie, reprezentând opinia instanței că exigențele legale ale declarării ca indezirabil a unei persoane sunt satisfăcute în prezenta cauză, iar consecința raționamentului juridic amplu dezvoltat de către curtea de apel, a fost soluția de admitere a sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Evident, instanța de fond s-a conformat obligației instituite în art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, de a nu indica datele și informațiile referitoare la securitatea națională, în motivarea hotărârii ținându-se cont de limitările impuse de caracterul secret al înscrisurilor doveditoare ale faptelor care au stat la baza sesizării, în cuprinsul sentinței făcându-se, în mod judicios trimitere și la actele normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și la protejarea informațiilor clasificate.

Or, respectarea de către instanța de fond, în momentul prezentării considerentelor care au stat la baza soluției pronunțate, a limitelor legale menționate mai sus, nu poate reprezenta o nemotivare a hotărârii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

De altfel, din analiza conținutului sentinței recurate rezultă că judecătorul fondului, nu numai că nu s-a limitat la o examinare pur formală a sesizării Parchetului, ci, din contră, întreg raționamentul său s-a bazat pe elemente de fapt verificate ex proprii sensibus, prin studierea documentelor cu caracter clasificat pe care le-a coroborat cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum și, manifestându-și pe deplin rolul activ, prin interpelarea directă a celor doi pârâți, în scopul de obține informații concrete, nemijlocite, asupra activităților și deplasărilor externe efectuate de aceștia (Încheierea de ședință din 14 iulie 2017, vol. I dosar fond).

În acest fel, pârâților li s-a asigurat accesul concret și efectiv la judecător, cauza lor, fiind, în mod real, examinată, hotărârea pronunțată fiind în acord cu exigențele procesului echitabil, potrivit art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

De asemenea, se remarcă și aplecarea instanței de fond, în exprimarea alegațiilor juridice, spre jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu incidență în materia dedusă judecății, cele statuate prin hotărârile menționate, întărind convingerea instanței de fond, dar și a prezentei instanțe de recurs, în temeinicia și legalitate soluției pronunțate.

În concluzie, hotărârea Curții de Apel București respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constatând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, invocat de recurenții-pârâți, nu este fondat.

b. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) pct. 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Astfel cum s-a reținut la pct. 1.3. din prezenta hotărâre, criticile subsumate acestui motiv de recurs vizează netemeinicia și nelegalitatea sentinței atacate din perspectiva încălcării art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private și de familie a recurenților-pârâți, precum și din perspectiva respectării proporționalității în măsura dispusă de către instanța de fond.

Mai înainte de a răspunde aspectelor invocate de recurenții-pârâți, Înalta Curte apreciază că în analiza acestora trebuie pornit de la situația de fapt și temeiul de drept (norma de drept material) care au generat prezentul litigiu.

În fapt, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat declararea ca indezirabili pe o perioadă de 10 ani a cetățenilor străini A. și B., constatând că există indicii temeinice că desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională, activități ce se încadrează în dispozițiile art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, "Declararea ca indezirabil este măsura ce se dispune împotriva unui străin care a desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică".

În primul rând, Înalta Curte reține că, după examinarea de către membrii completului de judecată a documentelor clasificate depuse la compartimentul specializat al Înaltei Curți, se constată că sunt întrunite dispozițiile art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 și art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991, în sensul că există indicii temeinice că recurenții desfășoară sau intenționează să desfășoare activități "de natură să pună în pericol securitatea națională".

În acest context, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a legii naționale și prin prisma instrumentelor juridice europene ce protejează dreptul la libera circulație, dreptul la viața privată și de familie și garanțiile procedurale în contextul specific al măsurilor referitoare la securitatea națională, sentința cuprinzând referiri detaliate și adecvate la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 8 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție.

Recurenții-pârâți susțin că instanța de fond trebuia să aibă în vedere anumite criterii pentru a aprecia dacă măsura de expulzare era necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul legitim urmărit.

Înalta Curte reține că, în cauză, măsura expulzării trebuie analizată ca o măsură adiacentă celei principale de declarare a pârâților ca indezirabili. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât în speță, convingerea instanței de fond, confirmată de instanța de recurs prin prezenta hotărâre, este în sensul admiterii sesizării și declarării ca indezirabili a pârâților pe teritoriul României, automat, se impune luarea măsurii expulzării de pe teritoriul Statului Român.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-pârâți trebuie analizate doar prin raportare la proporționalitatea măsurii din perspectiva duratei pentru care s-a dispus măsura declarării ca indezirabili a recurenților-pârâți și a respectării art. 8 din Convenție.

În interpretarea art. 8 din Convenție este relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția împotriva arbitrariului, conform căreia, este necesar a fi asigurată, cu ocazia adoptării de către autoritățile publice, a unor măsuri cu privire la cetățenii străini, fundamentate pe considerente ce țin de ordinea publică și siguranța națională, existența unor garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dispozițiile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează dreptul la respectarea vieții private și de familie, impune ca instanța învestită cu controlul de legalitate al măsurilor dispuse față de cetățeni străini, bazate pe considerente de ordine publică și siguranță națională, să aibă posibilitatea reală și efectivă de a realiza o analiză a tuturor chestiunilor de fapt și de drept pertinente, pentru a putea statua asupra legalității măsurii și a sancționa un eventual abuz al autorităților, ca o măsură de protecție împotriva arbitrariului (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 08 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 30/17.01.2007, parag. 38, 41, 42).

În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că în cazul măsurilor potențial vătămătoare pentru viața privată, care au la bază motive de securitate națională, indivizii trebuie să beneficieze atât în fața autorităților, cât și în fața instanței de judecată de un nivel minim de protecție împotriva arbitrariului (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 12 octombrie 2006, publicată în M. Of. nr. 213/29.03.2007, para 42, 43, 45).

Or, din analiza considerentelor dezvoltate în sentința recurată, rezultă că judecătorul fondului a pronunțat soluția și prin prisma principiilor reglementate de art. 8 alin. (1) și 2 din Convenția Europeană de Drepturilor Omului, pe care le-a adaptat situației concrete a vieții private și de familie în care se afla fiecare dintre pârâți, oferind în motivarea sentinței aspecte detaliate, atât cu privire la activitățile comerciale, dar și la relațiile familiale ale celor doi cetățeni străini, cu referire la impactul concret pe care l-ar putea avea măsura declarării ca indezirabili a pârâților, în așa măsură încât să fie respectat principiul proporționalității (vol. II dosar fond).

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 15 februarie 2011, pronunțată în Cauza Geleri contra României, invocată de recurenții-pârâți în cererea de recurs, prin redarea pct. 25 din aceasta, nu este în măsură să aducă nicio schimbare în raționamentul juridic al instanței de fond. Considerentele expuse în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului menționată au fost reiterate și în jurisprudența mai recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, la care, de altfel, judecătorul fondului s-a raportat în mai multe rânduri pe parcursul motivării soluției.

În mod evident, cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la interpretarea art. 8 parag. 1 din Convenție, în respectiva hotărâre sunt argumente general valabile. Însă, în soluționarea litigiului dedus judecății, instanța are obligația să se raporteze la elementele de fapt concrete și particulare relevate în speță, să identifice și să aplice dispozițiile legale de drept intern incidente cauzei și, ulterior, să își definitiveze convingerea prin prisma principiilor stabilite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Mai mult, Înalta Curte reține că, în litigiul care a condus la pronunțarea Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 15 februarie 2011 în Cauza Geleri contra României, au existat aspecte particulare, care nu se regăsesc în prezenta speță.

Astfel, la pct. 36 al Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului se reține că: "Prin urmare, întrucât reclamantul nu a beneficiat, nici în fața autorităților administrative, nici în fața curții de apel, de nivelul minim de protecție împotriva caracterului arbitrar al autorităților, Curtea constată că ingerința în viața privată a acestuia nu era prevăzută de "o lege" care să răspundă cerințelor Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif, citată anterior, pct. 128).

Or, prezentul litigiu, s-a soluționat în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002, republicată, potrivit cărora măsura declarării ca indezirabil se dispune de o instanță de judecată și nu de o autoritate administrativă, într-o procedură judiciară care se desfășoară cu citarea părților, bazată pe contradictorialitate și garantarea dreptului la apărare. În acest sens, recurenții-pârâți, spre deosebire de cetățeanul Geleri din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, au beneficiat de toate garanțiile procesuale oferite de legislația națională și europeană, fiind asistați pe parcursul judecării cauzei de doi avocați, unul dintre aceștia având acces efectiv la informațiile conținute în documentele clasificate puse la dispoziția instanței, au propus și administrat probe și s-au adresat instanței în mod direct, prin intermediul unui traducător autorizat.

Pe de altă parte, dovada respectării art. 8 din Convenție, constă și în faptul că instanța de fond a înțeles să admită în parte sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în sensul că, durata declarării ca indezirabili a pârâților a fost stabilită pentru 8 ani și nu pentru 10 ani, astfel cum ceruse reclamantul, tocmai în considerarea propriei convingeri pe care judecătorul și-a format-o, inclusiv prin prisma aplicării principiilor stabilite de art. 8 din Convenție, dar și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în interpretarea acestei norme de drept european.

Mai mult decât atât, tot ca o dimensiune a respectării drepturilor protejate de art. 8 din Convenție și a dreptului la viață ocrotit de art. 2 din Convenție, instanța de fond a interzis autorităților statului român să procedeze la returnarea cetățenilor declarați indezirabili către statul de origine Siria, ceea ce denotă preocuparea primei instanțe în pronunțarea unei soluții care să respecte toate prevederile legislației naționale și europene, în limitele cărora s-a judecat prezentul litigiu.

În ceea ce privește argumentul final al recurenților-pârâți în sensul că, în mod nelegal, autoritățile române au dispus returnarea pârâților în Liban, Înalta Curte constată că acesta nu poate reprezenta o critică de nelegalitate a sentinței atacate, atâta vreme cât prin aceasta nu s-a făcut referire la țara către care să se efectueze expulzarea, fiind vorba de o măsura administrativă luată de autorități, care excedează limitelor învestirii instanței de recurs.

2.2. Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs

PENTru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâții A. și B. împotriva Sentinței nr. 2966 din 19 iulie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 septembrie 2017.

Procesat de GGC - CT