ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 561/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, reclamanții B.Ș.V., M.V., M.I., V.M. și H.M., în contradictoriu cu Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România și Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului, au solicitat anularea Deciziei nr. 2082 din 20 mai 2009 emisă de pârâtă și restabilirea situației anterioare de carte funciară. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin decizia contestată s-a dispus retrocedarea, în favoarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, a imobilului în natură - construcții și teren aferent.

Au mai arătat reclamanții că prin această retrocedare au fost încălcate prevederile art. 136 și art. 54 din Constituție, respectiv art. 11 din Legea nr. 213/1998, imobilul în litigiu făcând parte din domeniul public al Municipiului Sighetu Marmației și înscris pe lista monumentelor istorice. La data de 9 martie 2010, reclamantul H.M. a formulat o cerere de renunțare la judecată. Reclamanții B.Ș.V., M.V., M.I., V.M. au formulat precizări la cererea introductivă, invocând nulitatea absolută a Deciziei nr. 2082 din 20 mai 2009, iar în temeiul art. 57 C. proc. civ. au înțeles să cheme în judecată și Municipiul Sighetu Marmației prin primar. Prin întâmpinare, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a lipsei de interes.

Intervenientul Municipiul Sighetu Marmației prin Primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin Sentința nr. 3355 din 22 septembrie 2010, Tribunalul Maramureș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj. 2. Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 145 din 1 martie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților B.Ș.V., M.V., M.I., V.M., a luat act de renunțarea reclamantului H.M. la judecarea acțiunii și a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții B.Ș.V., M.V., M.I., V.M., în contradictoriu cu pârâții Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România, Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului și intervenientul Municipiul Sighetu Marmației prin Primar.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că bunul retrocedat prin actul administrativ atacat intră sub incidența art. 136 alin. (4) din Constituție și art. 11 din Legea nr. 213/1998, iar din probele administrate rezultă că imobilul a fost trecut în domeniul public prin H.G. nr. 934 din 29 august 2002, astfel că bunul imobil, prin caracterul său de instituție culturală, prezintă interes pentru întreaga comunitate locală. Prin urmare, prima instanță a apreciat că sunt nefondate excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților și a lipsei de interes, acestora fiindu-le conferite dreptul și obligația de a acționa pe orice cale în apărarea acestui patrimoniu.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că din analiza actelor de la dosar rezultă că la momentul preluării abuzive, proprietar tabular al imobilelor în cauză era Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, iar la data soluționării cererii de retrocedare, imobilul se afla în patrimoniul public al Municipiului Sighetu Marmației și avea destinația de Casă de Cultură și Bibliotecă, fiind înscris în lista monumentelor istorice.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că din analiza cărții funciare nr. 1868 a localității Sighet nr. top a/1, a/2, rezultă faptul că în data de 17 martie 1938, în baza contractului de donațiune din 1 martie 1938, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, ulterior, în anul 1941, urmare a Dictatului de la Viena, imobilul în cauză a revenit Statului Maghiar, iar la data de 31 mai 1945, după încheierea războiului și restabilirea granițelor, s-a radiat dreptul de proprietate operat în favoarea Statului Maghiar și s-a dispus restabilirea situației anterioare, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului redevenind proprietarul de drept.

Cu privire la actul de revocare al donației, prima instanță a reținut că, deși prin Decretul Lege nr. 275 din 24 iunie 1949, imobilul a fost preluat de Statul Român cu titlul de drept "revocarea donației", totuși potrivit dispozițiilor legale în vigoare la momentele respective, în cazul donațiilor se aplica principiul irevocabilității acestora, astfel că s-a realizat o veritabilă preluare abuzivă de Statul Român a imobilului în litigiu.

Cu privire la apartenența imobilului la domeniul public al Municipiului Sighetu Marmației, prima instanță a constatat că apartenența unui imobil la domeniul public al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale nu constituie un impediment la restituirea acestuia și niciun motiv de nulitate a actului administrativ, cu atât mai mult cu cât actul normativ ce stabilește regimul juridic al restituirii bunurilor aparținând cultelor religioase din România, reglementează procedura și termenele ce trebuie urmate în situația în care bunul urmează a fi scos din domeniul public. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții B.Ș.V., M.V., M.I. și V.M.

apreciind că hotărârea este nelegală și netemeinică și s-a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și rejudecând cauza, să fie admisă cererea astfel cum a fost formulată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, fiind invocate prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivele de recurs s-a arătat că fără nicio motivare și ignorând apărările reclamanților, prima instanță a reținut că actul de liberalitate materializat în contractul de donațiune s-a realizat cu respectarea prevederilor legale. Deși la dosarul cauzei au fost administrate suficiente probe iar în apărări s-a argumentat, cu trimitere la probe, netemeinicia și nelegalitatea hotărârii de retrocedare, aceste probe nu au fost examinate și analizate pentru a se da o dezlegare a pricinii.

Se consideră că prima instanță face o gravă confuzie între Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, între cele două entități neexistând identitate nici sub aspect de denumire, sediu, structură ori competență, iar denumirea actualei instituții nu are nicio legătură cu cea care a ființat anterior anului 1941 și nu s-a analizat o eventuală succesiune în drepturi.

Prima instanță a reținut că Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și-a încetat existența începând cu anul 1941 dată la care a intervenit ocupația maghiară a Transilvaniei de Nord și nici după eliberare această instituție nu și-a reluat activitatea, iar încetarea existenței sale ca persoană juridică făcea imposibilă calitatea de titular al unui eventual drept de proprietate după anul 1945. Înlăturarea actelor abuzive ale Statului maghiar prin anularea Ordonanței nr. 1440/1941 potrivit Decretului-lege nr. 260 din 3 aprilie 1945 chiar dacă atrăgea după sine o eventuală restabilire a situației anterioare, dar pentru că la acea dată Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului nu exista, nu putea să devină titular al dreptului de proprietate, numai scriptic în anul 1945 au fost efectuate operațiuni de publicitate imobiliară în favoarea unei instituții care nu exista.

Au fost criticate încercările instanței de fond de a demonstra irevocabilitatea donației, iar multe dintre textele invocate sunt inadecvate și greșit interpretate. Se invocă greșit irevocabilitatea donației prin prisma art. 801 C. civ. și respectiv art. 824 C. proc. civ., întrucât art. 831 C. civ. reglementează revocarea donației între vii. Mai mult, invocarea art. 892 C. civ. apare ca fiind scoasă din contextul procedural pentru că el se referă la liberalitatea testamentului, iar acest text se referă tocmai la revocabilitatea acestuia. În privința incidenței art. 824 C. civ. s-a apreciat că nu are aplicabilitate în cauză pentru că donatorul nu și-a rezervat niciun drept de a dispune de bunul obiect al donației.

S-a arătat, în motivele de recurs, că actul de donație prin care imobilul în litigiu a trecut din proprietatea comunității locale în proprietatea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului este lovit de nulitate absolută întrucât această donație nu s-a făcut prin voința proprietarului (obștea județului Maramureș) ci printr-un act administrativ (Ordinul ministrului de Interne nr. 28250/1937) emis în vederea "satisfacerii cerii Ministerului Cultelor de a reda Palatul Cultural (imobilul litigant) Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului". În aceste condiții, Comisia fostului județ Maramureș a emis Decizia nr. 1659 din 4 februarie 1938 care constituie un veritabil transfer al proprietății. Instanța de fond a ignorat aceste aspecte și a spus numai că donațiunea s-a încheiat cu respectarea prevederilor legale.

Recurenții au apreciat că revocarea Donației nr. 275 din 24 iunie 1949 emisă de puterea legiuitoare nu reprezintă o trecere abuzivă în proprietatea Statului a unui bun deoarece, pe de o parte, actul normativ apare ca o veritabilă lege specială și, pe de altă parte, reprezintă o măsură dictată de starea de fapt fundamentată pe inexistența donatarului și reprezintă o înlăturare a unor măsuri abuzive scoase din contextul legal în perioada 1937 - 1938. Din însăși actele ce emană de la Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului rezultă că imobilul în litigiu era afectat și unor slujbe religioase împrejurare ce denotă că acest bun constituie lăcaș de cult și prin urmare nu se circumscrie bunurilor obiect al retrocedării potrivit O.U.G.

nr. 94/2000, iar instanța de fond nu a făcut nicio referire la acest aspect. În privința incidenței art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 se arată că acest text încalcă prevederile art. 136 alin. (4) din Constituția României și s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu această excepție. În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare dacă se va aprecia că prima instanță a cercetat insuficient fondul cauzei. Comisia Specială de Retrocedare, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Municipiul Sighetu Marmației au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente: În fața instanței de fond a fost contestată Decizia nr. 2082 din 20 mai 2009 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut cultelor religioase din România, decizie prin care a fost retrocedat Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului imobilul compus din construcție, împreună cu terenul aferent, imobil situat în Sighetu Marmației, județul Maramureș, pentru că s-a apreciat că imobilul a fost preluat abuziv de stat. Criticile din recurs ce vizează respingerea cererii nu pot fi reținute.

Mai întâi, nu pot fi reținute criticile referitoare la nemotivarea hotărârii astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Instanța de fond a motivat hotărârea cu respectarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., a prezentat motivele de fapt și de drept și argumentele pentru care au fost înlăturate apărările reclamanților și nu conține motive străine de natura pricinii. În al doilea rând, nu sunt fondate nici criticile referitoare la pronunțarea soluției cu aplicarea greșită a legii. Astfel, nu se poate spune că instanța de fond a făcut o confuzie între Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului.

Însă, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului este succesoare în drept a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului, înființată în 1937. La dosar au fost depuse dovezi din care rezultă că imobilul a fost în proprietatea Episcopiei Ortodoxe Română a Maramureșului din anul 1938 în baza unui act de donație. Dacă această instituție nu ar fi existat, ar fi fost inexistentă la 3 aprilie 1945, când a fost dat Decretul-lege nr. 260, așa cum se susține în recurs, nu puteau fi efectuate mențiunile în Cartea funciară a imobilului la 31 mai 1945. Tot ca o dovadă a existenței Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului la momentul preluării imobilului de către stat este emiterea Decretului-lege nr. 275 din 24 iunie 1949 prin care s-a dispus "revocarea donației" din 1938 și revenirea bunului în proprietatea județului Maramureș.

Referitor la criticile aduse soluției instanța de fond care a subliniat irevocabilitatea donației se constată că sunt nefondate. În principiu, donațiile sunt irevocabile, potrivit art. 801 vechiul C. civ. Dar acest principiu are și excepții, excepții care sunt clar și limitativ prevăzute de art. 829 din vechiul C. civ., respectiv au fost reglementate situațiile în care donația poate fi revocată pentru neîndeplinirea unei condiții, pentru ingratitudine și pentru naștere de copii. Aceste excepții nu pot nega existența principiului irevocabilității donației, iar în cauză nu s-a făcut dovada că s-ar impune aplicarea vreuneia dintre excepțiile de la principiul enunțat. În privința nulității actului de donație prin care imobilul în litigiu a trecut din proprietatea comunității locale în proprietatea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului, criticile din recurs sunt de asemenea, nefondate.

Recurenții solicită instanței învestite cu acțiunea în anularea deciziei de restituire a imobilului preluat abuziv să analizeze actul invocat drept titlu de proprietate pentru restituirea imobilului. Donația din 1 martie 1938 a fost încheiată cu respectarea formelor legale.

Prin Decizia nr. 1659 din 1938 a Comisiei Interimare a Județului Maramureș s-a "cedat ca dar pe vecie" imobilul în litigiu către Episcopia Ortodoxă a Maramureșului, dar nu se poate susține că aceasta a fost emisă în executarea unui ordin al organului central al Administrației de Stat deoarece în cuprinsul deciziei se face trimitere la un ordin al ministrului de Interne, prin care "se recomandă satisfacerea cererii Ministerului Cultelor de a ceda Palatul Cultural Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului". Prin urmare, a existat o recomandare, dar hotărârea de a ceda imobilul a aparținut Comisiei Interimare a județului Maramureș, iar actul de donație nu a fost unul formal ci un act care a fost transcris ulterior în Cartea funciară și care nu a fost contestat până în prezent.

În ceea ce privește caracterul revocării donației prin Decretul nr. 275 din 24 iunie 1949, chiar dacă recurenții susțin contrariul, aceasta este o preluare abuzivă a bunului de către stat, pentru că s-a făcut cu nerespectarea principiului irevocabilității donației și fără a exista vreo condiție impusă și neîndeplinită care să justifice revocarea donației. Bunul care face obiectul deciziei de restituire și care este contestată în prezenta cauză se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94/2000, republicată "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență". Într-adevăr, din interpretarea acestui text rezultă că lăcașele de cult nu pot face obiect al cererilor de restituire în baza O.U.G. nr. 94/2000, republicată, iar potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G.

nr. 94/2000 "Regimul juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va fi reglementat prin lege specială", dar în cauză nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că imobilul este un lăcaș de cult. Lăcașul de cult este definit în pct. 2 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1094/2005, ca fiind bisericile, mănăstirile, sinagogile, moscheile, templele sau orice alte construcții care sunt destinate oficierii de slujbe religioase, iar în speță, nu suntem în prezența unui asemenea imobil numai pentru că în paraclisul din interiorul său erau ținute slujbe religioase dar imobilul era Palatul Episcopal, reședință episcopală. Vor fi respinse și criticile referitoare la nerespectarea regimului juridic al bunului prin prisma dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998 și art. 136 alin. (4) din Constituția României.

Deși a invocat în motivele de recurs excepția de neconstituționalitate a art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, recurenții au renunțat la această excepție. Art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată prevede că "În situația în care imobilul retrocedat prin decizia Comisiei speciale de retrocedare se află în domeniul public al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale, acesta urmează a fi scos din domeniul public, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei Comisiei speciale de retrocedare". Prin urmare, faptul că bunul ce urmează a fost restituit în natură aparține domeniului public nu poate duce la respingerea cererii de restituire, ci chiar se stabilește procedura ce urmează a fi parcursă.

Curtea Constituțională a considerat că O.U.G. nr. 94/2000, republicată, este constituțională și actul normativ a fost emis tocmai în aplicarea art. 44 alin. (1) din Constituție referitor la garantarea dreptului de proprietate privată și ale art. 1 Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (Decizia nr. 837 din 2009). Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.Ș.V., M.V. și M.I., V.M. împotriva Sentinței nr. 145 din 1 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2012. Procesat de GGC - NN