ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 561/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 561/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Maramureș, reclamanții B.Ș.V., M.V., M.I., V.M. și H.M., în

contradictoriu cu Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au

aparținut cultelor religioase din România și Episcopia Ortodoxă a Maramureșului

și Sătmarului, au solicitat anularea Deciziei nr. 2082 din 20 mai 2009 emisă de

pârâtă și restabilirea situației anterioare de carte funciară.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că prin decizia contestată s-a dispus

retrocedarea, în favoarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și

Sătmarului, a imobilului în natură - construcții și teren aferent.

Au mai arătat

reclamanții că prin această retrocedare au fost încălcate prevederile art. 136

și art. 54 din Constituție, respectiv art. 11 din Legea nr. 213/1998, imobilul

în litigiu făcând parte din domeniul public al Municipiului Sighetu Marmației

și înscris pe lista monumentelor istorice.

La data de 9 martie

2010, reclamantul H.M. a formulat o cerere de renunțare la judecată.

Reclamanții B.Ș.V.,

M.V., M.I., V.M. au formulat precizări la cererea introductivă, invocând

nulitatea absolută a Deciziei nr. 2082 din 20 mai 2009, iar în temeiul art. 57

C. proc. civ. au înțeles să cheme în judecată și Municipiul Sighetu Marmației

prin primar.

Prin întâmpinare,

Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului a invocat excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților și a lipsei de interes.

Intervenientul

Municipiul Sighetu Marmației prin Primar a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința nr.

3355 din 22 septembrie 2010, Tribunalul Maramureș a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj.

de fond

Prin Sentința nr. 145

din 1 martie 2011, Curtea de Apel Cluj a respins excepțiile lipsei calității

procesuale active a reclamanților B.Ș.V., M.V., M.I., V.M., a luat act de

renunțarea reclamantului H.M. la judecarea acțiunii și a respins ca nefondată

acțiunea formulată de reclamanții B.Ș.V., M.V., M.I., V.M., în contradictoriu

cu pârâții Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au

aparținut cultelor religioase din România, Episcopia Ortodoxă a Maramureșului

și Sătmarului și intervenientul Municipiul Sighetu Marmației prin Primar.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut în esență că bunul retrocedat prin

actul administrativ atacat intră sub incidența art. 136 alin. (4) din

Constituție și art. 11 din Legea nr. 213/1998, iar din probele administrate

rezultă că imobilul a fost trecut în domeniul public prin H.G. nr. 934 din  29

august 2002, astfel că bunul imobil, prin caracterul său de instituție

culturală, prezintă interes pentru întreaga comunitate locală.

Prin urmare, prima

instanță a apreciat că sunt nefondate excepțiile lipsei calității procesuale

active a reclamanților și a lipsei de interes, acestora fiindu-le conferite

dreptul și obligația de a acționa pe orice cale în apărarea acestui patrimoniu.

Pe fondul cauzei,

Curtea de apel a reținut că din analiza actelor de la dosar rezultă că la

momentul preluării abuzive, proprietar tabular al imobilelor în cauză era

Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, iar la data

soluționării cererii de retrocedare, imobilul se afla în patrimoniul public al

Municipiului Sighetu Marmației și avea destinația de Casă de Cultură și

Bibliotecă, fiind înscris în lista monumentelor istorice.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că din analiza cărții funciare nr. 1868 a

localității Sighet nr. top a/1, a/2, rezultă faptul că în data de 17 martie

1938, în baza contractului de donațiune din 1 martie 1938, s-a intabulat

dreptul de proprietate în favoarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului

și Sătmarului, ulterior, în anul 1941, urmare a Dictatului de la Viena,

imobilul în cauză a revenit Statului Maghiar, iar la data de 31 mai 1945, după

încheierea războiului și restabilirea granițelor, s-a radiat dreptul de

proprietate operat în favoarea Statului Maghiar și s-a dispus restabilirea

situației anterioare, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului

redevenind proprietarul de drept.

Cu privire la actul

de revocare al donației, prima instanță a reținut că, deși prin Decretul Lege

nr. 275 din 24 iunie 1949, imobilul a fost preluat de Statul Român cu titlul de

drept "revocarea donației", totuși potrivit dispozițiilor legale în

vigoare la momentele respective, în cazul donațiilor se aplica principiul

irevocabilității acestora, astfel că s-a realizat o veritabilă preluare abuzivă

de Statul Român a imobilului în litigiu.

Cu privire la

apartenența imobilului la domeniul public al Municipiului Sighetu Marmației,

prima instanță a constatat că apartenența unui imobil la domeniul public al

statului sau al unei unități administrativ-teritoriale nu constituie un

impediment la restituirea acestuia și niciun motiv de nulitate a actului

administrativ, cu atât mai mult cu cât actul normativ ce stabilește regimul

juridic al restituirii bunurilor aparținând cultelor religioase din România,

reglementează procedura și termenele ce trebuie urmate în situația în care

bunul urmează a fi scos din domeniul public.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamanții B.Ș.V., M.V., M.I. și V.M. apreciind că

hotărârea este nelegală și netemeinică și s-a solicitat admiterea recursului,

modificarea hotărârii atacate și rejudecând cauza, să fie admisă cererea astfel

cum a fost formulată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, fiind invocate

prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivele de recurs

s-a arătat că fără nicio motivare și ignorând apărările reclamanților, prima

instanță a reținut că actul de liberalitate materializat în contractul de

donațiune s-a realizat cu respectarea prevederilor legale.

Deși la dosarul

cauzei au fost administrate suficiente probe iar în apărări s-a argumentat, cu

trimitere la probe, netemeinicia și nelegalitatea hotărârii de retrocedare,

aceste probe nu au fost examinate și analizate pentru a se da o dezlegare a

pricinii.

Se consideră că prima

instanță face o gravă confuzie între Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului

și Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, între cele două

entități neexistând identitate nici sub aspect de denumire, sediu, structură

ori competență, iar denumirea actualei instituții nu are nicio legătură cu cea

care a ființat anterior anului 1941 și nu s-a analizat o eventuală succesiune

în drepturi.

Prima instanță a

reținut că Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și-a încetat existența

începând cu anul 1941 dată la care a intervenit ocupația maghiară a

Transilvaniei de Nord și nici după eliberare această instituție nu și-a reluat

activitatea, iar încetarea existenței sale ca persoană juridică făcea

imposibilă calitatea de titular al unui eventual drept de proprietate după anul

1945.

Înlăturarea actelor

abuzive ale Statului maghiar prin anularea Ordonanței nr. 1440/1941 potrivit

Decretului-lege nr. 260 din 3 aprilie 1945 chiar dacă atrăgea după sine o

eventuală restabilire a situației anterioare, dar pentru că la acea dată

Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului nu exista, nu putea să devină titular

al dreptului de proprietate, numai scriptic în anul 1945 au fost efectuate

operațiuni de publicitate imobiliară în favoarea unei instituții care nu

exista.

Au fost criticate

încercările instanței de fond de a demonstra irevocabilitatea donației, iar

multe dintre textele invocate sunt inadecvate și greșit interpretate.

Se invocă greșit

irevocabilitatea donației prin prisma art. 801 C. civ. și respectiv art. 824 C.

proc. civ., întrucât art. 831 C. civ. reglementează revocarea donației între

vii.

Mai mult, invocarea

art. 892 C. civ. apare ca fiind scoasă din contextul procedural pentru că el se

referă la liberalitatea testamentului, iar acest text se referă tocmai la

revocabilitatea acestuia.

În privința

incidenței art. 824 C. civ. s-a apreciat că nu are aplicabilitate în cauză

pentru că donatorul nu și-a rezervat niciun drept de a dispune de bunul obiect

al donației.

S-a arătat, în

motivele de recurs, că actul de donație prin care imobilul în litigiu a trecut

din proprietatea comunității locale în proprietatea Episcopiei Ortodoxe Române

a Maramureșului este lovit de nulitate absolută întrucât această donație nu s-a

făcut prin voința proprietarului (obștea județului Maramureș) ci printr-un act

administrativ (Ordinul ministrului de Interne nr. 28250/1937) emis în vederea

"satisfacerii cerii Ministerului Cultelor de a reda Palatul Cultural

(imobilul litigant) Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului".

În aceste condiții,

Comisia fostului județ Maramureș a emis Decizia nr. 1659 din 4 februarie 1938

care constituie un veritabil transfer al proprietății.

Instanța de fond a

ignorat aceste aspecte și a spus numai că donațiunea s-a încheiat cu

respectarea prevederilor legale.

Recurenții au

apreciat că revocarea Donației nr. 275 din 24 iunie 1949 emisă de puterea

legiuitoare nu reprezintă o trecere abuzivă în proprietatea Statului a unui bun

deoarece, pe de o parte, actul normativ apare ca o veritabilă lege specială și,

pe de altă parte, reprezintă o măsură dictată de starea de fapt fundamentată pe

inexistența donatarului și reprezintă o înlăturare a unor măsuri abuzive scoase

din contextul legal în perioada 1937 - 1938.

Din însăși actele ce

emană de la Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului rezultă că

imobilul în litigiu era afectat și unor slujbe religioase împrejurare ce denotă

că acest bun constituie lăcaș de cult și prin urmare nu se circumscrie

bunurilor obiect al retrocedării potrivit O.U.G. nr. 94/2000, iar instanța de

fond nu a făcut nicio referire la acest aspect.

În privința

incidenței art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 se arată că acest text

încalcă prevederile art. 136 alin. (4) din Constituția României și s-a

solicitat sesizarea Curții Constituționale cu această excepție.

În subsidiar, s-a

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea

cauzei spre rejudecare dacă se va aprecia că prima instanță a cercetat

insuficient fondul cauzei.

Comisia Specială de

Retrocedare, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Municipiul Sighetu

Marmației au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va

respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

În fața instanței de

fond a fost contestată Decizia nr. 2082 din 20 mai 2009 emisă de Comisia

Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut cultelor

religioase din România, decizie prin care a fost retrocedat Episcopiei Ortodoxe

Române a Maramureșului și Sătmarului imobilul compus din construcție, împreună

cu terenul aferent, imobil situat în Sighetu Marmației, județul Maramureș,

pentru că s-a apreciat că imobilul a fost preluat abuziv de stat.

Criticile din recurs

ce vizează respingerea cererii nu pot fi reținute.

Mai întâi, nu pot fi

reținute criticile referitoare la nemotivarea hotărârii astfel că nu sunt

incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanța de fond a

motivat hotărârea cu respectarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., a

prezentat motivele de fapt și de drept și argumentele pentru care au fost

înlăturate apărările reclamanților și nu conține motive străine de natura

pricinii.

În al doilea rând, nu

sunt fondate nici criticile referitoare la pronunțarea soluției cu aplicarea

greșită a legii.

Astfel, nu se poate

spune că instanța de fond a făcut o confuzie între Episcopia Ortodoxă Română a

Maramureșului și Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului.

Însă, Episcopia

Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului este succesoare în drept a

Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului, înființată în 1937.

La dosar au fost

depuse dovezi din care rezultă că imobilul a fost în proprietatea Episcopiei

Ortodoxe Română a Maramureșului din anul 1938 în baza unui act de donație.

Dacă această

instituție nu ar fi existat, ar fi fost inexistentă la 3 aprilie 1945, când a

fost dat Decretul-lege nr. 260, așa cum se susține în recurs, nu puteau fi

efectuate mențiunile în Cartea funciară a imobilului la 31 mai 1945.

Tot ca o dovadă a

existenței Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului la momentul preluării

imobilului de către stat este emiterea Decretului-lege nr. 275 din 24 iunie

1949 prin care s-a dispus "revocarea donației" din 1938 și revenirea

bunului în proprietatea județului Maramureș.

Referitor la

criticile aduse soluției instanța de fond care a subliniat irevocabilitatea donației

se constată că sunt nefondate.

În principiu,

donațiile sunt irevocabile, potrivit art. 801 vechiul C. civ.

Dar acest principiu

are și excepții, excepții care sunt clar și limitativ prevăzute de art. 829 din

vechiul C. civ., respectiv au fost reglementate situațiile în care donația

poate fi revocată pentru neîndeplinirea unei condiții, pentru ingratitudine și

pentru naștere de copii.

Aceste excepții nu

pot nega existența principiului irevocabilității donației, iar în cauză nu s-a

făcut dovada că s-ar impune aplicarea vreuneia dintre excepțiile de la

principiul enunțat.

În privința nulității

actului de donație prin care imobilul în litigiu a trecut din proprietatea

comunității locale în proprietatea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului,

criticile din recurs sunt de asemenea, nefondate.

Recurenții solicită

instanței învestite cu acțiunea în anularea deciziei de restituire a imobilului

preluat abuziv să analizeze actul invocat drept titlu de proprietate pentru

restituirea imobilului.

Donația din 1 martie

1938 a fost încheiată cu respectarea formelor legale.

Prin Decizia nr. 1659

din 1938 a Comisiei Interimare a Județului Maramureș s-a "cedat ca dar pe

vecie" imobilul în litigiu către Episcopia Ortodoxă a Maramureșului, dar

nu se poate susține că aceasta a fost emisă în executarea unui ordin al

organului central al Administrației de Stat deoarece în cuprinsul deciziei se

face trimitere la un ordin al ministrului de Interne, prin care "se

recomandă satisfacerea cererii Ministerului Cultelor de a ceda Palatul Cultural

Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului".

Prin urmare, a

existat o recomandare, dar hotărârea de a ceda imobilul a aparținut Comisiei

Interimare a județului Maramureș, iar actul de donație nu a fost unul formal ci

un act care a fost transcris ulterior în Cartea funciară și care nu a fost

contestat până în prezent.

În ceea ce privește

caracterul revocării donației prin Decretul nr. 275 din 24 iunie 1949, chiar

dacă recurenții susțin contrariul, aceasta este o preluare abuzivă a bunului de

către stat, pentru că s-a făcut cu nerespectarea principiului irevocabilității

donației și fără a exista vreo condiție impusă și neîndeplinită care să

justifice revocarea donației.

Bunul care face

obiectul deciziei de restituire și care este contestată în prezenta cauză se

încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată "Imobilele care au aparținut

cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără

titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât

lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de

drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la

art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe

de urgență".

Într-adevăr, din

interpretarea acestui text rezultă că lăcașele de cult nu pot face obiect al

cererilor de restituire în baza O.U.G. nr. 94/2000, republicată, iar potrivit

art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 "Regimul juridic al imobilelor

care au destinația de lăcaș de cult va fi reglementat prin lege specială",

dar în cauză nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că imobilul este un

lăcaș de cult.

Lăcașul de cult este

definit în pct. 2 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1094/2005, ca

fiind bisericile, mănăstirile, sinagogile, moscheile, templele sau orice alte

construcții care sunt destinate oficierii de slujbe religioase, iar în speță,

nu suntem în prezența unui asemenea imobil numai pentru că în paraclisul din

interiorul său erau ținute slujbe religioase dar imobilul era Palatul

Episcopal, reședință episcopală.

Vor fi respinse și

criticile referitoare la nerespectarea regimului juridic al bunului prin prisma

dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998 și art. 136 alin. (4) din

Constituția României.

Deși a invocat în

motivele de recurs excepția de neconstituționalitate a art. 1 alin. (7) din

O.U.G. nr. 94/2000, recurenții au renunțat la această excepție.

Art. 1 alin. (7) din

O.U.G. nr. 94/2000, republicată prevede că "În situația în care imobilul

retrocedat prin decizia Comisiei speciale de retrocedare se află în domeniul

public al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale, acesta

urmează a fi scos din domeniul public, potrivit dispozițiilor Legii nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu

modificările și completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la data

rămânerii definitive a deciziei Comisiei speciale de retrocedare".

Prin urmare, faptul

că bunul ce urmează a fost restituit în natură aparține domeniului public nu

poate duce la respingerea cererii de restituire, ci chiar se stabilește

procedura ce urmează a fi parcursă.

Curtea

Constituțională a considerat că O.U.G. nr. 94/2000, republicată, este

constituțională și actul normativ a fost emis tocmai în aplicarea art. 44 alin.

(1) din Constituție referitor la garantarea dreptului de proprietate privată și

ale art. 1 Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale (Decizia nr. 837 din 2009).

Apreciind că soluția

instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ.

raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de B.Ș.V., M.V. și M.I., V.M. împotriva Sentinței nr. 145 din 1 martie

2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2012.

Procesat

de GGC - NN