ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5508/2021

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 30 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Parohia Reformată Sighetu Marmației, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedări a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 6426/17.11.2016, emisă de către Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase, constatând ca fiind neîntemeiată și nefondată, iar judecând, în principal retrocedarea în natură a imobilelor mai jos indicate, iar în mod subsidiar acordarea de măsuri reparatorii pentru cele care nu vor putea fi retrocedate în natură. Imobilele care fac obiectul prezentei cereri sunt:

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, constând din onorar avocat, onorar experți.

Prin sentința civilă nr. 1270 din 17 mai 2017, Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 25 mai 2017, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 115 din 09 mai 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a III - a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de Parohia Reformată împotriva Deciziei 6426/17.11.2016 a Comisia Specială de retrocedări a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Împotriva sentinței civile nr. 115 din 09 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III - a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Parohia Reformată Sighetu Marmației, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă critică soluția instanței de fond, apreciind că a reținut în mod greșit aspectul privind data naționalizării/preluării abuzive a imobilelor revendicate.

Astfel, din considerentele sentinței atacate nu rezultă că s-ar fi analizat conținutul actelor de expropriere, Procesul-verbal întocmit din 26 iulie 1948 depus în copie legalizată, Tabelul averii bisericii reformate, respectiv extras din Decretul nr. 176/1948, aceste documente dovedind în opinia recurentei-reclamante că toate imobile au fost preluate în anul 1948, după data de referință, practic dovedind dreptul de proprietate al acesteia, dreptul fiind recunoscut chiar de către expropriatorii abuzivi, reprezentanți ai regimului comunist.

Recurenta-reclamantă a învederat că autoritatea pârâtă avea obligația legală de a finaliza în procedura administrativă cererea de retrocedare, de a analiza situația juridică a fiecărui imobil în parte, studiind cu atenție documentația atașată. Rolul instanței de contencios administrativ ar fi fost doar de a verifica legalitatea, temeinicia deciziei emise, și nu de a soluționa pe fond cererea. Decizia Comisiei Speciale trebuia supusă doar cenzurii instanței, care trebuia să verifice în cadrul procedurii judiciare dacă actul administrativ este motivat, argumentat și fundamentat ținând cont de documentele depuse în faza administrativă. Autoritatea avea obligația de a verifica conținutul dosarului administrativ, de a solicita completarea acestui dosar în măsura în care ar fi considerat că se impun efectuarea unor lămuriri suplimentare, putea cere administrare de expertize, etc. Intimata nu și-a îndeplinit atribuțiile stabilite în sarcina sa, a emis un act administrativ nelegal pentru a se desesiza în privința cererii de retrocedare, decizia atacată fiind astfel un refuz nejustificat de restituire în natură.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că atât autoritatea pârâtă, cât și instanța de fond nu au ținut cont de mențiunile din Decretul nr. 176/1948, act care face dovada existenței dreptului de proprietate al bisericii, nu au analizat Procesul-verbal din 26 iulie 1948, precum și Tabloul cuprinzând întreaga avere al bisericii reformate din Sighetu Marmației. Totodată a refuzat să analizeze fiecare înscriere în privința fiecărui imobil în cărțile funciare, de unde rezultă, în cazul tuturor care formează obiectul cererii de retrocedare, că au fost preluate de către Stat la data de 02 martie 1949, dovada preluării fiind menționată în cartea funciară.

În aceeași ordine de idei, recurenta-reclamantă a susținut că deși Decretul nr. 176/1948, Procesul-verbal din 26 iulie 1948, Tabloul despre averea Bisericii reformate din Sighet, precum și înscrierile din cărțile funciare vizate sunt dovezi clare care existau și în dosarul aferent procedurii administrative, și în dosarul de fond, în considerentele sentinței atacate nu se face nicio mențiune în privința acestora, fiind încălcată astfel aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 94/2000.

Se mai arată că din expertiza istorică administrată în fața instanței de fond rezultă că instituția de învățământ patronată și finanțată de către Parohia Reformată din Sighetu Marmației apare ca fiind recunoscută încă cu trei secole în urmă (1730), reușind să atragă "trei catedre" "academii" necesare recunoașterii nivelului superior al procesului educațional desăvârșit: Filosofie, Drept, Teologie". Expertiza istorică a constatat că "la 26 iulie 1948 s-a acționat în vederea preluării în proprietatea statului a averii mobiliare și imobiliare aparținătoare Liceului Reformat Sighet (...) bunurile imobile numite urmând să fie preluate de reprezentanții statului român de la reprezentanții proprietarului de până la acel moment, reprezentanți ai Bisericii Reformate, recunoscută ca atare tocmai prin actul consemnat prin Procesul-verbal sus-numit."

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a învederat că din cuprinsul actului administrativ atacat nu rezultă că la data soluționării cererii de retrocedare au fost respectate prevederile art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Speciale de Retrocedare aprobat prin Hotărârea nr. 1094/2005, respectiv la termenul fixat trebuia invitat să participe un reprezentant al cultului religios în vederea susținerii cererii de retrocedare în baza documentelor legale, consecința fiind că procedura administrativă a fost viciată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 august 2019, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

În ceea ce privește cererea de suspendare formulată de recurenta-reclamantă, prin raportare la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, Înalta Curte urmează să o respingă, constatând că, în cauză, nu se impune suspendarea judeecării cauzei până la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, Înalta Curte reține lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Parohia Reformată Sighetu Marmației este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

În acest sens, instanța de control judiciar reține că potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, judecătorul este în drept, printre altele, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Pe cale de consecință, sunt nefondate susținerile recurentei privind maniera de administrare a probatoriului, a cadrului cercetărilor pe care era chemată instanța de fond să le realizeze, neputându-se afirma că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin cu privire la aflarea adevărului în cauză. În concret, instanței îi revenea, în esență, obligația de a verifica dacă acele elemente reținute prin decizia contestată în cauză, sub aspectul respingerii cererii de retrocedare formulată de reclamantă, se confirmă, or, în realizarea unor astfel de verificări judecătorul are deschisă calea administrării oricărui probatoriu apreciat de acesta drept pertinent și util pentru deplina sa lămurire. De altfel, instanța de control judiciar reține că și în jurisprudența CJUE s-a statuat că revine instanței de trimitere sarcina de a efectua, în conformitate cu normele privind probele din dreptul național, o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C-285/11). În consecință, instanța de control judiciar apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aspectele criticate de recurentă reprezintă, în realitate, componente ale raționamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în susținerea soluției pronunțate și care vizează maniera de interpretare a forței probante a unor mijloace de probă (ex. raportul de expertiză istorică depus de reclamantă), ori modul de aplicare în cauză, ori de interpretare, dat de instanță, normelor de drept material și procedural (ex. evocarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000), acestea fiind componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate și care reprezintă o valență a principiilor iura novit curia și da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține, însă, doar instanței.

Totodată, Înalta Curte reține că un astfel de proces al "judecății" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești, care reprezintă în esență, (astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică și justifică soluția și reprezintă o garanție că rezultatul judecății este expresia deliberării, în mod esențial sub aspectul conținutului.

În aceeași ordine de idei, referitor la criticile exhibate de recurentă care vizează modul în care instanța de fond a apreciat, interpretat și coroborat probele administrate în cauză, recurenta susține că prima instanță ar fi desconsiderat dovezile administrate, încălcând în opinia sa, norme de procedură și considerând, totodată, că maniera în care judecătorul fondului a apreciat materialul probator administrat în stabilirea situației de fapt este unul eronat. Din această perspectivă, reține Înalta Curte că demersul de coroborare a probelor reprezintă, inclusiv pentru argumentele expuse în paragrafele anterioare, o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forței probante a mijloacelor de probă administrate, or toate aceste aspecte vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurentă, elemente de temeinicie a hotărârii pronunțate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu se poate aprecia că instanța de fond nu a analizat conținutul actelor de expropriere sau situația juridică a imobilelor a căror retrocedare a fost solicitată, în condițiile în care în vederea stabilirii îndeplinirii condiției privind preluarea imobilelor în perioada de referință prevăzută de lege judecătorul fondului a avut în vedere și aceste înscrisuri dar, în mod corect a reținut că potrivit încheierii de CF nr. x s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Județului Maramureș și, cu toate că în urma încheierii nr. 4395/1942/2 a Tribunalului Maramureș s-a radiat întabularea dreptului de proprietate a Județului Maramureș din anul 1937 și s-a restabilit dreptul de proprietate a Liceului Reformat și a Academiei de Drept a Liceului Reformat, respectiv a Cantinei Liceului Reformat, în baza încheierii de CF x, rezultat a intrării în vigoare a Legii nr. 260/1945, s-a restabilit situația anterioară de CF din anul 1937.

Totodată, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de fond a concluzionat că, raportat la legislația aplicabilă la acel moment, care consacra principiul rangului serial, intabularea din 1937 a Județului Maramureș, ca urmare a restabilirii de carte funciară, a conservat rangul serial din 1937 și, prin urmare, pierderea dreptului de proprietate de către Liceul Reformat, Academia de Drept a Liceului Reformat și Cantina Liceului Reformat s-a produs anterior datei de referință prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 și anume 06 martie 1945.

De altfel, instanța de control judiciar observă că, ori de câte ori, spre exemplu, în procesul de evaluare a forței probante a mijlocului de probă constând în rapoartele de expertiză, judecătorul fondului a apreciat că lipsește concluziilor exprimate prin acestea aptitudinea de a dezlega aspectele relevante cauzei, judecătorul fondului a menționat rațiunile care l-au determinat să facă astfel de aprecieri.

Totodată, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, reclamanta a solicitat retrocedarea în natură sau prin acordare de măsuri reparatorii a imobilului cu destinația inițială de liceu reformat, sală de sport și teren aferent în suprafață de 5888 mp, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. dr. I. Mihaly de Apșa, nr. 6 și str. x, jud. Maramureș, înscris inițial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top. x (transcris în CF nr. x), nr. top x (transcris în CF nr. x), nr. top x (transcris în CF nr. x); Imobil reprezentând inițial două case (1și 61) și teren aferent în suprafață de 1067 mp, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. x, jud, Maramureș, înscris inițial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobil reprezentând inițial două case (3 și 31) și teren aferent în suprafață de 435 mp, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. x, jud. Maramureș, înscris inițial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobilul cu destinația inițială de casă la nr. 5 și teren aferent în suprafață de 532 mp, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. x, jud. Maramureș, înscris inițial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobilul cu destinația inițială de casă la nr. 62 și teren aferent în suprafață de 203 mp, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. dr. I. Mihaly de Apșa, nr. 6, jud. Maramureș, înscris inițial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobilul cu destinația inițială de casă la nr. 63 și teren aferent în suprafață de 334 mp, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. dr. I. Mihaly de Apșa, nr. 6, jud. Maramureș, înscris inițial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobil reprezentând inițial două case la nr. 7 și 9 pe str. x, o casă ia nr. 12 pe str. dr. I. Mihaly de Apșa și teren aferent în suprafață de 3151 mp, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. dr. I. Mihaly de Apșa, nr. 6 și str. x, jud. Maramureș, înscris inițial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobilul cu destinația inițială de casă la nr. 26 și teren aferent în suprafață de 3096 mp, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. x, jud. Maramureș, înscris inițial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x -54/13 și CF nr. x, nr. top x - 54/16; Imobilul cu destinația inițială de casă la nr. 24 și teren aferent în suprafață de 3361 mp, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. x, jud. Maramureș, înscris inițial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobilul cu destinația inițială de casă la nr. 22 și teren aferent în suprafață de 4313 mp, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. x, jud. Maramureș, înscris inițial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x, nr. top x; Imobilul cu destinația inițială de casă la nr. 16 și teren aferent în suprafață de 417 mp, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. x, jud. Maramureș, înscris inițial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x și în CF x, nr. top x; Imobilul cu destinația inițială de casă la nr. 1 în str. x în str. x cel Mare și teren aferent în suprafață de 1145 mp, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. x și str. x, jud. Maramureș, înscris inițial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x și în CF x, nr. top x; Imobilul cu destinația inițială de casă la nr. 23 pe str. dr. I. Mihaly de Apșa, casă la nr. 46 pe str. x și teren aferent în suprafață de 2018 mp, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. dr. I. Mihaly de Apșa, nr. 19 și str. x, jud. Maramureș, înscris inițial în CF nr. x, ulterior transcris în CF nr. x și în CF x, nr. top x.

Prin decizia nr. 6426/17.11.2016 Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase a respins cererea formulată de Parohia Reformată Sighetu Marmației indicând ca și argument că aceste imobile nu au făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, precum și că aceste imobile au aparținut Liceului Reformat din Sighetu Marmației, a Academiei de Drept a Liceului Reformat din Sighetu Marmației, a Cantinei Liceului Reformat din Sighetu Marmației, respectiv de la alte instituții și nu de la cultul religios.

Criticile privind nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva interpretării și aplicării greșite a prevederilor art. 4 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 94/2000, referitoare la analizarea datei naționalizării/preluării abuzive a imobilelor revendicate, sunt nefondate.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, act normativ ce a stat la baza solicitării reclamante și emiterii deciziei contestate în cauză, se restituie imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2.

Prin normele metodologice de aplicare a ordonanței s-a prevăzut că sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării, în cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri și acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptățită va depune o declarație pe propria răspundere dată în forma autentică, care să ateste acest lucru.

Din interpretarea logico-juridică a acestor dispoziții legale, rezultă faptul că perioada de referință a O.U.G nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, o reprezintă intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

În cauză, potrivit traducerii cărților funciare nr. x, nr. 33, nr. 346 și nr. 350 ale localității Sighetu Marmației, proprietarii inițiali ai imobilelor identificate cu nr. top. x (din care s-au dezmembrat imobilele identificate cu nr. top. x, 54/14-54/16), 55, 56, 100 (din care s-au dezmembrat imobilele identificate cu nr. top. x, 100/2, 100/3), 102, 103, 104, 105, 881, 141, 408, 101 și 106, au fost Liceul Reformat din Sighetu Marmației, Academia de Drept a Liceului Reformat din Sighetu Marmației, respectiv Cantina Liceului Reformat din Sighetu Marmației.

În anul 1937, în baza încheierii de carte funciară nr. x, asupra imobilelor anterior-menționate s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Județului Maramureș cu titlu de rectificare.

În anul 1943, în baza încheierii nr. 4395-1942/2 a Tribunalului Maramureș, s-a radiat intabularea dreptului de proprietate al Județului Maramureș din anul 1937 și s-a restabilit dreptul de proprietate al Liceului Reformat din Sighetu Marmației, al Academiei de Drept a Liceului Reformat din Sighetu Marmației.

Ulterior, în anul 1946, în baza încheierii de carte funciară nr. x, s-a radiat dreptul de proprietate al Liceului Reformat din Sighetu Marmației, al Academiei de Drept a Liceului Reformat din Sighetu Marmației, respectiv al Cantinei Liceului Reformat din Sighetu Marmației, asupra imobilelor solicitate și s-a restabilit situația anterioară de carte funciară din anul 1937, în favoarea Județului Maramureș, ca urmare a aplicării Legii nr. 260/1945 privitor la legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupațiunii ungare.

Decizia Prefectului Județului Maramureș 5337/23.07.1946 care a renunțat în favoarea Liceului Reformat Maghiar din Sighet la dreptul de proprietate asupra imobilelor vizate de încheierea din anul 1937 nu a fost aprobată de către Ministerul Afacerilor Interne așa încât acest act administrativ nu a putut restabili dreptul de proprietate în favoarea Liceului Reformat Maghiar din Sighet.

De asemenea, se are în vedere că prin Constituția din anul 1948 și mai apoi prin cea din 1965-1973 s-a stabilit dreptul de proprietate a Statului Român asupra acestor imobile în locul Județului Maramureș, proprietatea socialistă fiind de stat sau cooperatistă.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs reține că Legea nr. 260/1945, în baza căreia s-a procedat la radierea din oficiu și restabilirea stării tabulare anterioare cu conservarea rangului serial, nu a constituit o lege de naționalizare care să producă prin ea însăși efecte constitutive de drepturi imobiliare în favoarea Statului Român, fiind de fapt o lege specială prin care se restabilea situația anterioară anului 1941 și Dictatului de la Viena, în baza căreia au fost anulate mai multe ordonanțe maghiare și efectele lor juridice, în acest sens fiind și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea deciziile nr. 4604/2012, 4254/2009 și 3380/2009).

Astfel, art. 19 al Legii nr. 260/1945 stipulează că "sunt și rămân valabile actele juridice declarate nule de art. 2 al ordonanței Nr. 1.440 din 1941 M.E.; de art. 2 al ordonanței Nr. 1.630 din 1941 M.E.; de art. 22 al ordonanței Nr. 5.200 din 1943 M.E., precum și de orice alte ordonanțe maghiare discriminatorii. Transmisiunile de drepturi efectuate în virtutea ordonanțelor sus menționate, în folosul Statului maghiar sau a persoanelor juridice maghiare, precum și retransmisiunile acestor drepturi la subdobinditori, sunt nule de drept. Drepturile de proprietate și alte drepturi dobîndite tabulare, înscrise în favoarea persoanelor prevăzute de alineatul precedent, se vor radia din oficiu, restabilindu-se starea tabulară anterioară (…)".

De altfel, această situație reiese și din raportul de expertiză istorică depus de reclamantă la fond dar, așa cum în mod judicios a reținut și prima instanță, concluzia că astfel s-ar fi restabilit dreptul de proprietate în favoarea fundațiilor reformate nu poate fi avută în vedere pentru că încheierea de întabulare din anul 1937 nu a fost anulată în condițiile în care hotărârile judecătorești ale instanțelor maghiare nu au fost recunoscute de Legea nr. 260/1945. Astfel, încheierea 621/1946 a Judecătoriei Sighetu - Marmației care a procedat la restabilirea dreptului de proprietate conform încheierii din anul 1937, deși atacată cu apel, nu a fost analizată de tribunal deoarece probabil s-a renunțat sau perimat cererea.

În consecință, în mod corect a stabilit instanța de fond că pierderea dreptului de proprietate de către Liceul Reformat, Academia de Drept a Liceului Reformat și Cantina Liceului Reformat s-a produs anterior datei de referință prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 și anume 06 martie 1945 și Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România a adoptat Decizia nr. 6426/17.11.2016 în conformitate cu prevederile legale și raportată la dovezile administrate, iar instanța de fond a făcut o apreciere justă asupra prevederilor art. 4 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 94/2000 - conform cărora pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare și orice acte care, coroborate întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate a acestuia asupra imobilului la data preluării abuzive, iar în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În acest context, devin lipsite de relevanță criticile recurentei-reclamante privind calitatea de proprietar a imobilelor solicitate, de vreme ce, așa cum s-a stabilit anterior, acestea nu ar fi putut oricum fi retrocedate, în condițiile în care pierderea dreptului de proprietate de către Liceul Reformat din Sighetu Marmației, Academia de Drept a Liceului Reformat din Sighetu Marmației și Cantina Liceului Reformat din Sighetu Marmației s-a produs anterior datei de referință prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 06 martie 1945.

Critica recurentei-reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Speciale de Retrocedare, aprobat prin H.G. nr. 1094/2005, este de asemenea neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile legale menționate, la termenul fixat în vederea analizării și soluționării cererii de retrocedare, este invitat să participe un reprezentant al cultului religios, respectiv al comunității minorității naționale solicitante, în vederea susținerii cererii, în baza documentelor legale prezentate.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, prevederile legale invocate nu instituie în mod expres sancțiunea nulității actului administrativ în situația în care, în cursul procedurii, nu ar fi fost invitat un reprezentat al reclamantei pentru susținerea cererii de retrocedare a imobilului.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., sancțiunea nulității poate interveni în situația în care s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului atacat.

Cum în speță, recurenta-reclamantă a avut posibilitatea de a formula toate criticile pe care le-a considerat pertinente în fața instanței învestite cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 6426/17.11.2016, nu se poate reține că reclamantei i-a fost cauzată o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea acestei decizii și pe cale de consecință, nu se poate constata nerespectarea dreptului la apărare al reclamantei pe parcursul procedurii reglementate de H.G. nr. 1094/2005.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Reformată Sighetu Marmației, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecății recursului formulată de recurenta-reclamantă Parohia Reformată Sighetu Marmației.

Respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Reformată Sighetu Marmației împotriva sentinței civile nr. 115 din 09 mai 2019 a Curții de Apel Cluj, secția a III - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2021.