ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 129/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 129/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 6 noiembrie 2009, reclamanții, prin Sindicatul

Salariaților din Ministerul Transporturilor, în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, au solicitat repararea

prejudiciului cauzat salariaților funcționari publici angajați ai pârâtului

prin neplata suplimentului postului și a treptei de salarizare prin obligarea

acestuia să acorde fiecărui reclamant, în funcție de data angajării,

suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare,

calculate și plătite începând cu data de 1 ianuarie 2007, sumele urmând a fi

actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și obligarea la plata

dobânzii legale, calculate conform O.U.G. 9/2000 - pentru sumele datorate

începând cu luna ianuarie 2007 și până la efectuarea plății.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au precizat că au statut de funcționari publici în cadrul

pârâtului, având dreptul la cele două suplimente potrivit art. 31 alin. (1)

lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, însă nu au primit nici până în prezent

drepturile salariale cuvenite.

instanței de fond

Prin Sentința civilă

nr. 4268 din 2 noiembrie 2011, curtea de apel bucurești, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea privind pe reclamanții

A.A., A.D., A.V.C., A.N., B.M.S., B.I., B.I.M., B.P.Ș., B.M.G., B.V.A., B.G.,

B.I., C.O., C.D.G., C.M.D., C.C.R., C.M.E., C.C., C.C.P., C.A.L., D.F., D.D.E.,

E.C., F.I., G.I., G.R.N., G.R., G.F., H.V.E., I.V., I.D.G., I.C.D., I.F., I.I.,

I.M.R., I.P., L.C., L.V., M.V., M.D., M.P.F., M.I.C., M.E.A., M.O., M.L., N.L.,

N.G., N.C., N.V., O.E., O.V., P.C.M., P.P., P.A.M., P.C.M., P.G., P.M., P.L.C.,

R.V., R.A.E., S.I.T., S.M., S.F., S.G., S.B.M., S.A.C., S.M., S.N.T., S.M.,

T.D., T.P., T.A., Ț.E., T.O., V.F., V.G., M.Ș., L.Gh., P.V., D.A., A.M.M.,

E.E.G., prin reprezentant legal Sindicatul Salariaților din Ministerul

Transporturilor, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a constatat că art. 29 din Legea nr.

188/1999, devenit art. 31 după republicare, la alin. (1) lit. c) și d), prevede

că, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un

salariu compus din suplimentul postului și suplimentul gradului.

În perioada 2004 -

2006, aplicarea acestor prevederi a fost suspendată prin O.U.G. nr. 92/2004,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005 și prin O.G. nr.

2/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

Pentru a fi posibilă

calcularea celor două suplimente a căror acordare o solicită reclamanții, ca

părți componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența

unor dispoziții legale date în aplicarea (executarea) art. 29 alin. (1) lit. c)

și d) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul

promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, în

cazul promovării unei hotărâri date în executarea dispozițiilor legale

sus-menționate.

Curtea a constatat că

până în prezent nu a fost reglementată modalitatea de calcul a celor două

suplimente, iar acordarea acestor drepturi presupune obligarea angajatorului la

plata unor sume de bani imposibil de calculat.

Instanța de fond,

raportându-se și la practica CEDO, a apreciat că în cauză nu se poate invoca

încălcarea art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, deoarece suplimentul

postului și suplimentul treptei de salarizare nu constituie un bun în înțelesul

art. 1 din acest Protocol, întrucât aceste pretenții nu au caracterul unei

creanțe certe, lichide și exigibile.

În practica CEDO, o

creanță invocată pentru a avea valoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocol,

trebuie să fie suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă. Or, atât timp

cât această creanță nu poate fi determinată, în lipsa unor dispoziții legale,

ea nu respectă condițiile de a fi considerată bun în sensul art. 1 din

Protocol.

Curtea a mai avut în

vedere și Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 pronunțată de Secțiile Unite al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, prin s-a

statuat, că în lipsa unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe cale

judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și

suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

exercitată

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul

Sindicatul Salariaților din Ministerul Transporturilor a declarat recurs,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

În motivarea căii de

atac, recurentul-reclamant susține că abordarea instanței de fond contravine

principiului instituit de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția

pentru Apărarea drepturilor Omului conform căruia: „Orice persoană fizică sau

juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale".

Or, susține

recurentul, apreciind că în speță nu sunt aplicabile prevederile

sus-menționate, motivate de aprecierea că dreptul consfințit în lege nu

reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, instanța de fond golește

însuși conținutul dreptului la aceste sporuri recunoscut și menționat de legea

specială, nesancționând în niciun fel lipsa de diligență a angajatorului.

Pe de altă parte,

susține recurentul, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în

sensul că dreptul de creanță reprezintă un „bun" în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi

exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde ca a avut cel puțin o speranță

legitimă de a-l vedea concretizat.

Mai mult decât atât,

prin Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza Mureșanu împotriva României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în mod expres că

salariul reprezintă un „bun" în sensul art. 1 alin. (1) din Primul

protocol.

Așadar, dreptul

reclamanților la cele două componente salariale reprezentând suplimentul

postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare constituie un drept

de remunerare a muncii și face parte din conținutul complex al dreptului fundamental

la muncă.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în

raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent,

precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele expuse în continuare:

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu

modificările și completările ulterioare:

„Art. 31 - (1) Pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus

din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru

vechime în muncă;

c) suplimentul

postului;

d) suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii

publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea

funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind

stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".

Este necontestat

faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006,

prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor

drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 76/2005 și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru

anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este

adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea

duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră

de drept în vigoare".

Însă, în cauză,

dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I

din Capitolul 5, intitulat „Drepturi și îndatoriri", din Legea nr.

188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face

în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în

vigoare pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata

drepturilor, în calitate de funcționari publici în cadrul Ministerului

Transporturilor și Infrastructurii, nu a fost prevăzut nici suplimentul

postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a

admite teoria recurenților și a obliga autoritatea să le acorde acestora

suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25%

pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanța,

în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual

cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea

situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești, limitate

constituțional la aplicarea legii pozitive, precum și cu substituirea

autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a

adopta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine

puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării

reglementărilor în litigiu.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că „instanțele judecătorești

nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu

putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu

norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte

normative”, astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori

executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar

care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curții Constituționale

nr. 820/2008).

Totodată, Înalta

Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de

creanță și nici bunuri, iar recurenții-reclamanți nu au o speranță legitimă în

sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Este adevărat că în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de

principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din

Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând

mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „o creanță nu

poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a

fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea

lucrului judecat" (CEDO, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza

Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Așadar, în cauză,

dreptul solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a

suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își

găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o

creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La pronunțarea deciziei,

în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte are în

vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. al României, Partea

I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea și aplicarea

unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că, în lipsa

unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile

salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei

de salarizare.

Pe de altă parte,

Înalta Curte va înlătura susținerile recurenților referitoare la regimul

discriminatoriu, neavând relevanță existența unei practici judiciare contrare,

în condițiile în care nu există bază legală pentru calcularea și acordarea

celor două drepturi bănești.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Sindicatul Salariaților din Ministerul Transporturilor împotriva

Sentinței civile nr. 4268 din 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.

Procesat de GGC - LM