ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2921/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Sindicatul Național al Funcționarilor Publici, în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri obligarea acestuia la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, începând cu 01 ianuarie 2004 și până în prezent, actualizate la zi cu indicele de inflație.

In motivarea acțiunii, s-a arătat că funcționarii publici indicați în lista anexă prezentei acțiuni sunt salarizați în cadrul Ministerului Economiei, iar potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, astfel cum a fost modificată prin art. 13 Titlul III alin. (2) din Legea nr. 161/2003, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. S-a mai arătat că suspendarea acestor drepturi prin art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004 și art. 48 din O.G. nr. 2/2006 contravine dispozițiilor art. 38 și art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 care prevăd în mod imperativ că salariații nu pot renunța la drepturile care le sunt recunoscute prin lege, iar limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate, salariaților fiindu-le garantat dreptul la egalitatea de șanse și tratament.

Prin sentința nr. 2770 din 9 iunie 2010, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul Sindicatul Național al Funcționarilor Publici în calitate de reprezentant legal al membrilor de Sindicat. Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reținut în esență că pentru a fi posibilă calcularea celor două suplimente a căror acordarea o solicită reclamantul, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența unor dispoziții legale date în aplicarea art. 29 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea dispozițiilor legale menționate.

Constată Curtea, că în prezent nu a fost reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente, iar acordarea acestor drepturi presupune obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul Sindicatul Național al Funcționarilor Publici criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie conform art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, se arată că neplata de către pârât a sporurilor solicitate nu are suport legal, iar suspendarea acordării acestora nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent, pentru că aceasta ar însemna însăși înlăturarea acestui drept. Neplata acestor drepturi contravine dispozițiilor art. 53 și art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. Pe fondul cauzei, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariate, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici". Dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

Este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare", însă, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurentul în calitate de reprezentant legal al acestora solicită plata drepturilor nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teza reclamantului și a obliga autoritatea să-i acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment începând cu 01 ianuarie 2004-18 iulie 2005 și pentru viitor, actualizate cu indicele de inflație, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri. Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești, limitate constituțional la aplicarea dreptului pozitiv și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici.

Cu privire la incidența art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că în jurisprudența CEDO s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

In cauză, dreptul solicitat de reclamant, în calitate de reprezentant legal al funcționarilor publici din cadrul Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Sindicatul Național al Funcționarilor Publici împotriva sentinței nr. 2770 din 9 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2011.