ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 988/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 988/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 2917 din 4 noiembrie

2008, Tribunalul București a admis excepția necompetentei materiale a

Tribunalului București și a

dispus declinarea cauzei privind pe reclamantul

SINDICATUL NAȚIONAL

AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI în calitate de reprezentant al membrilor D.M.N.,

ș.a., și pârâtul MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE, și chematul in

garanție MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR, în favoarea Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Prin

cererea înregistrată la 30.09.2008 reclamantul a solicitat ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea

pârâtului Ministerul Afacerilor Externe la plata sporurilor salariate cuvenite

constând în suplimentului postului în procent de 25% din salariul de baza

și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25%

din salariul de bază, aferente perioadei 22 martie 2004 și până

în prezent, actualizate cu indicele de inflație precum și efectuarea

mențiunilor corespunzătoare în cărțile de muncă.

În

fapt, reclamantul a arătat că membrii de sindicat indicați în

anexă, au calitatea de funcționari publici în cadrul Ministerului

Afacerilor Externe și că în baza art. 31 alin. (1) din Legea nr.

188/1999, republicată: "Pentru activitatea desfășurată,

funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a)

salariul de bază;

b) sporul pentru vechime în muncă;

c) suplimentul

postului;

d) suplimentul

corespunzător treptei de salarizare"

Aceste drepturi

au fost suspendare succesiv până la data de 31 decembrie 2006.

Reclamantul a

mai susținut că salariile funcționarilor publici nu pot face

obiectul unei renunțări sau limitări, potrivit codului muncii,

iar norma legală trebuia să-și producă efectele, suspendarea

dreptului neechivalând cu abrogarea sau înlăturarea lui.

A mai invocat

prevederile art. 41 și art. 53 alin. (1) și (2) din Constituție,

potrivit cărora "Exercițiul unor drepturi sau al unor

libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă

se impune, după caz, pentru: apărarea securității

naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei

publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor,

desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor

unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru

deosebit de grav.

Restrângerea

poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate

democratică. Măsura trebuie sa fie proporțională cu

situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod

nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței

dreptului sau a libertății".

În drept,

reclamanții a invocat prevederile Legilor nr. 188/1999, Constituția

României, art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 4

noiembrie 2008 pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile

inadmisibilității, prescripției dreptului la acțiune pentru

perioada dintre 22 martie 2004 și august 2005.

Pe fond a

solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată

deoarece pe de o parte nu poate determina întinderea suplimentelor salariale,

nefiind reglementată modalitatea de acordare

a suplimentelor, iar pe de altă parte

acordarea acestora a fost

suspendată.

De asemenea a

solicitat chemarea în garanție a Ministerului Economiei și

Finanțelor ca în cazul în care ar cădea în pretenții acesta

să fie obligat să adopte măsuri în vederea alocării în

bugetul Ministerului Afacerilor Externe a sumelor necesare achitării

sporurilor salariale în discuție.

La data de 17

martie 2009 chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice a

depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive a sa, pe această cerere.

Pe fondul cererii de chemare în garanție, a invocat faptul că

nu există bază

legală pentru respectiva cheltuială.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

prin sentința civilă nr. 1419 din 1 aprilie 2009 a respins excepția inadmisibilității și prescripției dreptului la acțiune

invocate de pârâți ca neîntemeiate.

A respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Economiei și Finanțelor pe cererea de chemare în garanție.

A respins

acțiunea reclamantului Sindicatul Național al Funcționarilor

Publici pentru membrii de sindicat nominalizați în cerere, în

contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, ca neîntemeiată.

A respins

cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Afacerilor

Externe împotriva Ministerului Finanțelor Publice ca neîntemeiată.

Pentru a se

pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Cu privire la

excepția prescripției dreptului de a solicita sume de bani aferente

anului 2004 până în septembrie 2005 s-a considerat că această

excepție este neîntemeiată deoarece termenul de prescripție de 3

ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu s-a împlinit deoarece dreptul

la aceste suplimente a fost suspendat până la data de 31 decembrie 2006,

iar termenul de prescripție nu curge pe perioada suspendării

dreptului.

Cu privire la

excepția inadmisibilității s-a reținut că și

această excepție este neîntemeiată deoarece invocarea sau nu a

excepției de neconstituționalitate referitoare la actul normativ prin

care s-a dispus suspendarea drepturilor solicitate este o problemă privind

fondul cauzei și de admisibilitate a acțiunii.

Excepția

lipsei calității procesuale a Ministerului Finanțelor Publice pe

cererea de chemare în garanție este de asemenea neîntemeiată, a reținut

prima instanță având în vedere că Ministerul Finanțelor

Publice are, în baza Legii nr. 500/2002 a serie de atribuții în

privința elaborării legilor bugetare și a celor privind

rectificările bugetare.

Pe fondul

cauzei prima instanță a reținut că cererea nu este întemeiată,

că drepturile solicitate de reclamant, respectiv suplimentul postului

și suplimentul corespunzător treptei de salarizare nu sunt

prevăzute de dispozițiile Legii nr. 188/1999 într-un cuantum

determinat și nu sunt stabilite în concret criteriile și

condițiile de aplicare.

Nu se poate

vorbi de existența unui drept, a apreciat instanța de fond atâta timp

cât întinderea acelui drept nu este reglementată în nici un act normativ

și nici nu se poate aplica principiul analogiei cel puțin din

două motive.

Primul motiv

pentru că nu există reglementat nici în privința altor categorii

de salariați, funcționari, acest drept sau cuantumul lui, iar pe de

altă parte chiar și art. 157 alin. (2) C. muncii dispune că

„sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și

instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la

bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale

și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege cu

consultarea organizațiilor sindicale reprezentative”.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Recurentul a

susținut în esență că prima instanță în mod greșit

a respins cererea, întrucât dreptul la plata celor două suplimente este

recunoscut de lege iar suspendarea anuală a acestui drept nu înseamnă

desființarea lui cu atât mai mult cu cât începând cu anul 2007 nu s-a mai

dispus suspendarea acordării sporurilor respective, context în care

dreptul a revenit în parte în patrimoniul reclamanților și a devenit

actual.

A mai

susținut recurentul că suplimentul postului și suplimentul treptei

de salarizare sunt elemente componente ale salariului funcționarilor publici

în baza art. 37 din O.G. nr. 6/2007 și trebuiesc plătite înaintea

oricărei alte obligații de plată ale autorităților sau

instituției publice și nici nu poate face obiectul vreunei

renunțări sau limitări.

În mod eronat a

reținut instanța fondului, că nu sunt incidente prevederile art.

1 din Protocolul 1 adițional la CEDO.

În

hotărârea Gasus Dosier – Unt Foredertechnik GmbH împotriva Olandei din 23

februarie 1995, Curtea a explicat că noțiunea de bun reglementată

de art. 1 al Protocolului, are o semnificație autonomă și în mod

evident nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale,

anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi

considerate drepturi de proprietate și în consecință bunuri în

sensul acestei dispoziții.

Considerentele instanței

de fond potrivit cărora neadoptarea unei reglementări subsidiare

ulterioare, pentru concretizarea dreptului conduce la imposibilitatea

acordării acestuia de către angajator sau instanță

judecătorească sesizată, este lipsită de temei legal, întrucât

această teză ar însemna că cele două categorii de drepturi salariale

ar fi iluzorii și teoretice.

Analizând

cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

arătate în continuare:

Potrivit art. 31

din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,

republicată, cu modificările și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1)

Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul

la un salariu compus din:

a) salariul de

bază;

b) sporul

pentru vechime în muncă;

c) suplimentul

postului;

d) suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

(2)

Funcționarii

publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale în

condițiile legii.

(3)

Salarizarea

funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii

privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii

publici".

Dispozițiile

referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr.

92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi

ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin

O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor

drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

Este

adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

„la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția

afectată de suspendare reintră de drept în vigoare", însă,

dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în

Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri"

din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege,

salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea

sistemului unitar de salarizare.

Or, în

reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care intimata - reclamantă

solicită plata drepturilor pentru membrii săi de sindicat, în calitate

de funcționari publici în cadrul ministerului nu a fost prevăzut nici

suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de

salarizare.

Astfel fiind, a

admite teza reclamantei și a obliga autoritatea să-i acorde

suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de

25% pentru fiecare supliment pentru perioada 22 martie 2004 și până

la data sesizării instanței , ar însemna ca instanța, în lipsa

unor reglementări și criterii legale, să stabilească

procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea

situație echivalează cu depășirea limitelor puterii

judecătorești, limitate constituțional la aplicarea dreptului

pozitiv și substituirea autorității judecătorești în

rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adopta legea de

salarizare a funcționarilor publici.

Cu privire la

incidența art. l din Protocolul adițional nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că în

jurisprudența CEDO s-a reținut, cu valoare de principiu, că

drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. l din

Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reținut că „o creanță nu

poate fi considerată bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât

dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, decizia

din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții

împotriva Spaniei).

În cauză,

dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului și a

suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu

își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul

jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată fi

calificată drept „bun" în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Sindicatul

Național al Funcționarilor Publici împotriva sentinței civile

nr. 1419 din 1 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.