ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2626/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1146/2/2010, reclamanții V.I., B.I.M. și P.C.A.M., reprezentanți de Sindicatul Național al Funcționarilor Publici au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, obligarea acestuia la plata sporurilor salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 01 ianuarie 2004 și până la data pronunțării hotărârii sau până la încetarea activității din cadrul instituției, actualizate la zi cu indicele de inflație, precum și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că își desfășoară activitatea, în calitatea de funcționari publici, în cadrul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, că erau îndreptățiți la acordarea drepturilor reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici. Prin întâmpinarea formulată la data de 09 septembrie 2010, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3425 din 16 septembrie 2010 a respins acțiunea formulată de reclamanții V.I., B.I.M.

și P.C.A.M., reprezentanți de Sindicatul Național al Funcționarilor Publici în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut, în esență, că în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul a suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, drepturi prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, acțiunea promovată de reclamanți nu poate fi admisă, întrucât instanțele de judecată nu se pot substitui puterii legislative, dispunând acordarea acestor drepturi în procent de 25% din salariul de bază. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs, recurentele reclamante au susținut, în esență că soluția instanței de fond este greșită, întrucât suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare sunt elemente componente ale salariului funcționarului public și în baza art. 37 din O.G. nr. 6/2007 trebuie plătite înaintea oricărei alte obligații de plată ale autorității sau instituției publice și nici nu pot face obiectul vreunei renunțări sau limitări. In ceea ce privește considerentele instanței de fond, referitoare la faptul că din actele normative nu rezultă că cele două sporuri ar fi reglementate într-un anumit procent, recurentele au arătat că, în conformitate cu prevederile art. 3 C. civ., judecătorul care va refuza să judece pe motiv că legea nu prevede sau că este neîndestulătoare, este susceptibil de denegare de dreptate.

Au mai susținut recurentele că drepturile solicitate reprezintă un drept de creanță și, prin urmare, un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici". Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenta-reclamantă solicită plata drepturilor în calitate de funcționar public în cadrul agenției intimate, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teza recurentelor și a obliga autoritatea să acorde reclamantei suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment pentru perioada 15 martie 2004 - 26 ianuarie 2006, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri. Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Nu poate fi primită critica din recurs referitoare la faptul că drepturile solicitate prin acțiune sunt drepturi de creanță și bunuri în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este adevărat că în jurisprudența CEDO s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

In acest sens sunt și considerentele din Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care a fost soluționat recursul în interesul legii și s-a stabilit că „în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare". In consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.I.M., V.I. și P.C.A.M. prin Sindicatul Național al Funcționarilor Publici împotriva sentinței nr. 3425 din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 mai 2011.