ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3939/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 403 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții S.N.F.P., A.A., B.C., ș.a., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin care solicitau obligarea acestuia la plata sumelor de bani reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în același procent, pentru perioada 1 ianuarie 2004 și până la data plății efective, actualizate cu indicele inflației, și înscrierea acestor drepturi în carnetul de muncă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că, pentru a fi posibilă calcularea celor două sporuri solicitate de reclamanți, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența unor dispoziții legale în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, care prevede respectivele sporuri, atribuție ce revine puterii legiuitoare, căreia instanțele judecătorești nu se pot substitui. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamanții, reiterând argumentele invocate în fața instanței de fond. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Într-adevăr, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 (art. 29, în forma inițială a legii), republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Același articol prevede, la alin. (3), că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici. Prin art. 3 din O.G.

nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare, s-a prevăzut că „Gestiunea sistemului de salarizare a funcționarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare și în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii". Or, în raport cu aceste din urmă dispoziții legale și în lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară a funcționarilor publici, în mod corect a reținut instanța de fond că nu există bază legală pentru cuantificarea și acordarea suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, pentru perioada menționată de reclamanți.

Într-adevăr, pentru a fi posibilă calcularea acestor două componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară fie adoptarea unui act normativ cu forță juridică de lege, fie adoptarea de către Guvern a unei hotărâri emise în executarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999, ceea ce, în speță, pentru perioada pentru care recurenții-reclamanți solicită acordarea drepturilor, nu s-a întâmplat. Așadar, în condițiile în care nu este, încă, reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază, suntem în prezența unui drept virtual iar acordarea acestor drepturi bănești ar însemna obligarea autorității ori a instituției publice angajatoare la plata unor sume imposibil de calculat și, în consecință, pronunțarea unei hotărâri nesusceptibile de executare.

Totodată, așa cum s-a statuat și prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii, în situația neacordării acestor sporuri nu se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care obligă statele părți să adopte măsuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, întrucât, în speță, nu ne aflăm în prezența unui "bun", în sensul definit de Convenție.

De asemenea, nu se poate vorbi nici de existența unei "speranțe legitime" a reclamanților, în sensul avut în vedere în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, atunci când interesul patrimonial aparține categoriei juridice "creanță", nu poate fi considerat "valoare patrimonială" și implicit "speranță legitimă" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, cum ar fi, de exemplu, o dispoziție legală sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Kopecky c/a Slovacia - 2004, paragrafele 35 și 48-52; Pressos Compania Naviera - S.A. și alții c/a Belgia - 1995, paragraful 31; Draonc/a Franța - 2005, paragrafele 65-70; Maurice c/a Franța - 2005, paragrafele 63-70).

Drepturile salariale pretinse de reclamanți nu au, însă, o suficientă bază în dreptul intern, în absența criteriilor legale de cuantificare a acestora. Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.N.F.P., A.A., B.C., , împotriva sentinței nr. 403 din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.