ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 04.02.2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 660/2011

HOTĂRÂRE
04.02.2011
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 660/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 393 din 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea

formulată de reclamanta T.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării

Naționale, prin care solicita recunoașterea dreptului său asupra suplimentelor

salariale, corespunzătoare postului și treptei de salarizare, astfel cum sunt

prevăzute în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind statutul

funcționarilor publici, cuantificarea celor două suplimente, prin stabilirea

unor procente aplicate salariului de bază, respectiv 25% pentru fiecare dintre

acestea, și obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând

suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, aferente

perioadei 01 ianuarie 2004-19 noiembrie 2008, actualizate cu indicele de

inflație la data efectuării plății.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de

fond a reținut, în esență, că,

pentru a fi posibilă calcularea celor

două sporuri solicitate de reclamantă, ca părți componente ale salariului

funcționarilor publici, este necesară existența unor dispoziții legale în

aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, care prevede

respectivele sporuri, atribuție ce revine puterii legiuitoare, căreia

instanțele judecătorești nu se pot substitui.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

reclamanta, reiterând argumentele invocate în fața instanței de fond.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Într-adevăr, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea

nr. 188/1999 (art. 29, în forma

inițială a legii), republicată, cu

modificările și completările ulterioare, pentru activitatea desfășurată,

funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază,

sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare. Același articol prevede, la alin. (3), că

salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii

privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.

Prin art. 3

din O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor

salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în

vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare, s-a prevăzut că

„Gestiunea sistemului de salarizare a funcționarilor publici se asigură de

fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare

și în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii".

Or, în raport

cu aceste din urmă dispoziții legale și în lipsa unui act normativ privind

salarizarea unitară a funcționarilor publici, în mod corect a reținut instanța

de fond că nu există bază legală pentru cuantificarea și acordarea

suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare,

pentru perioada menționată de recurenta-reclamantă.

Într-adevăr,

pentru a fi posibilă calcularea acestor două componente ale

salariului funcționarilor publici, este necesară

fie adoptarea unui act normativ cu

forță juridică de lege, fie adoptarea

de către Guvern a unei hotărâri emise în executarea prevederilor art. 31 din

Legea nr. 188/1999, ceea ce, în speță, pentru perioada pentru care

recurenta-reclamantă solicită acordarea drepturilor, nu s-a întâmplat.

Așadar, în

condițiile în care nu este, încă, reglementată modalitatea de

calcul a celor două suplimente la salariul de

bază, suntem în prezența unui drept

virtual iar acordarea acestor

drepturi bănești ar însemna obligarea autorității ori a instituției publice

angajatoare la plata unor sume imposibil de calculat și, în consecință,

pronunțarea unei hotărâri nesusceptibile de executare.

Totodată, așa

cum s-a statuat și prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în

interesul legii, în situația neacordării acestor sporuri nu se încalcă

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care obligă statele

părți să adopte măsuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate,

întrucât, în speță, nu ne aflăm în prezența unui „bun", în sensul definit

de Convenție.

De asemenea,

nu se poate vorbi nici de existența unei „speranțe legitime" a

recurentei-reclamante, în sensul avut în vedere în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia,

atunci când interesul patrimonial

aparține categoriei juridice

„creanță", nu poate fi considerat „valoare

patrimonială" și implicit „speranță legitimă" decât dacă are

o bază suficientă în

dreptul intern, cum ar fi, de exemplu, o dispoziție

legală sau dacă existența sa

este confirmată

printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale

(Kopecky

c/a Slovacia - 2004, paragrafele 35 și 48-52; Pressos Compania Naviera - S.A.

și alții c/a Belgia - 1995, paragraful 31; Draonc/a Franța - 2005, paragrafele

65-70; Maurice c/a Franța - 2005, paragrafele 63-70).

Drepturile

salariale pretinse de recurenta-reclamantă nu au, însă, o suficientă bază în

dreptul intern, în absența criteriilor legale de cuantificare a acestora.

Pentru motivele arătate, recursul va fi respins

ca nefondat, menținându-se

sentința criticată, ca fiind temeinică și

legală.

Respinge

recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva

sentinței nr. 393 din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 februarie 2011.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2010-04-16
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1929/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1863 din 5 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de recla
ÎCCJ 2011-01-06
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7/2011
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta C.G.C
ÎCCJ 2010-04-16
0,96
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1932/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 3359 din 20 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de
ÎCCJ 2010-09-29
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3939/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 403 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de
ÎCCJ
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2508/2010
I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 2508 din 13 mai 2010 Prin sentința nr. 3585 din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată,
Sursă