ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta C.G.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, obligarea acestuia la plata sporurilor salariale cuvenite, constând în suplimentul sporului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, începând cu 01 ianuarie 2004 și până la 01 aprilie 2009, cu excepția perioadelor când raportul său de serviciu a fost suspendat, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație, precum și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a avut calitatea de funcționar public în cadrul M.Ap.N. – Statul Major General, până la emiterea Ordinului nr. C.A.- 5011 din 26 februarie 2009 prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția publică de expert Clasa I, grad asistent în biroul C.I.M.I.C. – Secția Operații psihologice, C.I.M.I.C. și război electronic. În această calitate, fiind salarizată în temeiul Legii nr. 188/1999, i se cuvin sporurile prevăzute de art. 31 lit. c) și d), respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Prin sentința civilă nr. 691 din data de 9 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, pot rivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul de vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. A arătat prima instanță că, în concret, cuantumul celor două sporuri nu a fost însă stabilit nici prin Legea nr. 188/1999, nici prin actele normative subsecvente, astfel că nu există baza legală pentru calcularea și acordarea acestora, fiind necesară în acest sens existența unor dispoziții date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, atribuțiile ce revin legislativului sau executivului prin delegare legislativă.

Instanța de fond a mai arătat că, în consecință, acordarea celor două suplimente nu se poate realiza pe cale judecătorească, întrucât ar însemna fie obligarea angajatorului la plata unor sume imposibil de calculat, fie prin eventuala cuantificare de către instanță în raport de diverse criterii aplicate prin analogie, ceea ce echivalează cu o substituire în atribuțiile legiuitorului ori ale executivului contrar Deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, în cuprinsul căruia s-a reținut că instanțele judecătorești nu au competența de a anula sau de a refuza aplicarea unor dispoziții legale considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judecătorească sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

A mai apreciat prima instanță că în speță nu se poate reține nici existența unei „speranțe legitime” a reclamantei în sensul avut în vedere de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât drepturile salariale în discuție nu au o bază suficientă în dreptul intern, în absența unor criterii legale de cuantificare a acestora. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii sale, pentru motive încadrate în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că soluția instanței de fond echivalează cu o denegare de dreptate, instanța fiind obligată să interpreteze și să aplice legea și că lipsa unei reglementări subsidiare este imputabilă exclusiv autorității pârâte.

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., față de probatoriul administrat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, republicată în M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Același articol prevede în alin. (3) că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.

În raport de aceste dispoziții legale și în lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară a funcționarilor publici, instanța de fond a reținut în mod justificat că nu există bază legală pentru cuantificarea și acordarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare. Pentru a fi posibilă calcularea acestor două componente ale salariului funcționarilor publici este necesară, așa cum a și reținut instanța de fond, fie adoptarea unui act normativ cu forță juridică de lege, fie promovarea unei hotărâri de guvern date în executarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999 republicată.

În condițiile în care nu este încă reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază, suntem în prezența unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor drepturi bănești ar însemna obligarea autorității ori a instituției publice angajatoare – în speță Ministerul Apărării Naționale – la plata unor sume imposibil de calculat și în consecință, pronunțarea unei hotărâri care nu poate fi executată. În acest context, soluția instanței de fond este legală și se impune a fi menținută. Soluția contrară ar semnifica tocmai expunerea recurentei sau a altor reclamanți arbitrariului, rolul legislației secundare fiind tocmai acela de a asigura uniformitatea și egalitatea în plata unor drepturi salariale, în condițiile în care instanțele de judecată au îndatorirea constituțională de a asigura protecția efectivă a drepturilor și libertăților cetățenilor, în limitele instituite însă de aceeași Constituție.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de C.G.C. împotriva sentinței civile nr. 691 din data de 9 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 ianuarie 2011.