ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

24 iulie 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, reclamanta C.G.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Apărării Naționale, obligarea acestuia la plata sporurilor salariale

cuvenite, constând în suplimentul sporului în procent de 25% din salariul de

bază și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de

bază, începând cu 01 ianuarie 2004 și până la 01 aprilie 2009, cu excepția

perioadelor când raportul său de serviciu a fost suspendat, sumele urmând a fi

actualizate cu indicele de inflație, precum și efectuarea mențiunilor

corespunzătoare în carnetul de muncă.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat

că a avut calitatea de funcționar public în cadrul M.Ap.N. – Statul Major

General, până la emiterea Ordinului nr. C.A.- 5011 din 26 februarie 2009 prin

care s-a dispus eliberarea sa din funcția publică de expert Clasa I, grad

asistent în biroul C.I.M.I.C. – Secția Operații psihologice, C.I.M.I.C. și

război electronic.

În această calitate, fiind

salarizată în temeiul Legii nr. 188/1999, i se cuvin sporurile prevăzute de

art. 31 lit. c) și d), respectiv suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

Prin sentința civilă

nr. 691 din data de 9 februarie 2010,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, pot

rivit art. 31 alin. (1) din Legea

nr. 188/1999 pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la

un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul de vechime în muncă; c)

suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

A arătat prima instanță că, în

concret, cuantumul celor două sporuri nu a fost însă stabilit nici prin Legea

nr. 188/1999, nici prin actele normative subsecvente, astfel că nu există baza

legală pentru calcularea și acordarea acestora, fiind necesară în acest sens existența

unor dispoziții date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr.

188/1999, atribuțiile ce revin legislativului sau executivului prin delegare

legislativă.

Instanța de fond a mai arătat că, în

consecință, acordarea celor două suplimente nu se poate realiza pe cale

judecătorească, întrucât ar însemna fie obligarea angajatorului la plata unor

sume imposibil de calculat, fie prin eventuala cuantificare de către instanță

în raport de diverse criterii aplicate prin analogie, ceea ce echivalează cu o

substituire în atribuțiile legiuitorului ori ale executivului contrar Deciziei

Curții Constituționale nr. 820/2008, în cuprinsul căruia s-a reținut că

instanțele judecătorești nu au competența de a anula sau de a refuza aplicarea

unor dispoziții legale considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască

cu norme create pe cale judecătorească sau cu prevederi cuprinse în alte acte

normative.

A mai apreciat prima instanță că în

speță nu se poate reține nici existența unei „speranțe legitime” a reclamantei

în sensul avut în vedere de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

întrucât drepturile salariale în discuție nu au o bază suficientă în dreptul

intern, în absența unor criterii legale de cuantificare a acestora.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii

sale, pentru motive încadrate în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta

a susținut, în esență, că soluția instanței de fond echivalează cu o denegare

de dreptate, instanța fiind obligată să interpreteze și să aplice legea și că

lipsa unei reglementări subsidiare este imputabilă exclusiv autorității pârâte.

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., față de probatoriul administrat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea

nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, republicată în M.Of. nr.

365 din 29 mai 2007, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au

dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în

muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Același articol prevede în alin. (3) că salarizarea funcționarilor publici se

face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar

de salarizare pentru funcționarii publici.

În raport de aceste dispoziții

legale și în lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară a

funcționarilor publici, instanța de fond a reținut în mod justificat că nu

există bază legală pentru cuantificarea și acordarea suplimentului postului și

suplimentului corespunzător treptei de salarizare.

Pentru a fi posibilă calcularea acestor

două componente ale salariului funcționarilor publici este necesară, așa cum a

și reținut instanța de fond, fie adoptarea unui act normativ cu forță juridică

de lege, fie promovarea unei hotărâri de guvern date în executarea prevederilor

art. 31 din Legea nr. 188/1999 republicată.

În condițiile în care nu este încă

reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază,

suntem în prezența unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor

drepturi bănești ar însemna obligarea autorității ori a instituției publice

angajatoare – în speță Ministerul Apărării Naționale – la plata unor sume

imposibil de calculat și în consecință, pronunțarea unei hotărâri care nu poate

fi executată.

În acest context, soluția instanței

de fond este legală și se impune a fi menținută.

Soluția contrară ar semnifica tocmai

expunerea recurentei sau a altor reclamanți arbitrariului, rolul legislației

secundare fiind tocmai acela de a asigura uniformitatea și egalitatea în plata

unor drepturi salariale, în condițiile în care instanțele de judecată au

îndatorirea constituțională de a asigura protecția efectivă a drepturilor și

libertăților cetățenilor, în limitele instituite însă de aceeași Constituție.

Pentru aceste considerente, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de C.G.C.

împotriva sentinței civile nr. 691 din data de 9 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 ianuarie 2011.