ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5333/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 8564/2/2008 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, reclamanta M.F. a chemat în judecată pe pârâta G.N.M. solicitând obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 1 februarie 2005, sume actualizate cu rata inflației la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de funcționar public în cadrul autorității pârâte și a susținut că potrivit art. 29 (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus și din „suplimentul postului" lit. c) și „suplimentul corespunzător treptei de salarizare" lit. d). A mai arătat că, prin O.U.G.

nr. 92/2004, s-a dispus suspendarea aplicării art. cu privire la aceste categorii de sporuri, pentru perioada 2004-2006. Reclamanta a susținut că suspendarea drepturilor privind aceste categorii de sporuri este neconstituțională și nelegală în raport cu art. 38, art. 39 alin. (1) lit. d) și art. 156 C. muncii precum și art. 53 alin. (1) și (2), art. 16 alin. (1) și art. 15 alin. (2) din Constituția României. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, Legii nr. 188/1999, Legii nr. 53/2003, Constituția României. Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 2013 din 14 mai 2009, Curtea de Apel București, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: A constatat că actele normative privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici pentru perioada de referință și anume O.U.G. nr. 92/2004 și O.G. nr. 2/2006 nu precizează care este procentul celor două sporuri solicitate și anume suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare. A observat că de cele două drepturi în discuție nu beneficiază toți funcționarii publici, acestea acordându-se de către autoritatea publică doar în anumite situații specifice, or reclamanta nu a dovedit că s-ar afla în vreuna din aceste împrejurări. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta. În motivarea recursului, recurenta a arătat că în calitate de funcționar public în cadrul G.N.M.

este îndreptățită la acordarea celor două sporuri potrivit art. 31 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici. A considerat că cele două drepturi solicitate, drepturi de creanță, sunt bunuri în sensul Protocolului adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și nu pot fi încălcate. A apreciat că suspendarea acestor drepturi în perioada 1 aprilie 2004 – 31 decembrie 2006 contravine art. 41 și art. 53 din Constituția României. Recurenta a opinat că stabilirea fiecărui supliment în cuantum de 25% este o creație a jurisprudenței menită să asigure echilibrul între stat și individ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menționând că nu există bază legală pentru calcularea și acordarea celor două suplimente solicitate, instanțele judecătorești neavând competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept legal imposibil de a fi exercitat efectivă. Examinând actele și lucrările dosarului, din perspectiva motivelor de recurs invocate și din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, din considerentele ce se vor arăta în cele ce succed. Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005 și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006, au fost suspendate pentru perioada 2004 - 2006 dispozițiile referitore la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Totodată, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind nomele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". Înalta Curte observă că dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în secțiunea I din cap. 5 din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenta solicită plată drepturilor, nu au fost prevăzute nici suplimentul postului, nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Așa fiind, a încuviința susținerile recurentei și a obliga intimata pârâtă G.N.M. să acorde cele două suplimente pretinse pentru perioada menționată în acțiune, ar însemna ca instanța de judecată să stabilească cuantumul celor două sporuri, în lipsa unor reglementări și criterii legale. Numai că, un asemenea demers ar echivala cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în locul și rolul ce revin fie puterii legislative, prin adoptarea legii de salarizare a funcționarilor publici, fie puterii executive, prin emiterea normelor de organizare a executării actelor normative în litigiu. În acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 820/2008 arată că „instanțele judecătorești nu au.

competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale' judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este posibil de exercitare efectivă. Nu poate fi reținută nici susținerea recurenților potrivit căreia s-ar fi încălcat dispozițiile Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât sporurile pretinse reprezintă drepturi de creanță și constituie bunuri în sensul prevederilor în materie ale Convenției Europene evocate.

Este adevărat că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut, ca valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar, în același timp, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat". (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez - Mălina Gonzales și alții împotriva Spaniei). În același mod, jurisprudența C.E.D.O.

a statuat că „o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor". Nu se poate reține că în dreptul intern ar exista o jurisprudență bine stabilită, astfel că Înalta Curte constată că din perspectiva legalității actelor normative în materie, cuantificarea celor două suplimente pretinse de recurentă nu este posibilă. De altfel, în practica judiciară constantă a instanței supreme s-a statuat că, în actualul cadru legislativ, acordarea drepturilor solicitate în favoarea funcționarilor publici nu este posibilă pe calea unor hotărâri judecătorești.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate și va menține sentința civilă atacată, ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta M.F. împotriva sentinței civile nr. 2013 din 14 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2009.