ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5333/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 8564/2/2008

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și

fiscal, reclamanta M.F. a chemat în judecată pe pârâta G.N.M. solicitând obligarea

acesteia la plata sumelor reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din

salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru perioada

1 ianuarie 2004 – 1 februarie 2005, sume actualizate cu rata inflației la data plății

efective.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că are calitatea de funcționar public în cadrul autorității

pârâte și a susținut că potrivit art. 29 (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999,

pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus

și din „suplimentul postului" lit. c) și „suplimentul corespunzător treptei

de salarizare" lit. d).

A mai arătat că, prin

O.U.G. nr. 92/2004, s-a dispus suspendarea aplicării art. cu privire la aceste categorii

de sporuri, pentru perioada 2004-2006.

Reclamanta a susținut

că suspendarea drepturilor privind aceste categorii de sporuri este neconstituțională

și nelegală în raport cu art. 38, art. 39 alin. (1) lit. d) și art. 156 C.

muncii precum și art. 53 alin. (1) și (2), art. 16 alin. (1) și art. 15 alin. (2)

din Constituția României.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, Legii nr. 188/1999, Legii nr. 53/2003,

Constituția României.

Pârâta a depus întâmpinare

prin care a solicitat, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 2013 din 14 mai 2009, Curtea de Apel București, a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamantei.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

A constatat că actele

normative privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii

publici pentru perioada de referință și anume O.U.G. nr. 92/2004 și O.G. nr. 2/2006

nu precizează care este procentul celor două sporuri solicitate și anume suplimentul

postului și suplimentul treptei de salarizare.

A observat că de cele

două drepturi în discuție nu beneficiază toți funcționarii publici, acestea acordându-se

de către autoritatea publică doar în anumite situații specifice, or reclamanta nu

a dovedit că s-ar afla în vreuna din aceste împrejurări.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta.

În motivarea recursului,

recurenta a arătat că în calitate de funcționar public în cadrul G.N.M. este îndreptățită

la acordarea celor două sporuri potrivit art. 31 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici.

A considerat că cele două

drepturi solicitate, drepturi de creanță, sunt bunuri în sensul Protocolului adițional

nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale

și nu pot fi încălcate.

A apreciat că suspendarea

acestor drepturi în perioada 1 aprilie 2004 – 31 decembrie 2006 contravine art.

41 și art. 53 din Constituția României.

Recurenta a opinat că

stabilirea fiecărui supliment în cuantum de 25% este o creație a jurisprudenței

menită să asigure echilibrul între stat și individ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă

a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menționând că nu există bază legală

pentru calcularea și acordarea celor două suplimente solicitate, instanțele judecătorești

neavând competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința

acordării efective a unui drept legal imposibil de a fi exercitat efectivă.

Examinând actele și lucrările

dosarului, din perspectiva motivelor de recurs invocate și din oficiu, Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, din considerentele ce se vor arăta în cele ce

succed.

Potrivit art. 31

alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, pentru activitatea desfășurată, funcționarii

publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru

vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei

de salarizare.

Prin O.U.G. nr. 92/2004

privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005

și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi

ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 417/2006, au fost suspendate pentru perioada 2004 - 2006 dispozițiile

referitore la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Totodată, potrivit

art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind nomele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare, actul normativ

sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".

Înalta Curte observă că

dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în secțiunea I din

cap. 5 din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege,

salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului

unitar de salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare

pentru perioada în care recurenta solicită plată drepturilor, nu au fost prevăzute

nici suplimentul postului, nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Așa fiind, a încuviința

susținerile recurentei și a obliga intimata pârâtă G.N.M. să acorde cele două suplimente

pretinse pentru perioada menționată în acțiune, ar însemna ca instanța de judecată

să stabilească cuantumul celor două sporuri, în lipsa unor reglementări și criterii

legale.

Numai că, un asemenea

demers ar echivala cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, limitate constituțional

la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în locul și

rolul ce revin fie puterii legislative, prin adoptarea legii de salarizare a funcționarilor

publici, fie puterii executive, prin emiterea normelor de organizare a executării

actelor normative în litigiu.

În acest sens, Decizia

Curții Constituționale nr. 820/2008 arată că „instanțele judecătorești nu au. competența

să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând

că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale' judiciară

sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competența

de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective

a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este posibil de exercitare

efectivă.

Nu poate fi reținută nici

susținerea recurenților potrivit căreia s-ar fi încălcat dispozițiile Protocolului

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât sporurile pretinse reprezintă

drepturi de creanță și constituie bunuri în sensul prevederilor în materie ale Convenției

Europene evocate.

Este adevărat că în jurisprudența

C.E.D.O. s-a reținut, ca valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie

un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, dar, în același timp, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a reținut

că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută

în puterea lucrului judecat". (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza

Fernandez - Mălina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

În același mod, jurisprudența

C.E.D.O. a statuat că „o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială

decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este

confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor".

Nu se poate reține că

în dreptul intern ar exista o jurisprudență bine stabilită, astfel că Înalta

Curte constată că din perspectiva legalității actelor normative în materie, cuantificarea

celor două suplimente pretinse de recurentă nu este posibilă.

De altfel, în practica

judiciară constantă a instanței supreme s-a statuat că, în actualul cadru legislativ,

acordarea drepturilor solicitate în favoarea funcționarilor publici nu este posibilă

pe calea unor hotărâri judecătorești.

În raport cu aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile

ca nefondate și va menține sentința civilă atacată, ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta M.F. împotriva sentinței civile nr. 2013 din 14 mai 2009 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 noiembrie 2009.