ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1548/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta F.M., în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabil, a solicitat obligarea

autorității pârâte la plata drepturilor bănești

reprezentând sporul privind suplimentul postului în procent de 25% din salariul

tarifar de încadrare și sporul privind suplimentul treptei de salarizare

în procent de 25% retroactiv de la 1 august 2005 până la încetarea

raporturilor de serviciu, sumă actualizată cu indicele de inflație

pană la data plății efective.

În motivarea acțiunii

reclamanta arată că are calitatea de funcționar public în cadrul

autorității pârâte și, potrivit art. 31 alin. (1) lit. c)

și d) din Legea nr. 188/1999, pentru activitatea

desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus

din „suplimentul postului” [lit. c)] și suplimentul corespunzător treptei

de salarizare - lit. d)”.

Se arată că în baza art. 44

din O.U.G. nr. 92/2004 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu

privire la aceste categorii de sporuri, pentru perioada 2004- 2006.

Reclamanta mai arată că

suspendarea drepturilor privind aceste categorii de sporuri este

neconstituțională și nelegală în raport de art. 38, art. 39

și art. 156 C. mun

cii, precum și

potrivit art. 53 alin. (1) și (2) și art. 16 din Constituție

României.

p

ârâta a formulat întâmpinare

în care a invocat în principal excepția tardivității formulării

acțiunii pentru

drepturile solicitate pentru perioada 1 ianuarie 2004 -1 august 2005.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 1999 din 13 mai 2009, a respins excepția prescripției

invocate de pârât și, pe cale de consecință, a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța această

sentință instanța a reținut, cu privire la excepția

tardivității acțiunii invocată de pârât, că este

neîntemeiată deoarece până la 31 decembrie 2006 a operat suspendarea plății acestor drepturi, conform O.U.G. nr. 92/2004 și prin

urmare dreptul reclamantei de a pretinde aceste drepturi la 20 noiembrie 2008

nu este prescris.

Pe fond, instanța a

reținut că suplimentul postului și treptei de salarizare nu sunt

drepturi de care beneficiază toți funcționarii publici, ci

drepturi care se acordă de autoritatea publică angajatoare în situația

în care, în urma transferului, promovării, ori a altor situații de

modificare ale raporturilor de serviciu ale funcționarului public trebuie

să i se asigure o creștere salarială.

Conchizând, instanța a

arătat că solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului să îi

plătească sub forma unor sporuri permanente suplimente salariale

reglementate pentru anumite situații, este nelegală și

netemeinică.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs

reclamanta M.F.

Recurenta a susținut, în esență,

următoarele:

1) Hotărârea

pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii

(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, susține recurenta,

instanța de fond face confuzie între salariul de bază și sporuri,

printre care și suplimentul postului și al treptei de salarizare, întrucât,

așa cum sunt reglementate de Legea nr. 188/1999, suplimentul postului

și cel al treptei de salarizare reprezintă sporuri cu caracter

permanent, ce se cuvin tuturor categoriilor de funcționari publici, atât

de execuție cât și de conducere.

S-a mai susținut că

așa-numitele sporuri din diversele acte normative la care instanța

face referire, sunt, în realitate, componente ale salariului de bază sau

chiar salariul de bază și nicidecum sporuri sau suplimente. În nici

unul din cazurile prevăzute de art. 13 din O.U.G. nr. 92/2004 și art.

9 din O.U.G. nr. 92/2004, art. 6 din O.G. nr. 2/2006 și art. 6 din O.G. nr.

6/2007, la care face trimitere instanța de judecată nu se poate

interpreta ca fiind vorba de acordarea suplimentului postului sau treptei de

salarizare.

Recurenta arată, printr-o

altă critică, că suspendarea dispozițiilor art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 188/1999, în perioada 1 aprilie 2004 – 31 decembrie 2006, în

temeiul art. 50

1

din Legea nr. 164/2004, nu a mai fost

menținută pentru anii 2007 – 2008, însă, pârâta nu i-a achitat

aceste drepturi pe motiv că legiuitorul nu a reglementat cuantumul acestor

suplimente.

Suspendarea, apreciază

recurenta, contravine prevederilor art. 41 și art. 53 din Constituție,

întrucât dreptul la sporurile solicitate constituie un drept fundamental, un

drept de remunerare a muncii și, acest drept nu poate fi restrâns în mod

discriminatoriu și contrar echității impuse de o societate

democratică, potrivit art. 53 din Constituție.

Aceste norme de suspendare,

contravin și art. 16 alin. (1) din Constituție, precum și art. 15

alin. (2) deoarece aceste norme legale sunt retroactive, suspendând retroactiv

un drept câștigat sub imperiul Legii nr. 188/1999.

În fine, recurenta a mai

susținut și faptul că stabilirea fiecărui supliment în

cuantum de 25% este o creație a jurisprudenței, prin raportare la

alte sporuri sau suplimente de aceeași natură, creație, menită

să asigure echilibrul dintre stat și individ, precum echitatea.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C.

proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum

se va arăta în continuare.

Referitor la excepția

invocată de pârât în baza art. 137 C. proc. civ., în mod corect

instanța de fond a reținut că aceasta este neîntemeiată, întrucât

așa cum s-a arătat, până la data de 31 decembrie 2006 a operat suspendarea plății acestor drepturi conform O.U.G. nr. 92/2004, astfel

că, dreptul de a pretinde plata acestor drepturi la 20 noiembrie 2009 nu

este prescris.

Pe fondul cauzei, potrivit art. 31

alin. (1) din Legea nr. 188/1999 (art. 29, în forma inițială a

legii), republicată, cu modificările și completările

ulterioare, pentru activitatea desfășurată, funcționarii

publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul

pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare. Același articol prevede, la

alin. (3), că salarizarea funcționarilor publici se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare pentru funcționarii publici.

Prin art. 3 din O.G. nr. 6/2007

privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a

altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare

a legii privind sistemul unitar de salarizare, s-a prevăzut că

„Gestiunea sistemului de salarizare a funcționarilor publici se asigură

de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele

financiare și în numărul maxim de posturi aprobate potrivit

legii".

Or, în raport cu aceste din

urmă dispoziții legale și în lipsa unui act normativ privind

salarizarea unitară a funcționarilor publici, în mod corect a

reținut instanța de fond că nu există bază legală

pentru cuantificarea și acordarea suplimentului postului și a

suplimentului corespunzător treptei de salarizare.

î

ntr-adevăr, pentru a fi

posibilă calcularea acestor două componente ale salariului

funcționarilor publici, este necesară, așa cum corect a

reținut și instanța de fond, fie adoptarea unui act normativ cu

forță juridică de lege, fie adoptarea de către Guvern a

unei hotărâri emise în executarea prevederilor art. 31 din Legea nr.

188/1999.

Așadar, în condițiile în

care nu este, încă, reglementată modalitatea de calcul a celor

două suplimente la salariul de bază, suntem în prezența unui

drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor drepturi bănești

ar însemna obligarea autorității ori a instituției publice

angajatoare la plata unor sume imposibil de calculat și, în

consecință, pronunțarea unei hotărâri nesusceptibile de

executare.

Pentru motivele arătate, recursul

va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca

fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.F. împotriva

sentinței civile nr. 1999 din 13 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 18 martie 2010.