ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2277/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 177 din 25 august 2009 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea

formulată de reclamanții V.E.I., D.M., G.L.C., R.G.N., R.E., A.F., N.R., E.C.S.,

S.M.S., V.A., R.M., C.N.G., B.M.L.D., L.F., H.C., G.C., B.S., G.A., G.C., M.G. și

C.G. în contradictoriu cu pârâtă A.N.O.F.M., acțiune având ca obiect obligarea

la plata drepturilor salariale reprezentând suplimentul postului în procent de

25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în

procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, calculate și plătite lunar

pentru perioada 1 februarie 2006 – 31 decembrie 2006, în funcție de perioada

exercitării funcției publice în cadrul instituției de către fiecare reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut că pentru a fi posibilă cuantificarea celor două suplimente ca părți

componente ale salariului funcționarului public este necesară existența unor

dispoziții date în aplicarea și executarea prevederii Legii nr. 188/1999,

atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu

forță juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date

în executarea prevederilor respective.

În condițiile în care modalitatea de calcul a celor

două suplimente nu este reglementată, acordarea acestor drepturi salariale ar

presupune obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de

calculat, iar eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse

criterii ar reprezenta o nesocotire a deciziei nr. 820/2008 a Curții

Constituționale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs

reclamanții, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate,

sens în care au solicitat modificarea acesteia, iar pe fond admiterea acțiunii

așa cum aceasta a fost formulată.

Au susținut recurenții că, începând cu anul 2004,

plata acestor sporuri a fost suspendată succesiv, însă ulterior, începând cu

data de 1 ianuarie 2007, nu a mai fost emis vreun act normativ de suspendare.

S-a opinat că neplata acestor drepturi contravine

dispozițiilor art. 53 din Constituția României cât și art. 1 din protocolul adițional

nr. 1 la C.E.D.O., întrucât drepturile bănești solicitate constituie ”un bun”,

potrivit art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O.

S-a mai susținut că motivarea instanței în sensul

inexistenței dispozițiilor date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d)

din Legea nr. 188/1999 înseamnă o încălcare esențială a principiului

legalității, echivalând cu o denegare de dreptate.

De asemenea, interpretarea diferențiată a normelor

incidente cu privire la aceleași categorii socioprofesionale, ar fi de natură

să reprezinte o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din

Constituție.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de

recurs, în raport cu dispozițiile invocate, precum și cu reglementările

incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele arătate în continuare.

Într-adevăr, pentru perioada de referință, așadar

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, potrivit art. 31 din Legea nr.

188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările

și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii

publici au dreptul la un salariu compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru vechime în muncă;

c) suplimentul postului;

d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte

drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare pentru funcționarii publici”.

Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006,

prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a

altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006

privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin.

(2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul

normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.

Însă, în cauză, d

reptul la salariu al funcționarilor publici este

reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri”

din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege,

salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea

sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale și a

altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care

recurenții-reclamanți

solicită plata drepturilor în

calitate de funcționari public în cadrul autorității intimate, nu a fost

prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de

salarizare.

Astfel fiind, a admite teza recurenților și a obliga

autoritatea să acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de

salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment, ar însemna ca instanța,

în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual

cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea

limitelor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii

pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii

legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici,

ori în rolul ce revine puterii executive, respectiv de a emite norme de

organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Totodată, în raport cu susținerile

recurenților, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu

sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar reclamanții nu au o speranță

legitimă în sensul art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O.

Este adevărat că în jurisprudența C.E.D.O.

s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un

bun în sensul art. 1 din protocolul adițional la C.E.D.O., însă, mergând mai

departe, C.E.D.O. a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul

art. 1 din protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită

printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (C.E.D.O.,

decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.M.G. și alții împotriva Spaniei).

Or, în cauză, dreptul solicitat de

reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător

treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare

legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., o creanță care să

poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

În raport cu susținerile recurenților relative la o

pretinsă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași

categorii socioprofesionale, se reține, pe de o parte, că prin decizii

succesive, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile O.G. nr. 137/2000

sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că

instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor

acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le

înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, iar, pe de altă parte, că în reglementările drepturilor

salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru

perioada de referință nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici

suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

În consecință, față de cele mai sus

reținute, Înalta Curte constată că sentința pronunțată este legală și

temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat

recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de V.E.I., D.M., G.L.C., R.G.N.,

R.E., A.F., N.R., E.C.S., S.M.S., V.A., R.M., C.N.G., B.M.L.D., L.F., H.C., G.C.,

B.S., G.A., G.C., M.G. și C.G., împotriva sentinței nr. 177 din 25 august 2009 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 aprilie

2010.