ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2447/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată pe rolul Curții de Apel

Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.R. a solicitat,

în contradictoriu cu Ministerul Muncii și Protecției Sociale, acordarea

drepturilor salariale constând în suplimentul postului, în procent de 25% din

salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent

de 25%, susținând că în calitate de funcționar public este îndreptățită să

primească potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, un

salariu compus printre altele, din suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

A arătat reclamanta că modificările și republicările

legii nu au făcut ca aceste drepturi să înceteze să mai existe, iar în ceea ce

privește suspendarea acordării lor, și aceasta a încetat a-și mai produce

efectele

Prin sentința nr. 248 din 17 noiembrie 2009 a Curții

de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea

ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în

esență, faptul că deși dreptul la suplimentul postului și suplimentul gradului

au fost recunoscute de lege, totuși, nu a fost stabilit și cuantumul acestor

sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziții în acest sens și nu au

fost adoptate acte administrative care să stabilească cuantumul celor două

sporuri, instanța de fond a constatat că obligația nu este determinată, iar

dispoziția în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr.

188/1999 cu modificările la zi se stabilește în raport de treapta de salarizare

nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului.

În condițiile în care nu este reglementată

modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului treptei de

salarizare, acordarea acestor drepturi ar presupune pe de o parte, obligarea

angajatorului la plata unor sume de ani imposibil de calculat, iar pe de altă

parte, eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii,

ar reprezenta o nesocotire a deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, și o

depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs

reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că în mod greșit

instanța de fond a considerat că nu există temei legal pentru acordarea

sporurilor solicitate, întrucât temeiul legal este dat tocmai de prevederile

art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999.

Se susține apoi, că instanța de fond a pronunțat o

hotărâre cu încălcarea legii, atunci când a reținut că „pentru a putea fi

posibilă cuantificarea suplimentului postului și a suplimentului corespunzător

treptei de salarizare (...) este necesară existența unor dispoziții date în

aplicarea și executarea art. 29 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999,

atribuțiune ce revine fie legiuitorului

...fie

Guvernului" instanța neobservând că această situație nu poate fi

reglementată, cel puțin pentru trecut, nici de legiuitor și nici de executiv,

atâta timp cât Constituția României prevede că „legea dispune numai pentru

viitor".

Reclamanta mai apreciază că dreptul pe care îl

solicită este un drept de creanță și prin urmare, este un bun în sensul art. 1

din protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților

Fundamentale. Totodată, în condițiile în care prin soluțiile date în cauze

similare de către alte instanțe de judecată, s-a dat câștig de cauză în

privința acordării acestor sporuri, respingerea cererii sale ar conduce la

crearea unei situații de discriminare în cadrul aceleași categorii

socioprofesionale.

Pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului reclamantei ca

nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu

modificările și completările ulterioare, republicată în M.Of. nr. 365 din 29

mai 2007, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un

salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă,

suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Același articol prevede în alin. (3) că salarizarea funcționarilor publici se

face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar

de salarizare pentru funcționarii publici.

Prin O.G. nr. 6/2007, privind unele măsuri de

reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici, până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de

salarizare, s-a prevăzut, în art. , că gestiunea sistemului de salarizare a

funcționarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu

încadrarea în resursele financiare și în numărul maxim de posturi aprobate

potrivit legii.

In raport cu aceste dispoziții legale și în lipsa

unui act normativ privind salarizarea unitară a funcționarilor publici,

instanța de fond a reținut în mod justificat că nu există bază legală pentru

cuantificarea și acordarea suplimentului postului și a suplimentului

corespunzător treptei de salarizare.

Pentru a fi posibilă calcularea acestor două

componente ale salariului funcționarilor publici este necesară, astfel cum în

mod corect a reținut și prima instanță, fie adoptarea unui act normativ cu

forță juridică de lege, fie promovarea unei hotărâri de guvern date în

executarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 188/1999, republicată

În condițiile în care nu este încă reglementată

modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază, suntem în

prezența unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor drepturi

bănești ar însemna obligarea autorității ori a instituției publice angajatoare

- în speță Ministerul Muncii - la plata unor sume imposibil de calculat și, în

consecință, pronunțarea unei hotărâri nesusceptibile de executare.

Mai mult, prin stabilirea unui cuantum procentual de

câte 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, fără ca acest

cuantum să fi fost stabilit printr-o reglementare legală, instanța ar interveni

în domeniul constituțional al puterii legislative, căreia nu i se poate

substitui în cauza de față, căci și-ar depăși propriile competențe, limitate

constituțional la aplicarea legii pozitive.

Totodată, înalta Curte constată că drepturile

solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar

reclamanții nu are o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de

creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții

împotriva Spaniei).

Așadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la

plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de

salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu

reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată fi

calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Tot nefondate sunt și susținerile recurentei

privitoare la discriminarea care s-ar naște în raport cu cei care, în cauze

similare, au avut câștig de cauză. Este neîndoielnic faptul că, în sistemul

românesc de drept jurisprudența nu constituie izvor de drept, astfel încât,

faptul că în cauze similare au fost pronunțate soluții diferite față de cea

pronunțată prin sentința atacată în cauza de față, nu constituie, în sine, un

motiv de nelegalitate a acestei sentințe, care să poată întemeia recursul

declarat. Mai mult, soluția exprimată de instanța de fond în problema juridică

dedusă judecății în cauza de față, vine într-o perfectă concordanță cu

jurisprudența constantă și unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

această materie. De altfel, în cauza Beian contra României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, a reamintit că divergentele de jurisprudența sunt inerente

oricărui sistem de drept, totuși, Instanței Supreme ii revine rolul de a regla

aceste contradicții. Având în vedere așadar, faptul că, așa cum am arătat deja,

jurisprudența Instanței Supreme în problema dedusă judecății în prezenta cauză

este constantă și unitară, susținerile recurentei nu pot fi primite, motiv

pentru care vor fi respinse ca nefondate.

In consecință, pentru considerentele arătate,

constatând legalitatea și temeinicia sentinței instanței de fond, în

conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.R. împotriva

sentinței nr. 248 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2010.