ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4846/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de

Apel București, reclamanții P.P., B.F.D. și P.I.M. au solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor obligarea

acestuia la plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului în

procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de

salarizare în procent de 25% din salariul de bază, sume actualizate cu indicele

de inflație de la data nașterii dreptului – 1 ianuarie 2004 și până la data plății efective.

Pârâtul, prin întâmpinare, a solicitat

respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1850 din 4 mai 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut, în esență, că deși dreptul la suplimentul postului

și suplimentul gradului au fost recunoscute de lege, totuși, nu a fost stabilit

și cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziții

în acest sens și nu au fost adoptate acte administrative care să stabilească

cuantumul celor două sporuri, instanța de fond a constatat că obligația nu este

determinată, iar dispoziția în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d)

din Legea nr. 188/1999 cu modificările la zi se stabilește în raport de treapta

de salarizare nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului.

Împotriva acestei hotărâri reclamanții P.P.,

B.F.D. și P.I.M. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că

suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, sunt

justificate, începând cu data de 1 ianuarie 2004, astfel cum prevăd dispozițiile art. 25 din Legea nr. 161/2003.

Reclamanții susțin că drepturile pe care le solicită trebuiau să le fie

acordate de drept începând cu 1 ianuarie 2007, dar în mod abuziv, încălcând prevederile legale, pârâtul a refuzat acordarea acestora.

Reclamanții

mai arată că niciunul dintre actele normative invocate de către instanța de

fond nu conține vreo referire la eventualitatea desființării acestor drepturi,

ci doar la suspendarea exercițiului acestuia, suspendare care nu echivalează cu

însăși înlăturarea lor, dispoziția prevăzută de art. 31 din Legea nr. 188/1999/R

fiind în vigoare, nefiind abrogată.

O prevedere dintr-un act legislativ,

nu se negociază, ea trebuie pusă în aplicare, iar responsabilitatea privind

cuantumul acestor sporuri revine pârâtului și nu reclamantului.

Recurenții precizează că datorită

faptului că pârâtul nu a stabilit în acești ani cuantumul acestor sporuri, el a

propus limita de 25% din salariul de bază pentru suplimentul postului și 25%

din salariul de bază pentru suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Reclamanții

mai apreciază că dreptul pe care îl solicită este un drept de creanță și prin

urmare, este un bun în sensul art. 1 din protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

Examinând

cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și

cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul

funcționarilor

publici,

republicată, cu modificările și completările ulterioare:

„Art. 31 (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au

dreptul la un salariu compus din:

a)

salariul de bază;

b)

sporul

pentru vechime în muncă;

c)

suplimentul

postului;

d)

suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

(2)

Funcționarii

publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3)

Salarizarea funcționarilor publici se face în

conformitate cu prevederile legii

privind stabilirea sistemului unitar

de salarizare pentru funcționarii publici".

Este

necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și

suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada

2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale

și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006

privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea,

este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la

expirarea duratei de suspendare actul normativ

sau dispoziția afectată de suspendare

reintră de drept în vigoare".

Însă, în cauză,

dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în

Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi

și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar

potrivit art. 31 alin. (3)

din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu

prevederile legii privind stabilirea sistemului

unitar de salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale

funcționarilor

publici

,în vigoare, pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata

drepturilor, în calitate de funcționari publici

în cadrul ministerului, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici

suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a

admite teoria recurenților și a obliga autoritatea să acorde reclamanților

suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25%

pentru fiecare supliment ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și

criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri, ceea

ce nu se poate.

Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu

sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar

reclamanții

nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că

drepturile de creanță

constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

decât

dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în

puterea

lucrului judecat” (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Așadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanți,

respectiv plata suplimentului postului și a

suplimentului corespunzător treptei

de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu

reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată

fi calificată drept „bun" în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile

recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite iar instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.P., B.F.D.

și P.I.M., împotriva sentinței civile nr. 1850 din 4 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

noiembrie 2009.