ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4372/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea precizată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții Z.C.B., I.C., C.C., G.M., M.I.G., I.F. și C.I.

în contradictoriu cu pârâta Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând sporul privind suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, în baza dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcționarului public, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, respectiv de la data de 01 ianuarie 2004 proporțional cu timpul efectiv lucrat și până la data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că sunt funcționari publici în cadrul autorității publice pârâte și potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcționarului public, au dreptul la suplimentul postului și cel corespunzător treptei de salarizare, care fac parte din salariul de bază. Reclamanții susțin că deși legea le reglementează aceste drepturi, începând cu 01 ianuarie 2004 și până în prezent nu au beneficiat de aceste drepturi, iar exercițiul unor drepturi nu poate fi restrâns decât în anumite condiții limitativ și expres prevăzute de art. 53 din Constituție. Prin sentința civilă nr. 1266 din 25 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților.

Pentru a pronunța soluția de respingere a acțiunii, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele: În raport cu dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată în anul 2007 [art. 29 alin. (1) lit. c) și d) în forma republicată a legii în anul 2004], suplimentul postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare (gradului) sunt sporuri salariale reglementate într-un anumit procent și fac parte din salariul funcționarului public, acordându-se în anumite situații, cum sunt cele prevăzute de art. 9 alin. (2) ultima teză sau art. 13 din O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005; de art. 6 alin. (3), (4) și (6) din O.G.

nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006; de art. 6 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007. În consecință, instanța de fond a reținut că cele două suplimente nu sunt drepturi de care beneficiază toți funcționarii publici, ci drepturi care se acordă în anumite cazuri prevăzute de lege, astfel că este nelegală și neîntemeiată solicitarea reclamanților de a li se acorda aceste sporuri cu caracter permanent și în cuantumul dorit de 25%.

Împotriva sentinței civile nr. 1266 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin criticile invocate, recurenții-reclamanți susțin că prima instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar motivele care au determinat judecătorul fondului să respingă acțiunea nu au fost supuse dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității. Au mai arătat că prima instanță a interpretat în mod greșit actele normative în materia salarizării funcționarilor publici, în sensul că acestea nu ar reglementa cuantumul acestor sporuri și se acordă numai în anumite situații.

În concepția recurenților, actele normative enumerate în considerentele sentinței, nu fac altceva decât să se refere la aceste sporuri, nu să condiționeze aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d) de situația invocată de instanța fondului, cum ar fi cazul transferului, promovării ori a altor situații modificatoare ale raporturilor de serviciu ale funcționarului public. Interpretarea dată de instanța fondului este greșită, întrucât sporurile solicitate sunt accesorii și fac parte din salariu, potrivit legii, iar salariul este acordat lunar, cu caracter permanent, pe toată durata existenței raporturilor de serviciu. Recurenții-reclamanti invocă și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că sporurile solicitate reprezintă un drept de creanță și constituie un bun în sensul prevederilor respective ale Convenției, iar neplata acestora echivalează cu o expropriere.

Au susținut că intimații-pârâți aveau obligația inițierii unui act normativ care să stabilească cuantumul sau modalitatea de cuantificare a acestor sporuri, în cazul de față, pârâtul neputând fi exonerat de răspundere pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate. În privința întinderii prejudiciului, acesta poate fi stabilit de instanță și în lipsa unei reglementări exprese, în virtutea dispozițiilor art. 3. C. civ. În concluzie, recurenții-reclamanți susțin că Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcționarului public, le reglementează aceste drepturi, iar exercițiul unor drepturi nu poate fi restrâns decât în anumite condiții limitativ și expres prevăzute de art. 53 din Constituție.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate, arătând că instanța fondului, pentru a pronunța soluția de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată, a avut în vedere cadrul legislativ actual ce reglementează drepturile solicitate de reclamanți, reținând că, deși dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost recunoscute de lege, totuși legiutorul nu a stabilit și cuantumul acestor drepturi. Astfel, pentru a fi posibilă cuantificarea acestor sporuri, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d), atribuție ce revine legiuitorului.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu motivele de recurs, cu reglementările incidente cauzei, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. Instanța de control judiciar constată că nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță a reținut corect situația de fapt în raport cu materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Având în vedere că recurenții nu au indicat temeiul juridic de drept al motivelor de recurs, instanța de control judiciar, în baza rolului său activ, consideră că pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 304 pct. 9 C. proc.

civ. Primul motiv de recurs prin care recurenții critică sentința atacată, în sensul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar motivele care au determinat judecătorul fondului să respingă acțiunea nu au fost supuse dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității, va fi circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că nu este fondat acest motiv de recurs, care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Prin urmare, în dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată.

Însă, art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ nu impune obligația de a răspunde punctual la toate susținerile și afirmațiile părților: textul face referire expresă numai la indicarea motivelor pentru care au fost respinse cererile acestora. În consecință, instanța are posibilitatea de a proceda la sintetizarea acestora, în raport cu legătura lor logică și de a le examina în mod grupat. În speța de față, Înalta Curte consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale. Nu poate fi reținută critica privitoare la încălcarea principiului contradictorialității.

Principiul contradictorialității este un principiu de bază al procesului civil și el impune cerința ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanță înainte de a fi pusă în discuția părților și aceasta ca o garanție a exercitării dreptului la apărare și la un proces echitabil. Or, din actele aflate la dosar, nu rezultă că instanța fondului a pronunțat soluția în speță cu încălcarea principiului contradictorialității. La termenul din 25 martie 2009, a fost prezentă la dezbaterea cauzei pe fond apărătoarea reclamanților, avocatul M.H., care a pus concluzii orale pe fondul cauzei și a depus note scrise în susținerea celor afirmate, instanța pronunțându-se în limitele învestirii sale prin cererea de chemare în judecată.

Nici critica circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ nu poate fi reținută, Înalta Curte constată că soluția Curții de Apel este temeinică și legală. În opinia recurenților, în mod greșit instanța de fond nu a acordat drepturile salariale solicitate prin acțiunea introductivă de instanță. Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: - salariul de bază; - sporul pentru vechime în muncă; - suplimentul postului; - suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici". Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor în calitate de funcționari publici în cadrul ministerului, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare, decât pentru situațiile expuse de instanța fondului. Astfel fiind, a admite teoria recurenților-reclamanți și a obliga autoritatea să acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment pentru perioada menționată în acțiune, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că „instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curții Constituționale nr. 820/2008). În ceea ce privește susținerea recurenților-reclamanți în sensul că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât sporurile solicitate reprezintă un drept de creanță și constituie un bun în sensul prevederilor respective ale Convenției, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei). De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a afirmat că „o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudența bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei, C. împotriva României).

Or, în cauză nu se poate reține că există o „bază suficientă în dreptul intern", atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudența unitară a Instanței Supreme s-a reținut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcționarilor publici pe calea unor hotărâri judecătorești. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat Z.C.B., I.C., C.C., G.M., M.I.G., l.F. și C.I. împotriva sentinței civile nr. 1266 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2009.