ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4372/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4372/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea precizată, înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanții Z.C.B., I.C., C.C., G.M., M.I.G., I.F. și C.I. în contradictoriu cu

pârâta Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri

au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea

pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând sporul privind suplimentul postului

în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare

în procent de 25% din salariul de bază, în baza dispozițiilor art. 31 alin. (1)

lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcționarului

public, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, respectiv

de la data de 01 ianuarie 2004 proporțional cu timpul efectiv lucrat și până la

data plății efective.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat, în esență, că sunt funcționari publici în cadrul autorității

publice pârâte și potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea

nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcționarului public, au dreptul la

suplimentul postului și cel corespunzător treptei de salarizare, care fac parte

din salariul de bază.

Reclamanții susțin

că deși legea le reglementează aceste drepturi, începând cu 01 ianuarie 2004 și

până în prezent nu au beneficiat de aceste drepturi, iar exercițiul unor drepturi

nu poate fi restrâns decât în anumite condiții limitativ și expres prevăzute de

art. 53 din Constituție.

Prin sentința

civilă nr. 1266 din 25 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților.

Pentru a pronunța

soluția de respingere a acțiunii, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

În raport cu dispozițiile

art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată în anul 2007

[art. 29 alin. (1) lit. c) și d) în forma republicată a legii în anul 2004], suplimentul

postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare (gradului) sunt sporuri

salariale reglementate într-un anumit procent și fac parte din salariul funcționarului

public, acordându-se în anumite situații, cum sunt cele prevăzute de art. 9

alin. (2) ultima teză sau art. 13 din O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor

salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005; de

art. 6 alin. (3), (4) și (6) din O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor

salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006; de

art. 6 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare

a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, până la

intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi

ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor

publici în anul 2007.

În consecință,

instanța de fond a reținut că cele două suplimente nu sunt drepturi de care beneficiază

toți funcționarii publici, ci drepturi care se acordă în anumite cazuri prevăzute

de lege, astfel că este nelegală și neîntemeiată solicitarea reclamanților de a

li se acorda aceste sporuri cu caracter permanent și în cuantumul dorit de 25%.

Împotriva sentinței

civile nr. 1266 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Prin criticile

invocate, recurenții-reclamanți susțin că prima instanță nu s-a pronunțat asupra

tuturor motivelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar motivele

care au determinat judecătorul fondului să respingă acțiunea nu au fost supuse dezbaterii

părților, cu respectarea principiului contradictorialității.

Au mai arătat

că prima instanță a interpretat în mod greșit actele normative în materia salarizării

funcționarilor publici, în sensul că acestea nu ar reglementa cuantumul acestor

sporuri și se acordă numai în anumite situații.

În concepția recurenților,

actele normative enumerate în considerentele sentinței, nu fac altceva decât să

se refere la aceste sporuri, nu să condiționeze aplicarea art. 31 alin. (1)

lit. c) și d) de situația invocată de instanța fondului, cum ar fi cazul transferului,

promovării ori a altor situații modificatoare ale raporturilor de serviciu ale funcționarului

public.

Interpretarea

dată de instanța fondului este greșită, întrucât sporurile solicitate sunt accesorii

și fac parte din salariu, potrivit legii, iar salariul este acordat lunar, cu caracter

permanent, pe toată durata existenței raporturilor de serviciu.

Recurenții-reclamanti

invocă și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, susținând că sporurile solicitate reprezintă un drept de creanță și constituie

un bun în sensul prevederilor respective ale Convenției, iar neplata acestora echivalează

cu o expropriere.

Au susținut că

intimații-pârâți aveau obligația inițierii unui act normativ care să stabilească

cuantumul sau modalitatea de cuantificare a acestor sporuri, în cazul de față, pârâtul

neputând fi exonerat de răspundere pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate.

În privința întinderii

prejudiciului, acesta poate fi stabilit de instanță și în lipsa unei reglementări

exprese, în virtutea dispozițiilor art. 3. C. civ.

În concluzie,

recurenții-reclamanți susțin că Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul

funcționarului public, le reglementează aceste drepturi, iar exercițiul unor drepturi

nu poate fi restrâns decât în anumite condiții limitativ și expres prevăzute de

art. 53 din Constituție.

Prin întâmpinarea

formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea

ca temeinică și legală a sentinței atacate, arătând că instanța fondului, pentru

a pronunța soluția de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată, a avut în vedere cadrul

legislativ actual ce reglementează drepturile solicitate de reclamanți, reținând

că, deși dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de

salarizare au fost recunoscute de lege, totuși legiutorul nu a stabilit și cuantumul

acestor drepturi.

Astfel, pentru

a fi posibilă cuantificarea acestor sporuri, ca părți componente ale salariului

funcționarilor publici este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea

art. 31 alin. (1) lit. c) și d), atribuție ce revine legiuitorului.

Analizând cauza,

prin prisma motivelor de recurs, în raport cu motivele de recurs, cu reglementările

incidente cauzei, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în

continuare.

Instanța de control

judiciar constată că nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță a reținut

corect situația de fapt în raport cu materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Având în vedere

că recurenții nu au indicat temeiul juridic de drept al motivelor de recurs, instanța

de control judiciar, în baza rolului său activ, consideră că pot fi circumscrise

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Primul motiv de

recurs prin care recurenții critică sentința atacată, în sensul că prima instanță

nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în cuprinsul cererii de chemare

în judecată, iar motivele care au determinat judecătorul fondului să respingă acțiunea

nu au fost supuse dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității,

va fi circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C.

proc. civ.

Înalta Curte apreciază

că nu este fondat acest motiv de recurs, care se referă la cazul în care hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

Prin urmare, în

dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată.

Însă, art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ nu impune obligația de a răspunde punctual la toate

susținerile și afirmațiile părților: textul face referire expresă numai la indicarea

motivelor pentru care au fost respinse cererile acestora.

În consecință,

instanța are posibilitatea de a proceda la sintetizarea acestora, în raport cu legătura

lor logică și de a le examina în mod grupat.

În speța de față,

Înalta Curte consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, întrucât instanța de fond a expus în mod

corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

Nu poate fi reținută

critica privitoare la încălcarea principiului contradictorialității.

Principiul contradictorialității

este un principiu de bază al procesului civil și el impune cerința ca nicio măsură

să nu fie dispusă de instanță înainte de a fi pusă în discuția părților și aceasta

ca o garanție a exercitării dreptului la apărare și la un proces echitabil.

Or, din actele

aflate la dosar, nu rezultă că instanța fondului a pronunțat soluția în speță cu

încălcarea principiului contradictorialității.

La termenul din

25 martie 2009, a fost prezentă la dezbaterea cauzei pe fond apărătoarea reclamanților,

avocatul M.H., care a pus concluzii orale pe fondul cauzei și a depus note scrise

în susținerea celor afirmate, instanța pronunțându-se în limitele învestirii sale

prin cererea de chemare în judecată.

Nici critica circumscrisă

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ nu poate fi reținută,

Înalta Curte constată că soluția Curții de Apel este temeinică și legală.

În opinia recurenților,

în mod greșit instanța de fond nu a acordat drepturile salariale solicitate prin

acțiunea introductivă de instanță.

Într-adevăr, potrivit

art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată,

cu modificările și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1)

Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus

din:

- salariul de

bază;

- sporul pentru

vechime în muncă;

- suplimentul

postului;

- suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază

de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor publici

se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar

de salarizare pentru funcționarii publici".

Este necontestat

faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr.

92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005,

și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi

ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este

adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de

suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept

în vigoare".

Însă, în cauză,

dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din

Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar

potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate

cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare

pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor în calitate

de funcționari publici în cadrul ministerului, nu a fost prevăzut nici suplimentul

postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare, decât pentru situațiile

expuse de instanța fondului.

Astfel fiind,

a admite teoria recurenților-reclamanți și a obliga autoritatea să acorde suplimentul

postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare

supliment pentru perioada menționată în acțiune, ar însemna ca instanța, în lipsa

unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor

două sporuri.

Or, o asemenea

situație echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate constituțional

la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce

revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor

publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de

organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Sub acest aspect,

în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că „instanțele judecătorești

nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere

de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create

pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel

că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința

acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil

de exercitare efectivă (Decizia Curții Constituționale nr. 820/2008).

În ceea ce privește

susținerea recurenților-reclamanți în sensul că ar exista o încălcare a art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât sporurile

solicitate reprezintă un drept de creanță și constituie un bun în sensul prevederilor

respective ale Convenției, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile

de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții

împotriva Spaniei).

De asemenea, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a afirmat că „o creanță nu

poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă

în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudența

bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei, C. împotriva României).

Or, în cauză nu

se poate reține că există o „bază suficientă în dreptul intern", atâta timp

cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente,

iar în jurisprudența unitară a Instanței Supreme s-a reținut că, în actualul cadru

legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcționarilor

publici pe calea unor hotărâri judecătorești.

Având în vedere

toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat Z.C.B., I.C., C.C., G.M., M.I.G., l.F. și C.I. împotriva sentinței civile

nr. 1266 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 octombrie 2009.