ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4114/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, reclamanta S.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.S.G.

și C.P.M., obligarea la plata drepturilor bănești, constând în suplimentul

postului în procent de 25 % din valoarea de bază și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul de bază, retroactiv de la

01 ianuarie 2004 până la 29 ianuarie 2007, perioadă în care a avut calitatea de

funcționar public.

Totodată, a solicitat actualizarea sumelor cu

indicele de inflație de la data nașterii dreptului, până la data plății

efective.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că

aplicarea art. 29 din Legea nr. 188/1999, devenit art. 31 alin. (1) lit. c) și

d) după republicarea legii și care reglementează suplimentul postului și

suplimentul treptei de salarizare, a fost suspendată până la data de 31

decembrie 2006 prin art. 44 din O.U.G. nr. 92/2006 și art. 48 din O.G. nr.

2/2006.

A apreciat reclamanta că aceste suspendări

contravin prevederilor Codului Muncii, în speță art. 38 și 39, iar limitarea

acestor drepturi este lovită de nulitate. Totodată, aplicarea prevederilor prin

care s-a suspendat plata celor două drepturi salariale s-a realizat cu

încălcarea dispozițiilor constituționale care reglementează drepturile

persoanelor încadrate în muncă.

Reclamanta a invocat prevederile art. 1 din

Protocolul Adițional la C.A.D.O.L.F.

Prin Sentința Civilă nr. 715 din 24 februarie

2009 a Curții de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal,

a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta C.P.M.,

și în consecință respinsă acțiunea față de acest pârât.

Prima instanță a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta A.S.G.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut, în ce privește excepția invocată, că reclamanta, în

calitate de funcționar public, a avut încheiat raportul de serviciu cu pârâta A.S.G.,

organ de specialitate al A.P.C., cu personalitate juridică, C.P.M. având doar

atribuții de coordonare a activității A.S.G.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că

dreptul reclamanților nu are un conținut legal determinat sau determinabil.

S-a apreciat că determinarea respectivă nu

este atributul instanței de judecată și deci, nu poate fi făcută de către

aceasta potrivit criteriilor propuse unilateral de către reclamanți.

Totodată, dreptul la cele două suplimente nu

poate fi apreciat ca fiind un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional la

C.A.D.O.L.F., întrucât în absența prevederilor legale de stabilire a

cuantumului suplimentelor sau a criteriilor de cuantificare a acestora, bunul

nu este definit și deci, nu poate naște speranța legitimă de a-l obține.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

S.C., criticând soluția pronunțată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta susține că deși prima instanță a

reținut că potrivit prevederilor legale în componența salariului funcționarului

public intră cele două suplimente solicitate, a apreciat că Legea nr. 188/1999

nu precizează cuantumul acestor suplimente sau procentul aplicabil pentru

calcularea lor.

Totodată, în componența salariilor

funcționarilor publici trebuie să se regăsească suplimentul postului și

suplimentul corespunzător treptei de salarizare, acestea fiind elemente

componente ale salariului de bază al funcționarului public, fiind aplicabilă

prevederea art. 37 din O.G. nr. 6/2007.

A mai invocat recurenta prevederile art. 1

din Protocolul 1 Adițional la C.E.D.O., act normativ care face parte din

dreptul intern, ca urmare a ratificării prin Legea nr. 30/1994.

De asemenea, neacordarea drepturilor de

natură salarială prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr.

188/1999 se circumscrie și încălcării art. 6 din C.E.D.O.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de

recurs, precum și a reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare:

Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr.

188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările

și completările ulterioare:

„Art. 31. – alin. (1) Pentru activitatea

desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

- salariul de bază;

- sporul pentru vechime în muncă;

- suplimentul postului;

- suplimentul corespunzător treptei de

salarizare.

Funcționarii publici beneficiază de prime și

alte drepturi salariale, în condițiile legii.

Salarizarea funcționarilor publici se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare pentru funcționarii publici”.

Este necontestat faptul că dispozițiile

referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare

au fost suspendate, în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind

reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și

a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art.

64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul

normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.

Însă, în cauză, dreptul la salariu al

funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5

intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31

alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile

legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale

și ale altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în

care recurenta-reclamantă solicită plata drepturilor în calitate de funcționar

public, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a obliga autoritatea să acorde

reclamantei suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în

procent de 25 % pentru fiecare supliment pentru perioada de referință, ar

însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să

stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu

depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate constituțional la

aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce

revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a

funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a

emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții

Constituționale s-a reținut că „instanțele judecătorești nu au competența să

anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,

considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe

cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu

au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința

acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este

pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curții Constituționale nr. 820/2008).

Totodată, în raport susținerile recurentei, Înalta

Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de

creanță și nici bunuri, iar reclamanta nu are o speranță legitimă în sensul

art. l din Protocolul adițional nr. l la C.E.D.O.

Este adevărat că în jurisprudența C.E.D.O.

s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un

bun în sensul art. l din Protocolul adițional la C.E.D.O., însă, mergând mai

departe, C.E.D.O. a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul

art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită

printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (C.E.D.O.,

decizia din 18 octombrie 2002, cauza F. – M.G. și alții împotriva Spaniei).

Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă

la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de

salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu

reprezintă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., o creanță care să poată fi

calificată drept „bun” în sensul art. l din Protocolul nr. l la C.E.D.O.

Pe de altă parte, se constată că în

jurisprudența C.E.D.O. cu referire la noțiunea de speranță legitimă s-a afirmat

că „o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă

are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este

confirmată printr-o jurisprudența bine stabilită a instanțelor (K. împotriva

Slovaciei, §52; C, împotriva României, §49).

Or, în cauză nu se poate reține că există o

„bază suficientă în dreptul intern”, atâta timp cât nu este posibilă din punct

de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudența

unitară a Instanței Supreme s-a reținut că, în actualul cadru legislativ, nu

este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcționarilor publici pe

calea unor hotărâri judecătorești.

Din acest punct de vedere, relevant este

faptul că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut că „un drept care face obiectul

unei contestații în justiție sau care apare ca o pretenție ce se poate susține nu

ar putea constitui o speranță legitimă apărată de dispozițiile art. l din

Protocolul nr. l”.

De asemenea, Înalta Curte constată că în

cauză nu se poate reține existența unei încălcări a art. 6 din C.E.D.O., sub

acest aspect reținându-se că, în speță, a fost respectat dreptul la un proces

echitabil.

În consecință, în raport de cele mai sus

reținute, Înalta Curte constată că sentința pronunțată este legală și

temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. împotriva

Sentinței Civile nr. 715 din 24 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția

a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7

octombrie 2009.