ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4361/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta S.C. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții D.A.E. și Secretariatul General al Guvernului, obligarea acestora la plata drepturilor bănești, reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, începând cu data de 29 ianuarie 2007 și până la data pronunțării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data efectuării plății efective. Prin sentința civilă nr. 552 din 11 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea reclamantei S.C.

în contradictoriu cu pârâtul D.A.E. și pentru lipsa calității procesuale pasive față de pârâtul Secretariatul General al Guvernului. Pentru a pronunța soluția de respingere, Curtea de apel a reținut în esență următoarele: Reclamanta a justificat legitimare procesuală pasivă numai pentru pârâtul D.A.E., instituție cu care are legat raportul de serviciu, ca funcționar public, iar pretențiile sale se fundamentează tocmai pe acest raport de serviciu, pârâtul Secretariatul General al Guvernului neavând în această situație calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că în raport cu dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată în anul 2007 [art. 29 alin. (1) lit. c) și d) în forma republicată a legii în anul 2004], suplimentul postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare (gradului) sunt sporuri salariale reglementate într-un anumit procent și fac parte din salariul funcționarului public, acordându-se în anumite situații. Raportat la perioada de referință ianuarie 2007 până în prezent, perioada vizată de reclamantă, reglementările în materie, respectiv dispozițiile O.G. nr. 2/2006, privind drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006 și O.G.

nr. 6/2007, privind drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, stabilesc că cele două suplimente nu sunt drepturi de care beneficiază toți funcționarii publici; ci drepturi care se acordă în considerarea specificului fiecărui post, sub diferite forme fără însă a putea fi stabilite procentual, reglementarea art. 31 din Legea nr. 188/1999 fiind una de principiu, consacrând reperele de cuantificare a salariilor funcționarilor publici într-o viitoare lege unică a salarizării.

De asemenea, s-a reținut că pretinsul drept de creanță al reclamantei nu poate fi privit ca o „valoare patrimonială", care să constituie un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât pentru faptul că nu are o configurație juridică care să constituie o bază suficientă în dreptul intern, dar mai ales pentru că cele două componente ale salariului funcționarilor publici urmează a constitui elemente cuantificate ale viitoarei salarizări unice. Împotriva sentinței civile nr. 552 din 11 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C. proc.

civ. Prin criticile invocate, recurenta susține că sentința supusă recursului cuprinde motive contradictorii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, pe de-o parte, instanța de fond reține că, potrivit dispozițiilor art. 31 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, salariul funcționarului public este compus din: salariul de bază; sporul pentru vechime în muncă; suplimentul postului; suplimentul corespunzător treptei de salarizare și pe de altă parte, că cele două suplimente vor fi elemente componente ale viitoarei legi privind sistemul unic de salarizare a funcționarilor publici, care se vor acorda sub diferite forme. În același timp, recurenta consideră că sentința atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ, deoarece se impune acordarea acestor suplimente, care sunt elemente de bază ale salariului funcționarului public, având în vedere încetarea măsurii suspendării prevederilor art. 31 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, dispusă prin O.G nr. 2/2006, astfel încât prevederile art. 37 din O.G nr. 6/2007 devin aplicabile și nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări. În opinia recurentei, norma juridică prin care a fost suspendată plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare contravine textelor constituționale, iar refuzul de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi prevăzute într-o lege, se constituie în încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dacă nu poate fi justificată printr-una din excepțiile prevăzute în acest articol.

Sporurile solicitate reprezintă un drept de creanță și constituie un bun în sensul prevederilor sus-amintite. Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate, arătând că instanța fondului, pentru a pronunța soluția de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată, a avut în vedere cadrul legislativ actual ce reglementează drepturile solicitate de reclamantă, reținând că, deși dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost recunoscute de lege, totuși legiutorul nu a stabilit și cuantumul acestor drepturi. Astfel, pentru a fi posibilă cuantificarea acestor sporuri, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d), atribuție ce revine legiuitorului.

Analizând sentința recurată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ, în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt în raport cu materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: - salariul de bază; - sporul pentru vechime în muncă; - suplimentul postului; - suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici". Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariate și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Până în prezent însă, proiectul de act normativ elaborat de Agenția Funcționarilor Publici privind salarizarea funcționarilor publici nu a fost promovat, astfel că nu există baza legală pentru calcularea (cuantificarea) și acordarea suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare la care se referă dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999. În condițiile în care nu a fost reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente, dreptul invocat de recurentă rămâne un drept virtual.

Cu alte cuvinte, acordarea acestor drepturi ar însemna, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar pe de altă parte, o eventuală stabilire a sumelor de către instanță, ar contraveni în mod flagrant Deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, care a reținut că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze, ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme juridice create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Instanțele judecătorești nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu poate fi exercitat efectiv.

Astfel fiind, a admite teoria recurentei și a obliga autoritatea să acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment, pentru perioada menționată în acțiune, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri. Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță, de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, acela de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât sporurile solicitate reprezintă un drept de creanță și constituie un bun în sensul prevederilor respective ale Convenției, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată. În jurisprudentă CEDO s-a reținut, cu valoare: de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

De asemenea, în jurisprudentă CEDO s-a afirmat că „o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudentă bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei, Caracas împotriva României). Or, în cauză nu se poate reține că există o „bază suficientă în dreptul intern", atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudența unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcționarilor publici pe calea unor hotărâri judecătorești.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.C. împotriva sentinței civile nr. 552 din 11 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2009.