ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4361/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4361/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta S.C. a solicitat

instanței, în contradictoriu cu pârâții D.A.E. și Secretariatul General al

Guvernului, obligarea acestora la plata drepturilor bănești, reprezentând suplimentul

postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv,

începând cu data de 29 ianuarie 2007 și până la data pronunțării hotărârii,

sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la

data efectuării plății efective.

Prin

sentința civilă nr. 552 din 11 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția

a VlII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea

reclamantei S.C. în contradictoriu cu pârâtul D.A.E. și pentru lipsa calității

procesuale pasive față de pârâtul Secretariatul General al Guvernului.

Pentru a

pronunța soluția de respingere, Curtea de apel a reținut în esență următoarele:

Reclamanta

a justificat legitimare procesuală pasivă numai pentru pârâtul D.A.E.,

instituție cu care are legat raportul de serviciu, ca funcționar public, iar

pretențiile sale se fundamentează tocmai pe acest raport de serviciu, pârâtul

Secretariatul General al Guvernului neavând în această situație calitate

procesuală pasivă.

Pe fondul

cauzei, s-a reținut că în raport cu dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. c) și

d) din Legea nr. 188/1999, republicată în anul 2007 [art. 29 alin. (1) lit. c)

și d) în forma republicată a legii în anul 2004], suplimentul postului și

suplimentului corespunzător treptei de salarizare (gradului) sunt sporuri

salariale reglementate într-un anumit procent și fac parte din salariul

funcționarului public, acordându-se în anumite situații.

Raportat

la perioada de referință ianuarie 2007 până în prezent, perioada vizată de

reclamantă, reglementările în materie, respectiv dispozițiile O.G. nr. 2/2006,

privind drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici pentru

anul 2006 și O.G. nr. 6/2007, privind drepturile salariale și alte drepturi ale

funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul

unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și

creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007,

stabilesc că cele două suplimente nu sunt drepturi de care beneficiază toți

funcționarii publici; ci drepturi care se acordă în considerarea specificului

fiecărui post, sub diferite forme fără însă a putea fi stabilite procentual, reglementarea

art. 31 din Legea nr. 188/1999 fiind una de principiu, consacrând reperele de

cuantificare a salariilor funcționarilor publici într-o viitoare lege unică a

salarizării.

De

asemenea, s-a reținut că pretinsul drept de creanță al reclamantei nu poate fi

privit ca o „valoare patrimonială", care să constituie un „bun" în

sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, atât pentru faptul că nu are o configurație juridică care

să constituie o bază suficientă în dreptul intern, dar mai ales pentru că cele

două componente ale salariului funcționarilor publici urmează a constitui

elemente cuantificate ale viitoarei salarizări unice.

Împotriva

sentinței civile nr. 552 din 11 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept art. 304

pct. 7, art. 304 pct. 9 și art. 304

1

din C. proc. civ.

Prin

criticile invocate, recurenta susține că sentința supusă recursului cuprinde

motive contradictorii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, pe

de-o parte, instanța de fond reține că, potrivit dispozițiilor art. 31 lit. c)

și d) din Legea nr. 188/1999, salariul funcționarului public este compus din:

salariul de bază; sporul pentru vechime în muncă; suplimentul postului;

suplimentul corespunzător treptei de salarizare și pe de altă parte, că cele

două suplimente vor fi elemente componente ale viitoarei legi privind sistemul

unic de salarizare a funcționarilor publici, care se vor acorda sub diferite

forme.

În același

timp, recurenta consideră că sentința atacată este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ,

deoarece se impune acordarea acestor suplimente, care sunt elemente de bază ale

salariului funcționarului public, având în vedere încetarea măsurii suspendării

prevederilor art. 31 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, dispusă prin O.G nr.

2/2006, astfel încât prevederile art. 37 din O.G nr. 6/2007 devin aplicabile și

nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări.

În opinia

recurentei, norma juridică prin care a fost suspendată plata suplimentului

postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare contravine

textelor constituționale, iar refuzul de a acorda sumele de bani aferente unor

drepturi prevăzute într-o lege, se constituie în încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dacă

nu poate fi justificată printr-una din excepțiile prevăzute în acest articol.

Sporurile

solicitate reprezintă un drept de creanță și constituie un bun în sensul

prevederilor sus-amintite.

Prin

întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului ca

nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate, arătând că

instanța fondului, pentru a pronunța soluția de respingere a acțiunii, ca

neîntemeiată, a avut în vedere cadrul legislativ actual ce reglementează

drepturile solicitate de reclamantă, reținând că, deși dreptul la suplimentul

postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost recunoscute

de lege, totuși legiutorul nu a stabilit și cuantumul acestor drepturi.

Astfel,

pentru a fi posibilă cuantificarea acestor sporuri, ca părți componente ale

salariului funcționarilor publici este necesară existența unor dispoziții date

în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d), atribuție ce revine

legiuitorului.

Analizând

sentința recurată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza

art. 304

1

C. proc. civ, Înalta Curte apreciază că recursul este

nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Instanța

de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de

art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ, în vederea casării sau

modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt în

raport cu materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare

juridică adecvată.

Într-adevăr,

potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus

din:

- salariul

de bază;

- sporul

pentru vechime în muncă;

- suplimentul

postului;

- suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

(2)

Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în

condițiile legii.

(3) Salarizarea

funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind

stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".

Este

necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și

suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada

2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale

și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006

privind reglementarea drepturilor salariate și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 417/2006.

De

asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la

expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de

suspendare reintră de drept în vigoare".

Însă, în

cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în

Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea

nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se

face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar

de salarizare.

Până în

prezent însă, proiectul de act normativ elaborat de Agenția Funcționarilor

Publici privind salarizarea funcționarilor publici nu a fost promovat, astfel

că nu există baza legală pentru calcularea (cuantificarea) și acordarea

suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare la

care se referă dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr.

188/1999.

În

condițiile în care nu a fost reglementată modalitatea de calcul a celor două

suplimente, dreptul invocat de recurentă rămâne un drept virtual.

Cu alte

cuvinte, acordarea acestor drepturi ar însemna, pe de o parte, obligarea

angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar pe de altă

parte, o eventuală stabilire a sumelor de către instanță, ar contraveni în mod

flagrant Deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, care a reținut că

instanțele judecătorești nu au competența să anuleze, ori să refuze aplicarea

unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să

le înlocuiască cu norme juridice create pe cale judiciară sau cu prevederi

cuprinse în alte acte normative.

Instanțele

judecătorești nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori

executivului în privința acordării unui drept prevăzut de lege, dar care în

prezent nu poate fi exercitat efectiv.

Astfel

fiind, a admite teoria recurentei și a obliga autoritatea să acorde suplimentul

postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare

supliment, pentru perioada menționată în acțiune, ar însemna ca instanța, în

lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul

celor două sporuri.

Or, o

asemenea situație echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești

limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității

judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță, de a adapta

legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii

executive, acela de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în

litigiu.

În ceea ce

privește susținerea recurentei în sensul că ar exista o încălcare a art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât

sporurile solicitate reprezintă un drept de creanță și constituie un bun în

sensul prevederilor respective ale Convenției, Înalta Curte constată că aceasta

este neîntemeiată.

În

jurisprudentă CEDO s-a reținut, cu valoare: de principiu, că drepturile de

creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a

reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, decizia din 18

octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

De

asemenea, în jurisprudentă CEDO s-a afirmat că „o creanță nu poate fi

considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în

dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o

jurisprudentă bine stabilită a instanțelor (Kopecky împotriva Slovaciei,

Caracas împotriva României).

Or, în

cauză nu se poate reține că există o „bază suficientă în dreptul intern",

atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor

două suplimente, iar în jurisprudența unitară a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a reținut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă

acordarea acestor drepturi în favoarea funcționarilor publici pe calea unor

hotărâri judecătorești.

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de S.C. împotriva sentinței civile nr. 552 din 11 februarie

2009 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2009.