ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4118/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele M.T.M., I.L.D. și D.F. au solicitat, în contradictoriu cu Ș.N.G., obligarea la calcularea și plata sumelor de bani reprezentând sporul pentru suplimentul postului în procent de 25 % din salariul brut de încadrare și sporul pentru suplimentul treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul brut de încadrare, cu actualizarea sumelor cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data efectuării plăților. În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că au avut statut de funcționari publici în cadrul autorității pârâte, având dreptul la cele două suplimente potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999.

Reclamantele au apreciat că suspendarea textului de lege menționat încalcă art. 41 și art. 53 din Constituția României, dreptul la cele două suplimente constituind un drept de remunerare a muncii care face parte din conținutul complex al dreptului fundamental la muncă. Prin Sentința Civilă nr. 3682 din 18 decembrie 2008, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal, care prin sentința civilă nr. 1468 din 6 aprilie 2009 a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în vederea calculării celor două suplimente este necesară existența unor dispoziții legale date în aplicarea art. 29 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, fie guvernului.

A constatat prima instanță că până în prezent nu a fost reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente, iar acordarea acestor drepturi ar presupune obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs M.T.M., I.L.D. și D.F., criticând soluția pronunțată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, s-a arătat că prevederea art. 29 alin. (1), devenit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 a fost suspendată doar până la data de 31 decembrie 2006, textul de lege prin care a fost suspendată plata drepturilor bănești în speță, încălcând dispozițiile constituționale ce reglementează drepturile persoanelor încadrate în muncă.

S-a mai susținut că norma legală de suspendare contravine prevederilor art. 41 și art. 53 din Constituția României. Au mai apreciat recurentele că prin admiterea cererii privind drepturile bănești solicitate nu s-ar produce o nesocotire a deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, întrucât cele două suplimente sunt deja prevăzute ca atare în Legea nr. 188/1999, instanța nefiind în situația de a se substitui legiuitorului sau executivului și de a înlocui prevederi cuprinse în acte normative. Dreptul la cele două suplimente constituie un drept de remunerare a muncii care fac parte din conținutul complex al dreptului fundamental la muncă, suspendarea acestui drept fiind lovită de nulitate prin prisma art. 38 și art. 39 din Legea nr. 53/2003.

Recurentele au invocat și prevederea art. 1 din Protocolul Adițional la C.A.D.O., apreciind că dreptul la sporurile solicitate este un drept de creanță, prin urmare fiind un bun în sensul art. 1 din protocol. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, precum și a reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare: Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. – alin. (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici, au dreptul la un salariu compus din: - salariul de bază; - sporul pentru vechime în muncă; - suplimentul postului; - suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”. Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate, în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”. Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurentele-reclamante solicită plata drepturilor în calitate de funcționar public, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a obliga autoritatea să acorde reclamantelor suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25 % pentru fiecare supliment pentru perioada de referință, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri. Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că „instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curții Constituționale nr. 820/2008). Totodată, în raport cu susținerile recurentelor, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar reclamantele nu are o speranță legitimă în sensul art. l din Protocolul adițional nr. l la C.E.D.O.

Este adevărat că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. l din Protocolul adițional la C.E.D.O., însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza F. – M.G. și alții împotriva Spaniei). Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamante la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., o creanță care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. l din Protocolul nr. l la C.E.D.O.

Pe de altă parte, se constată că în jurisprudența C.E.D.O., cu referire la noțiunea de speranță legitimă, s-a afirmat că „o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudența bine stabilită a instanțelor” (K. împotriva Slovaciei, §52; C. împotriva României, §49). Or, în cauză nu se poate reține că există o „bază suficientă în dreptul intern”, atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudența unitară a Instanței Supreme s-a reținut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcționarilor publici pe calea unor hotărâri judecătorești.

Din acest punct de vedere, relevant este faptul că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut că „un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare ca o pretenție ce se poate susține nu ar putea constitui o speranță legitimă apărată de dispozițiile art. l din Protocolul nr. l”. În consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința pronunțată este legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.T.M., I.L.D. și D.F. împotriva Sentinței Civile nr. 1468 din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2009.