ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4953/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4953/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4236 din 2 decembrie

2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a respins acțiunea formulată de reclamantul R.I. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că reclamantul R.I. a chemat în judecată pe pârâtul

Centrul Român pentru Promovarea Comerțului solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să i se recunoască dreptul asupra suplimentelor salariale, corespunzătoare

postului și treptei de salarizare, după cum sunt acestea prevăzute în art. 31

alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici precum

și cuantificarea celor două suplimente, prin stabilirea unor procente aplicate salariului

de bază, respectiv 25% pentru fiecare dintre acestea.

Reclamantul a mai solicitat

obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând: suplimentul postului,

în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, respectiv pentru perioada 01

ianuarie 2004 -14 noiembrie 2005, sumă actualizată cu indicele de inflație la data

efectuării plății; suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de

25% din salariul de bază, retroactiv, respectiv pentru perioada 01 ianuarie 2004

- 14 noiembrie 2005, sumă actualizată cu indicele de inflație la data efectuării

plății; cheltuielile de judecată suportate pentru susținerea acțiunii.

Instanța de fond a reținut

că prin cererea sa reclamantul a solicitat acordarea unor drepturi prevăzute de

Legea nr. 188/1999, legea funcționarilor publici, respectiv suplimentul postului

și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Nici legea sus indicată

și nici un alt act normativ în vigoare nu stabilește nici un cuantum și nici o modalitate

de calcul a acestor două componente ale salariului funcționarilor publici.

Prin prisma acestui aspect

nu are nici o relevanță juridică suspendarea aplicării prevederilor art. 31

alin. (1) pct. c și d din Legea nr. 188/1999 prin mai multe acte normative (O.U.G.

nr. 94/2004, Legea nr. 76/2005, O.G. nr. 2/2006).

Pentru a putea fi vorba

despre acordarea unor drepturi prin Legea nr. 188/1999, trebuia ca reglementarea

acestor suplimente să fie completă, respectiv să fie determinat atât cuantumul,

precum și criterii de aplicare, condiții, etc.

Neputându-se vorbi de

existența unui drept, nu sunt incidente nici prevederile din art. 1 din Protocolul

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Culpa pentru aceasta situație

aparține legiuitorului dar în prezenta cauză reclamantul nu se judecă cu Statul

Român, ci cu angajatorul care este o instituție publică bugetară și care nu poate

să plătească drepturi salariale neprevăzute de legea salarizării funcționarilor

publici, fără a suporta consecințele prevăzute de Legea nr. 500/2002.

Instanța de fond a avut

în vedere și Deciziile Curții Constituționale nr. 818/2008, 819/2008 precum și decizia

nr. 20/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că „în interpretarea

și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea

nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit

că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile

salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei

de salarizare".

I. Împotriva hotărârii

instanței de fond, reclamantul R.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că există un drept prevăzut la art. 31 alin. (1) lit.. c) și d) din Legea

nr. 188/1999.

Prevederea acestor drepturi

în lege are la bază hotărârea de a le acorda. Deasemenea, există un proiect de lege

a salarizării unice pentru funcționarii publici elaborat de Agenția Națională a

Funcționarilor Publici (singura instituție guvernamentală abilitată în acest sens),

agreat de partenerii sociali ai executivului (sindicatele funcționarilor publici),

în anul 2007. Acest proiect de lege are puterea unui act consimțit de părți fără

a fi autentificat la notariat. Acesta este actul infralegislativ a cărei inexistență

a fost adusă drept argument pentru lipsa de reglementare a cuantumului acestor drepturi

revendicate.

C. civ., la art. 3, prevede

că judecătorul nu are voie să refuze judecata pe motiv că legea nu prevede sau este

neîndestulătoare - se menționează în mod expres posibilitatea învinovățirii judecătorului

pentru refuz.

Recurentul precizează

că procentele revendicate (25%) au fost acordate de unele instanțe care au dat câștig

de cauză reclamanților. Aceștia au arătat că solicită un procent decent pentru fiecare

dintre cele două suplimente salariale, mult inferioare celor prevăzute în proiectul

Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Recurentul mai susține

că neacordarea acestor drepturi ar crea discriminare în ceea ce privește drepturile

de muncă prevăzute expres în lege, încălcându-se astfel prevederile art. 1 din Protocolul

adițional nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Cetățenești, care, împreună cu Protocoalele adiționale, fac parte din dreptul intern,

conform art. 11 alin. (2) din Constituția României.

Angajatorul, conform prevederilor

C. muncii, art. 40 alin. (2) lit. c), are obligația să acorde toate drepturile cuvenite

salariaților din subordine. Sumele pe care le revendică pot fi prevăzute în bugetul

următor al instituției, pot fi achitate eșalonat, eventual cu o perioadă de grație,

etc.

În concluzie, treptele

de salarizare nu constituie criterii de salarizare specifice funcționarilor publici;

sporul prevăzut la art. 31 alin (1) lit. d) este, însă, precizat în mod expres în

condițiile în care proiectul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici prevede

pentru acesta un procent net superior celui aflat în plată.

În opinia recurentului,

situația menționată în motivarea Deciziilor Curții Constituționale amintite este

total nepotrivită pricinii de față, atât timp cât acesta solicită aplicarea prevederilor

unor acte normative, nicidecum anularea sau refuzarea aplicării lor, și nici nu

solicită înlocuirea prevederilor unor acte normative cu prevederile altora.

Recurentul consideră că

decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este neîntemeiată și

nelegală pentru că recursul în interesul legii asupra căruia a fost pronunțată această

decizie, este neîntemeiat.

Faptul că mulți funcționari

publici care au acționat angajatorii în judecată revendicând cele două suplimente

salariale au câștigat procesele și au intrat în posesia drepturilor respective (hotărârile

care le-au dat câștig de cauză acestora au fost executate), iar altor funcționari

publici, care, de asemenea, au acționat angajatorii în judecată revendicând aceleași

drepturi precum cei dintâi, li s-au respins acțiunile, a creat o discriminare netă

între cele două grupuri analoage de cetățeni, fără niciun motiv întemeiat.

Deși Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, împreună cu Protocoalele

adiționale la aceasta, cuprinde prevederi cu relevanță în cauza de față și este

text de lege al dreptului intern, conform prevederilor art. 11 alin. (2) din Constituție,

nici recursul în interesul legii formulat de Procurorul General și nici decizia

nr. 20/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu fac vreo referire la aceasta.

II. Recurentul-reclamant

în timpul soluționării recursului a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale

privind neconstituționalitatea prevederilor art. 329 C. proc. civ.

În motivarea cererii,

recurentul-reclamant susține că prevederile art. 329 C. proc. civ. au legătură directă

și imediată cu cauza sa, întrucât actul judiciar emis pe baza acestora și adus în

discuție, decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, impune o soluție

dinainte cunoscută și stabilită, vădit incorectă, lipsindu-l, în acest fel, de dreptul

fundamental de a beneficia de o judecată reală, eficientă și corectă.

Când decizia asupra unui

recurs în interesul legii pronunță soluții pentru cauze, iar prin prevederile celui

de-al treilea alin. al art. 329 C. proc. civ. soluția Înaltei Curți de Casație și

Justiție este impusă către toate instanțele naționale care au pe rol cauze similare,

apar încălcări are drepturilor constituționale ale petenților, respectiv a dreptului

la o judecată echitabilă, în fața unei instanțe independente și imparțiale.

Impunerea unei decizii

pronunțate de o instanță unei alte instanțe, îi lipsește pe petenți de posibilitatea

unui proces corect în propria cauză, iar activitatea judecătorului este, în mod

brutal, redusă la aceea a unui grefier.

Dreptul discutat aici

este un drept fundamental, constituțional, al fiecărui cetățean.

Alin. (3) al art. 21 din

Constituție, care tratează accesul liber la justiție, prevede că „Părțile au dreptul

la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil".

Art. 10 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului menționează: „Orice persoană are dreptul în deplină

egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent

și imparțial".

De asemenea, art. 14 din

Convenția Internațională cu privire la Drepturile Civile și Politice precizează

că „Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod

echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial".

Recurentul-reclamant consideră

că a fost eludat modul de organizare a justiției pe sistemul dublului grad de jurisdicție,

arătând că statele membre s-au angajat ca orice persoană ce poate pretinde în mod

justificabil, o încălcare a drepturilor și libertăților sale consacrate în Convenție

să aibă dreptul la o cale de recurs eficientă în fața unei instanțe naționale, (...)

recomandă statelor membre:

Recurentul-reclamant consideră

că se menține discriminarea și se impune aceasta și pentru viitor - pentru cazul

particular al cauzelor privind drepturile fundamentale ale omului.

În concluzie, recurentul

susține că secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu ar trebui

să legifereze, ci să interpreteze argumentele juridice („chestiunile de drept”),

și să nu impună soluții în cauze, lezând dreptul petenților la un proces echitabil

și desconsiderând onoarea, competența și probitatea judecătorilor, când soluțiile

sunt eronate. Altminteri instanța supremă va deveni o autoritate discreționară.

Examinând cauza și sentința

recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale

privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., ca inadmisibilă,

iar recursul ca nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

I. Cu privire la sesizarea

Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 329 C. proc. civ.

Din interpretarea prevederilor

art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 republicată, privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale rezultă că pentru sesizarea Curții cu o excepție

de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată

în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj

comercial;

- excepția să aibă ca

obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție

să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constată ca fiind neconstituțională

printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Condiția relevanței excepției,

care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective,

nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor

legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel se impune o analiză

riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării prealabile

a excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual

și a stadiului concret în care se află litigiul.

Din perspectiva interesului

procesual, Înalta Curte reține neîndeplinirea cerinței legăturii cu pricina ce se

judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu privire la excepția

de neconstituționalitate a art. 329 C. proc. civ.

În consecință, având în

vedere considerentele arătate precum și dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea

nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată,

instanța va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă,

apreciind-o ca fiind contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată.

II. Cu privire la recursul

declarat împotriva sentinței civile nr. 4236 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel

București.

Potrivit art. 31 din Legea

nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările

și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1) Pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

- salariul de bază;

- sporul pentru vechime

în muncă;

- suplimentul postului;

- suplimentul corespunzător

treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici

beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor

publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului

unitar de salarizare pentru funcționarii publici".

Este necontestat faptul

că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr.

92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005,

și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi

ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat

că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare

actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".

Însă, în cauză, dreptul

la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul

5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit

art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile

legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare,

pentru perioada în care recurentul-reclamant solicită plata drepturilor, în calitate

de funcționar public în cadrul agenției, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului

și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite

teoria recurentului și a obliga autoritatea să-i acorde acestuia suplimentul postului

și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment

ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească

procentual cuantumul celor două sporuri.

Totodată, Înalta Curte

constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici

bunuri, iar recurentul-reclamant nu are o speranță legitimă în sensul art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile

de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții

împotriva Spaniei).

Așadar, în cauză, dreptul

solicitat de reclamant la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător

treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală,

nu reprezintă, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o

creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motiv

pentru care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respingea cererea de sesizare

a Curții Constituționale, ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat

de R.I., împotriva sentinței civile nr. 4236 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2010.