ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4953/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4236 din 2 decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul R.I. ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că reclamantul R.I. a chemat în judecată pe pârâtul Centrul Român pentru Promovarea Comerțului solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să i se recunoască dreptul asupra suplimentelor salariale, corespunzătoare postului și treptei de salarizare, după cum sunt acestea prevăzute în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici precum și cuantificarea celor două suplimente, prin stabilirea unor procente aplicate salariului de bază, respectiv 25% pentru fiecare dintre acestea.

Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând: suplimentul postului, în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, respectiv pentru perioada 01 ianuarie 2004 -14 noiembrie 2005, sumă actualizată cu indicele de inflație la data efectuării plății; suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, respectiv pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 14 noiembrie 2005, sumă actualizată cu indicele de inflație la data efectuării plății; cheltuielile de judecată suportate pentru susținerea acțiunii. Instanța de fond a reținut că prin cererea sa reclamantul a solicitat acordarea unor drepturi prevăzute de Legea nr. 188/1999, legea funcționarilor publici, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Nici legea sus indicată și nici un alt act normativ în vigoare nu stabilește nici un cuantum și nici o modalitate de calcul a acestor două componente ale salariului funcționarilor publici. Prin prisma acestui aspect nu are nici o relevanță juridică suspendarea aplicării prevederilor art. 31 alin. (1) pct. c și d din Legea nr. 188/1999 prin mai multe acte normative (O.U.G. nr. 94/2004, Legea nr. 76/2005, O.G. nr. 2/2006). Pentru a putea fi vorba despre acordarea unor drepturi prin Legea nr. 188/1999, trebuia ca reglementarea acestor suplimente să fie completă, respectiv să fie determinat atât cuantumul, precum și criterii de aplicare, condiții, etc. Neputându-se vorbi de existența unui drept, nu sunt incidente nici prevederile din art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Culpa pentru aceasta situație aparține legiuitorului dar în prezenta cauză reclamantul nu se judecă cu Statul Român, ci cu angajatorul care este o instituție publică bugetară și care nu poate să plătească drepturi salariale neprevăzute de legea salarizării funcționarilor publici, fără a suporta consecințele prevăzute de Legea nr. 500/2002. Instanța de fond a avut în vedere și Deciziile Curții Constituționale nr. 818/2008, 819/2008 precum și decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare". I. Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul R.I.

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că există un drept prevăzut la art. 31 alin. (1) lit.. c) și d) din Legea nr. 188/1999. Prevederea acestor drepturi în lege are la bază hotărârea de a le acorda. Deasemenea, există un proiect de lege a salarizării unice pentru funcționarii publici elaborat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici (singura instituție guvernamentală abilitată în acest sens), agreat de partenerii sociali ai executivului (sindicatele funcționarilor publici), în anul 2007. Acest proiect de lege are puterea unui act consimțit de părți fără a fi autentificat la notariat. Acesta este actul infralegislativ a cărei inexistență a fost adusă drept argument pentru lipsa de reglementare a cuantumului acestor drepturi revendicate.

C. civ., la art. 3, prevede că judecătorul nu are voie să refuze judecata pe motiv că legea nu prevede sau este neîndestulătoare - se menționează în mod expres posibilitatea învinovățirii judecătorului pentru refuz. Recurentul precizează că procentele revendicate (25%) au fost acordate de unele instanțe care au dat câștig de cauză reclamanților. Aceștia au arătat că solicită un procent decent pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, mult inferioare celor prevăzute în proiectul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Recurentul mai susține că neacordarea acestor drepturi ar crea discriminare în ceea ce privește drepturile de muncă prevăzute expres în lege, încălcându-se astfel prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Cetățenești, care, împreună cu Protocoalele adiționale, fac parte din dreptul intern, conform art. 11 alin. (2) din Constituția României.

Angajatorul, conform prevederilor C. muncii, art. 40 alin. (2) lit. c), are obligația să acorde toate drepturile cuvenite salariaților din subordine. Sumele pe care le revendică pot fi prevăzute în bugetul următor al instituției, pot fi achitate eșalonat, eventual cu o perioadă de grație, etc. În concluzie, treptele de salarizare nu constituie criterii de salarizare specifice funcționarilor publici; sporul prevăzut la art. 31 alin (1) lit. d) este, însă, precizat în mod expres în condițiile în care proiectul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici prevede pentru acesta un procent net superior celui aflat în plată. În opinia recurentului, situația menționată în motivarea Deciziilor Curții Constituționale amintite este total nepotrivită pricinii de față, atât timp cât acesta solicită aplicarea prevederilor unor acte normative, nicidecum anularea sau refuzarea aplicării lor, și nici nu solicită înlocuirea prevederilor unor acte normative cu prevederile altora.

Recurentul consideră că decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este neîntemeiată și nelegală pentru că recursul în interesul legii asupra căruia a fost pronunțată această decizie, este neîntemeiat. Faptul că mulți funcționari publici care au acționat angajatorii în judecată revendicând cele două suplimente salariale au câștigat procesele și au intrat în posesia drepturilor respective (hotărârile care le-au dat câștig de cauză acestora au fost executate), iar altor funcționari publici, care, de asemenea, au acționat angajatorii în judecată revendicând aceleași drepturi precum cei dintâi, li s-au respins acțiunile, a creat o discriminare netă între cele două grupuri analoage de cetățeni, fără niciun motiv întemeiat.

Deși Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, împreună cu Protocoalele adiționale la aceasta, cuprinde prevederi cu relevanță în cauza de față și este text de lege al dreptului intern, conform prevederilor art. 11 alin. (2) din Constituție, nici recursul în interesul legii formulat de Procurorul General și nici decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu fac vreo referire la aceasta. II. Recurentul-reclamant în timpul soluționării recursului a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea prevederilor art. 329 C. proc. civ. În motivarea cererii, recurentul-reclamant susține că prevederile art. 329 C. proc.

civ. au legătură directă și imediată cu cauza sa, întrucât actul judiciar emis pe baza acestora și adus în discuție, decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, impune o soluție dinainte cunoscută și stabilită, vădit incorectă, lipsindu-l, în acest fel, de dreptul fundamental de a beneficia de o judecată reală, eficientă și corectă. Când decizia asupra unui recurs în interesul legii pronunță soluții pentru cauze, iar prin prevederile celui de-al treilea alin. al art. 329 C. proc. civ. soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție este impusă către toate instanțele naționale care au pe rol cauze similare, apar încălcări are drepturilor constituționale ale petenților, respectiv a dreptului la o judecată echitabilă, în fața unei instanțe independente și imparțiale.

Impunerea unei decizii pronunțate de o instanță unei alte instanțe, îi lipsește pe petenți de posibilitatea unui proces corect în propria cauză, iar activitatea judecătorului este, în mod brutal, redusă la aceea a unui grefier. Dreptul discutat aici este un drept fundamental, constituțional, al fiecărui cetățean.

Alin. (3) al art. 21 din Constituție, care tratează accesul liber la justiție, prevede că „Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil". Art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului menționează: „Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial". De asemenea, art. 14 din Convenția Internațională cu privire la Drepturile Civile și Politice precizează că „Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial". Recurentul-reclamant consideră că a fost eludat modul de organizare a justiției pe sistemul dublului grad de jurisdicție, arătând că statele membre s-au angajat ca orice persoană ce poate pretinde în mod justificabil, o încălcare a drepturilor și libertăților sale consacrate în Convenție să aibă dreptul la o cale de recurs eficientă în fața unei instanțe naționale, (...) recomandă statelor membre: Recurentul-reclamant consideră că se menține discriminarea și se impune aceasta și pentru viitor - pentru cazul particular al cauzelor privind drepturile fundamentale ale omului.

În concluzie, recurentul susține că secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu ar trebui să legifereze, ci să interpreteze argumentele juridice („chestiunile de drept”), și să nu impună soluții în cauze, lezând dreptul petenților la un proces echitabil și desconsiderând onoarea, competența și probitatea judecătorilor, când soluțiile sunt eronate. Altminteri instanța supremă va deveni o autoritate discreționară. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., ca inadmisibilă, iar recursul ca nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. I. Cu privire la sesizarea Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. Din interpretarea prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale rezultă că pentru sesizarea Curții cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ: - excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; - excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; - norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței. Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul. Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte reține neîndeplinirea cerinței legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 329 C. proc.

civ. În consecință, având în vedere considerentele arătate precum și dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, instanța va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă, apreciind-o ca fiind contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. II. Cu privire la recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 4236 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București. Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: - salariul de bază; - sporul pentru vechime în muncă; - suplimentul postului; - suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici". Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare, pentru perioada în care recurentul-reclamant solicită plata drepturilor, în calitate de funcționar public în cadrul agenției, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teoria recurentului și a obliga autoritatea să-i acorde acestuia suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri. Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar recurentul-reclamant nu are o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Așadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamant la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motiv pentru care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respingea cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă. Respinge recursul declarat de R.I., împotriva sentinței civile nr. 4236 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.