ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 475/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1.280 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantele N.D.C., A.R.S. și S.F.I. în contradictoriu cu pârâtul M.A.I., acțiune având ca obiect obligarea la plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului 1 ianuarie 2004 și până la data plății efective.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată, nu prevede valori ale elementelor ce compun salariul funcționarului public, aceasta consacrând totodată principiul reglementării salarizării funcționarilor publici prin lege specială. A apreciat instanța fondului că acest text de lege nu stabilește în favoarea funcționarilor publici drepturi patrimoniale propriu-zise, ci doar vocația de a obține un salariu compus din toate cele patru elemente indicate. În condițiile în care modalitatea de calcul a celor două suplimente nu este reglementată, acordarea acestor drepturi eventuale ar presupune obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a Deciziei nr. 820/2008 a Curții Constituționale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, sens în care au solicitat modificarea acesteia, iar pe fond admiterea acțiunii așa cum aceasta a fost formulată. Au susținut recurentele că, începând cu anul 2004, plata acestor sporuri a fost suspendată succesiv, iar cum norma ce prevede aceste sporuri nu este abrogată, neplata acestor drepturi nu are suport legal. S-a opinat că neplata acestor drepturi contravine dispozițiilor art. 44 și art. 53 din Constituția României cât și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O. Sporurile solicitate sunt accesorii și fac parte din salariu, salariul fiind acordat lunar, cu caracter permanent, pe toată durata existenței raporturilor de serviciu.

Drepturile bănești solicitate constituie ”un bun”, potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., neacordarea acestora echivalând cu o expropriere ce se circumscrie și încălcării art. 6 din C.E.D.O. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile invocate, precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. Într-adevăr, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”. Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”. Însă, în cauză, d reptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurentele-reclamante solicită plata drepturilor în calitate de funcționari public în cadrul autorității intimate, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teza recurentelor și a obliga autoritatea să acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri. Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, respectiv de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Totodată, în raport cu susținerile recurentelor, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar reclamantele nu are o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. Este adevărat că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.M.G.

și alții împotriva Spaniei). Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamante la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., o creanță care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. În raport cu cele menționate, Înalta Curte reține că în speță a fost respectat dreptul la un proces echitabil, critica recurentelor în acest sens fiind nefondată. În consecință, față de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința pronunțată este legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.D.C., A.R.S. și S.F.I., împotriva sentinței civile nr. 1.280 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2010.