ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3885/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții I.M., ș.a., au chemat în judecată Ministerului Sănătății Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 1 ianuarie 2004 până la data pronunțării hotărârii și în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu, sume actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală de la data pronunțării hotărârii și până la data efectuării plăților. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au statut de funcționari publici în cadrul pârâtului, având dreptul la cele două suplimente potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999.

Reclamanții au mai arătat că în perioada 2004 – 2005, potrivit art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004 a fost suspendată aplicarea acestor dispoziții , suspendare menținută prin art. 48 din O.U.G. nr. 2/2006, aceasta fiind asimilată abuzului de drept, neputând fi pusă în discuție prescrierea dreptului la acțiune, fiind aplicabile dispozițiile art. 405 și urm. C. proc. civ. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1647 din 14 aprilie 2009, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant, reținând că până în prezent nu a fost reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente, iar acordarea acestor drepturi presupune obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică au declarat recurs reclamanții, susținând, în esență, următoarele critici: 1) Hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a art. 31 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată și, totodată, a art. 148 din Constituție, raportat la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, instanța de fond, susțin recurenții, a încălcat prevederile art. 3 C. civ. care nu permite judecătorilor să refuze a judeca pe motiv că legea nu prevede, că este neîndestulătoare, or în speță tocmai asta s-a întâmplat, în sensul că a fost invocată lipsa unor prevederi legale de stabilire a cuantumului sau întinderii drepturilor salariale.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare: Într-adevăr, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 (art. 29, în forma inițială a legii), republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Același articol prevede, la alin. (3), că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.

Prin art. 3 din O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare, s-a prevăzut că „Gestiunea sistemului de salarizare a funcționarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare și în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii”. Or, în raport cu aceste din urmă dispoziții legale și în lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară a funcționarilor publici, în mod corect a reținut instanța de fond că nu există bază legală pentru cuantificarea și acordarea suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, pentru perioada menționată de reclamantă.

Într-adevăr, pentru a fi posibilă calcularea acestor două componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară fie adoptarea unui act normativ cu forță juridică de lege, fie adoptarea de către Guvern a unei hotărâri emise în executarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999, ceea ce, în speță, pentru perioada pentru care recurenții-reclamanți solicită acordarea drepturilor, nu s-a întâmplat. Așadar, în condițiile în care nu este, încă, reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază, suntem în prezența unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor drepturi bănești ar însemna obligarea autorității ori a instituției publice angajatoare la plata unor sume imposibil de calculat și, în consecință, pronunțarea unei hotărâri nesusceptibile de executare.

Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală, și suficient motivată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.M., ș.a., împotriva sentinței civile nr. 1647 din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2010.