ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4157/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamanții S.S., C.L., F.D.L., D.C.M., L.A., S.M., P.C., S.V., P.L.,

M.M., N.M., B.Ș., M.V., L.V.M., P.M., Ș.T.A.,

L.S.L.,

Ș.A.A., H.R., I.C.,

O.C. și G.D. au solicitat în contradictoriu cu

pârâtul M.M. obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând suplimentul postului

în procent de 20 % din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de

salarizare în același procent, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 188/1999, reactualizate cu rata inflației, de la 1 aprilie 2004 până la pronunțarea hotărârii.

Pârâtul M.M. a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, și menținerea

hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală.

Prin sentința civilă nr. 963 din 10

martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile

aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 25 noiembrie 2005, respingând acțiunea ca

prescrisă pentru această perioadă, a respins excepțiile inadmisibilității și

lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiate, și,

totodată, a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, că deși dreptul la suplimentul postului

și suplimentul gradului au fost recunoscute de lege, totuși, nu a fost stabilit

și cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziții

în acest sens și nu au fost adoptate acte administrative care să stabilească

cuantumul celor două sporuri, instanța de fond a constatat că obligația nu este

determinată, iar dispoziția în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d)

din Legea nr. 188/1999 cu modificările la zi se stabilește în raport de treapta

de salarizare nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului.

Împotriva acestei hotărâri reclamanții

S.S., C.L., F.D.L., D.C.M., L.A., S.M., P.C., S.V., P.L., M.M., N.M., B.Ș., M.V.,

L.V.M., P.M., Ș.T.A.,

L.S.L., Ș.A.A., H.R.,

I.C.,

O.C. și G.D. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că

instanța de fond nu face vorbire, în considerentele expuse, de argumentația pe

care se sprijină soluția ce o găsim în dispozitivul sentinței recurate, în ceea

ce privește admiterea în parte a excepției dreptului la acțiune.

Reclamanții mai arată că instanța de

fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie atunci când a

dispus admiterea în parte a excepției dreptului la acțiune și subliniază faptul

că art. XIII din Legea nr. 251/2006 a amânat intrarea în vigoare a prevederilor

art. 29, 56, 57, 58

1

și ale art. 60 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999

până la data de 1 ianuarie 2007.

Din aceasta prevedere a Legii nr. 251/2006

rezultă că art. 29 (articol ce ne interesează în mod direct), care

reglementează drepturile salariale ale funcționarilor publici, printre care

suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare produce

efecte începând cu data de 1 ianuarie 2007.

Mai susțin recurenții că dreptul la

acțiune s-a născut începând cu data de 01 ianuarie 2007, când dispozițiile art.

29 din Legea nr. 188/1999 au intrat în vigoare.

Ulterior acestei date, nu există un

act normativ sau o dispoziție expresă care să dispună cu privire la o nouă suspendare

a drepturilor salariale menționate in art. 31 din Legea nr. 188/1999.

Reclamanții solicită instanței să

constate că nu a intervenit prescripția dreptului la acțiune și, în mod greșit

instanța de fond a admis în parte excepția invocată de intimat.

Faptul că, la momentul actual, nu

există un text de lege care să prevadă expresis verbis cuantumul acestor

suplimente nu l-a negat nici pârâta. Însă ceea ce a susținut în fața instanței

de fond a fost că, dacă nu există o reglementare legală care să prevadă

cuantumul celor două suplimente, instanța de judecată poate să acorde aceste

suplimente în valoare de 25 % din salariul de bază.

Din acest punct de vedere recurenții

consideră că instanța de judecată nu a motivat hotărârea, în sensul că nu a

arătat care au fost motivele pentru care a apreciat că nu poate să acorde

aceste suplimente în procentele solicitate.

Recurenții consideră că prin

prevederea acestor drepturi au avut o speranță legitimă consacrată de însuși

legiuitorul român privind plata celor două suplimente salariale, fiind

titularii unui interes patrimonial care intră sub protecția instituită de art. 1

din Protocolul adițional la C.E.D.O.

Stabilirea fiecărui supliment în

cuantum de 25 % este o creație a jurisprudenței, prin raportare la alte sporuri

sau suplimente de aceeași natura, creație menită să asigure echilibrul dintre

Stat și individ, precum și echitatea. Cuantumul de 25 % solicitat prin acțiune

a avut ca justificare cuantumul maxim prevăzut în legislația muncii în materie

de drepturi salariale. Așadar, dacă legiuitorul a prevăzut un cuantum maxim de

25 % în materia altor drepturi salariate (ex. sporul maxim pentru vechimea în

muncă), atunci precizarea și acordarea unor noi drepturi salariale, fără a se

preciza exact cuantumul acestora nu poate decât să aibă în vedere deja un

cuantum maxim precizat în aceeași materie.

O minimă motivare se impunea în

condițiile în care nici în mod implicit nu rezultă din motivarea hotărârii care

sunt rațiunile care au determinat instanța să respingă în tot acțiunea

introductivă.

Examinând cauza și sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Potrivit art. 31

din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, republicată, cu

modificările și completările ulterioare:

„Art. 31. -

(1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un

salariu compus din:

- salariul de

bază;

- sporul pentru vechime în muncă;

- suplimentul postului;

- suplimentul corespunzător treptei

de salarizare.

(2)

Funcționarii publici beneficiază de

prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3)

Salarizarea

funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii

privind stabilirea sistemului unitar

de salarizare pentru funcționarii publici”.

Este necontestat faptul că

dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr.

92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005,

și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor

drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că,

potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la

expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată

de suspendare

reintră de drept în vigoare”.

Însă, în cauză, dreptul la salariu

al funcționarilor publici este reglementat în

Secțiunea

I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999,

iar

potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în

conformitate cu

prevederile legii privind

stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în

reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor

publici, în vigoare, pentru perioada

în care recurentul-reclamant solicită plata

drepturilor,

în calitate de funcționar public în cadrul agenției, nu a fost prevăzut nici

suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admis teoria recurenților

și a obligat autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului și

suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25 % pentru fiecare supliment

ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească

procentual cuantumul celor două sporuri.

Totodată, Înalta Curte constată că

drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri,

iar

reclamanții nu au o speranță legitimă

în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

C.E.D.O.

Este adevărat

că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut, cu valoare de principiu, că

drepturile de creanță constituie un

bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., însă, mergând mai

departe, C.E.D.O. a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1

decât dacă ea a

fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea

lucrului

judecat” (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.M.G. și alții împotriva Spaniei).

Așadar, în

cauză, dreptul solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a

suplimentului corespunzător treptei

de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu

reprezintă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., o creanță care să poată

fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la C.E.

D.O.

În ceea ce privește excepția prescripției

dreptului la acțiune pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 25 noiembrie 2005,

Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a admis această

excepție, respingând acțiunea ca prescrisă.

Sunt reale susținerile potrivit

cărora nu a fost motivată soluția asupra excepției invocate însă, având în vedere

jurisprudența constată a Înaltei Curți și în condițiile în care pe fondul

cauzei s-ar fi impus această soluție, chiar și în ipoteza în care ar fi fost

respinsă excepția prescripției, o eventuală casare cu trimitere pe acest

considerent nu se justifică întrucât nu ar avea nicio finalitate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motiv pentru

care o va menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.S.,

C.L., F.D.L., D.C.M., L.A., S.M., P.C., S.V., P.L., M.M., N.M., B.Ș., M.V., L.V.M.,

P.M., Ș.T.A.,

L.S.L., Ș.A.A., H.R., I.C.,

O.C.

și G.D., împotriva sentinței civile nr. 963 din 10 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 octombrie 2009.