ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4665/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința Civilă nr. 968 din 10 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la drepturile salariale aferente perioadei 01 septembrie 2005 - 18 decembrie 2005 și respinsă acțiunea ca prescrisă pentru această perioadă. A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, precum și acțiunea formulată de reclamanta I.G., în contradictoriu cu pârâta D.N.A.

și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, acțiune având ca obiect obligarea la plata drepturilor salariale reprezentând suplimentul postului în procent de 25 % din salariul de bază și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul de bază, drepturi prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, începând cu data de 01 septembrie 2005 până la data pronunțării, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare, că în speță, sunt aplicabile prevederile art. 3 din Legea nr. 167/1958 în ce privește pretențiile reclamantei aferente perioadei 01 septembrie 2005 - 18 decembrie 2005. În raport cu prevederile art. 30 din O.U.G.

nr. 92/2004, prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că argumentele invocate în susținerea excepției reprezintă de fapt apărări de fond. Față de prevederea art. 31 din Legea nr. 188/1999, judecătorul fondului a apreciat că dreptul reclamantei, sub aspect pur formal, este prevăzut de lege, însă nu are conținut legal determinat sau determinabil, iar determinarea respectivă nu este atributul instanței de judecată, neputând fi făcută potrivit criteriilor propuse de reclamantă. De asemenea, a apreciat prima instanță, dreptul la cele două suplimente nu poate fi apreciat ca fiind un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul Adițional la C.A.D.O.L.F., nici în sens strict, nici în sens larg, întrucât în absența prevederilor legale de stabilire a cuantumului suplimentelor sau a criteriilor de cuantificare a acestora, bunul nu este definit și, deci, nu poate naște speranța legitimă de a-l obține.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs I.G., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând, în esență, că sporurile solicitate nu au fost niciodată incluse în salariul de bază al funcționarilor publici, iar că O.U.G. nr. 192/2004 nu există, ultimul număr al ordonanțelor din anul 2004 fiind 142. A apreciat recurenta că instanța a respins în mod corect acțiunea pentru perioada 01 septembrie 2005 - 18 decembrie 2005, reținând că relativ la acea perioadă a intervenit prescripția, însă, pentru perioada ulterioară, acțiunea ar fi trebuit admisă, instanța reținând în mod greșit că cele două sporuri salariale solicitate ar fi fost incluse în salariul de bază.

Elementele salariale, în speță, sunt prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, dispoziții ce au fost suspendate succesiv, dar aceste suspendări contravin prevederilor cuprinse în art. 38 și art. 39 alin. (1) lit. d) C. muncii, care prevăd că salariații nu pot renunța la drepturilor lor ce le sunt recunoscute prin lege iar limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate. Apreciază recurenta reclamantă că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (1) – (5) din O.U.G. nr. 192/2002 și ale art. 4 – art. 8 secțiunea I salarii de bază din O.G. nr. 6/2007, din care rezultă criteriile legale în funcție de care se stabilesc în mod diferențiat salariul de bază al funcționarului public și elementele salariului de bază.

Astfel, diferențierea salariilor nu are legătură cu elementele salariale solicitate și nici cu creșterea salariului de bază justificată prin includerea în acesta a elementelor salariale solicitate, așa cum a reținut prima instanță. Creșterile salariale acordate pe baza modificării grilelor de salarizare, respectiv a salariului de bază s-au datorat creșterii indicelui de inflație, politici guvernamentale de protecție a populației active raportat la creșterea indicelui prețurilor de consum. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, precum și a reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare: Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art.

31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: - salariul de bază; - sporul pentru vechime în muncă; - suplimentul postului; - suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”. Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate, în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/ 2005, și prin O.G.

nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006. De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”. Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenta-reclamantă solicită plata drepturilor în calitate de funcționar public, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Astfel fiind, a obliga autoritatea să acorde reclamantei suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25 % pentru fiecare supliment pentru perioada de referință, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță, de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că „instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curții Constituționale nr. 820/2008). Înalta Curte constată, de asemenea, că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar reclamanta nu are o speranță legitimă în sensul art. l din Protocolul adițional nr. l la C.E.D.O.

Este adevărat că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. l din Protocolul adițional la C.E.D.O., însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”. Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamată la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., o creanță care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. l din Protocolul nr. l la C.E.D.O.

Pe de altă parte, se constată că în jurisprudența C.E.D.O., cu referire la noțiunea de speranță legitimă, s-a afirmat că „o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudența bine stabilită a instanțelor”. Or, în cauză nu se poate reține că există o „bază suficientă în dreptul intern”, atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudența unitară a Instanței Supreme s-a reținut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcționarilor publici pe calea unor hotărâri judecătorești.

Din acest punct de vedere, relevant este faptul că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut că „un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare ca o pretenție ce se poate susține nu ar putea constitui o speranță legitimă apărată de dispozițiile art. l din Protocolul nr. l”. Dispozițiile legale invocate de recurentă nu conduc la posibilitatea cuantificării legale a celor două suplimente, iar critica relativă la inexistența actului normativ reținut de prima instanță, nu constituie un motiv de recurs, fiind evident că pentru îndreptarea eventualelor erori materiale, partea are la dispoziție procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ. În consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința pronunțată este legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.G. împotriva Sentinței Civile nr. 968 din 10 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2009.