ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3470/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, la data de 25 septembrie 2008, reclamanta H.A.

a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M. București, obligarea

acesteia la plata sumei reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din

salariul tarifar de încadrare și suplimentul corespunzător treptei de

salarizare în același procent, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din

Legea nr. 188/1999, aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 31 octombrie 2007,

actualizate cu rata inflației, de la data nașterii dreptului până la data

plății efective.

Prin sentința civilă nr. 311 din 28 ianuarie

2009 Curtea de Apel București a respins excepțiile prematurității și

prescripției invocate de pârâtă, a admis excepția lipsei calității procesuale a

acesteia pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 octombrie 2007 iar pe fond, a

respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată pentru perioada 1 ianuarie 2004 -

31 august 2006 și ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 octombrie 2007.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța

de fond a reținut, în esență, următoarele.

În ceea ce privește excepția prematurității,

instanța a reținut că în cazul neplății unor drepturi cu caracter salarial nu

sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece nu

se contestă un act administrativ care să poată fi revocat de instanța de

contencios.

În ceea ce privește excepția prescripției

dreptului de a solicita sume de bani aferente anului 2004, instanța a reținut

că această excepție este neîntemeiată deoarece dreptul s-a născut la data de 1

ianuarie 2007, dată la care acest drept nu a mai fost suspendat prin niciun act

normativ, iar potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul 167/1958 niciun termen de

prescripție nu poate curge atâta timp cât dreptul respectiv nu s-a născut sau

este afectat de o condiție sau un termen suspensiv.

Asupra excepției lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 octombrie 2007, Curtea de

Apel a constatat că, astfel cum rezultă din actele dosarului, reclamanta a avut

calitatea de angajată a pârâtei doar până la data de 31 august 2006, astfel

încât pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 octombrie 2007, acțiunea

reclamantei a fost introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate

procesuală pasivă.

Asupra fondului cauzei, instanța a constatat,

în esență, faptul că deși dreptul la suplimentul postului și suplimentul gradului

au fost recunoscute de lege, totuși, nu a fost stabilit și cuantumul acestor

sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziții în acest sens și nu au

fost adoptate acte administrative care să stabilească cuantumul celor două

sporuri, instanța de fond a constatat că obligația nu este determinată, iar

dispoziția în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr. 188/1999,

cu modificările la zi, se stabilește în raport de treapta de salarizare nu

cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului. În motivarea

hotărârii sale, instanța de fond a mai arătat faptul că în condițiile în care

nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului și a

suplimentului gradului, acordarea acestor drepturi ar presupune pe de o parte,

obligarea angajatorului la plata unor sume de ani imposibil de calculat, iar pe

de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse

criterii, ar reprezenta o nesocotire a Deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008

și 819/2008, și o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta H.A. a

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că în mod

greșit instanța de fond a considerat că nu există temei legal pentru acordarea

sporurilor solicitate, întrucât temeiul legal este dat de prevederile art. 31 alin.

(1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999. Mai arată că potrivit art. 156 C.

muncii „ salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale

angajatorilor" și că o normă legală odată reglementată, ea trebuie să

producă efecte, fiind împotriva rațiunii de a exista a legilor să aibă doar

caracter formal.

Reclamanta mai apreciază că dreptul pe care

îl solicită este un drept de creanță și prin urmare, este un bun în sensul art.

1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și

Libertăților Fundamentale. Totodată, reclamanta a învederat instanței faptul

că, prin hotărâri ale altor instanțe judecătorești din țară, în spețe similare,

reclamanților le-a fost dat câștig de cauză.

Intimata - pârâtă A.N.O.F.M. București a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a

recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de

instanța de fond.

Examinând cauza și sentința atacată în raport

cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și

completările ulterioare:

„Art. 31. - (1) Pentru activitatea

desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a)salariul de bază;

b)sporul pentru vechime în muncă;

c)suplimentul postului;

d)suplimentul corespunzător treptei de

salarizare.

(2)Funcționarii publici beneficiază de prime

și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3)Salarizarea funcționarilor publici se face

în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare pentru funcționarii publici".

Este necontestat faptul că dispozițiile

referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de

salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004

privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul

2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64

alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul

normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în

vigoare".

Însă, în cauză, dreptul la salariu al

funcționarilor publici este reglementat în secțiunea I din capitolul 5

intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art.

31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu

prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale

și ale altor drepturi ale funcționarilor publici,în vigoare, pentru perioada în

care recurenta-reclamantă solicită plata drepturilor, în calitate de funcționar

public în cadrul agenției, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici

suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teoria recurentei și a

obliga autoritatea să-i acorde acesteia suplimentul postului și suplimentul

treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment ar însemna ca

instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească

procentual cuantumul celor două sporuri.

O asemenea situație echivalează cu depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii

pozitive.

Totodată, Înalta Curte constată că drepturile

solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar

reclamanta nu are o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudenta C.E.D.O.

s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un

bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reținut că „o creanță

nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea

a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea

lucrului judecat" (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.M.G.

și alții împotriva Spaniei).

Așadar, în cauză, dreptul solicitat de

reclamantă la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător

treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare

legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudentei C.E.D.O., o creanță care să

poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este neîndoielnic faptul că, în sistemul

românesc de drept jurisprudenta nu constituie izvor de drept, astfel încât,

faptul că în cauze similare au fost pronunțate soluții diferite față de cea

pronunțată prin sentința atacată în cauza de față, nu constituie, în sine, un

motiv de nelegalitate a acestei sentințe, care să poată întemeia recursul

declarat. Mai mult, soluția exprimată de instanța de fond în problema juridică

dedusă judecății în cauza de față, vine într-o perfectă concordanță cu

jurisprudenta constantă și unitară a înaltei Curți de Casație și Justiție în

această materie. De altfel, în cauza B. contra României, invocată de recurentă

în argumentarea cererii sale de recurs, C.E.D.O., a reamintit că divergentele

de jurisprudenta sunt inerente oricărui sistem de drept, totuși, Instanței

Supreme ii revine rolul de a regla aceste contradicții. Având în vedere așadar,

faptul că, așa cum am arătat deja, jurisprudența Instanței Supreme în problema

dedusă judecății în prezenta cauză este constantă și unitară, susținerile

recurentei nu pot fi primite motiv pentru care vor fi respinse ca nefondate.

În consecință, pentru considerentele arătate,

constatând legalitatea și temeinicia sentinței instanței de fond, în

conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de H.A. împotriva

sentinței civile nr. 311 din 28 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

iunie 2009.