ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3470/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25 septembrie 2008, reclamanta H.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M. București, obligarea acesteia la plata sumei reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul tarifar de încadrare și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în același procent, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 31 octombrie 2007, actualizate cu rata inflației, de la data nașterii dreptului până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 311 din 28 ianuarie 2009 Curtea de Apel București a respins excepțiile prematurității și prescripției invocate de pârâtă, a admis excepția lipsei calității procesuale a acesteia pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 octombrie 2007 iar pe fond, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 31 august 2006 și ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 octombrie 2007. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, următoarele. În ceea ce privește excepția prematurității, instanța a reținut că în cazul neplății unor drepturi cu caracter salarial nu sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece nu se contestă un act administrativ care să poată fi revocat de instanța de contencios.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a solicita sume de bani aferente anului 2004, instanța a reținut că această excepție este neîntemeiată deoarece dreptul s-a născut la data de 1 ianuarie 2007, dată la care acest drept nu a mai fost suspendat prin niciun act normativ, iar potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul 167/1958 niciun termen de prescripție nu poate curge atâta timp cât dreptul respectiv nu s-a născut sau este afectat de o condiție sau un termen suspensiv. Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 octombrie 2007, Curtea de Apel a constatat că, astfel cum rezultă din actele dosarului, reclamanta a avut calitatea de angajată a pârâtei doar până la data de 31 august 2006, astfel încât pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 octombrie 2007, acțiunea reclamantei a fost introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

Asupra fondului cauzei, instanța a constatat, în esență, faptul că deși dreptul la suplimentul postului și suplimentul gradului au fost recunoscute de lege, totuși, nu a fost stabilit și cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziții în acest sens și nu au fost adoptate acte administrative care să stabilească cuantumul celor două sporuri, instanța de fond a constatat că obligația nu este determinată, iar dispoziția în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr. 188/1999, cu modificările la zi, se stabilește în raport de treapta de salarizare nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului.

În motivarea hotărârii sale, instanța de fond a mai arătat faptul că în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului gradului, acordarea acestor drepturi ar presupune pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de ani imposibil de calculat, iar pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii, ar reprezenta o nesocotire a Deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008 și 819/2008, și o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. Împotriva acestei hotărâri reclamanta H.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că în mod greșit instanța de fond a considerat că nu există temei legal pentru acordarea sporurilor solicitate, întrucât temeiul legal este dat de prevederile art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999.

Mai arată că potrivit art. 156 C. muncii „ salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor" și că o normă legală odată reglementată, ea trebuie să producă efecte, fiind împotriva rațiunii de a exista a legilor să aibă doar caracter formal. Reclamanta mai apreciază că dreptul pe care îl solicită este un drept de creanță și prin urmare, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale. Totodată, reclamanta a învederat instanței faptul că, prin hotărâri ale altor instanțe judecătorești din țară, în spețe similare, reclamanților le-a fost dat câștig de cauză. Intimata - pârâtă A.N.O.F.M. București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a)salariul de bază; b)sporul pentru vechime în muncă; c)suplimentul postului; d)suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2)Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3)Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici". Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în secțiunea I din capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici,în vigoare, pentru perioada în care recurenta-reclamantă solicită plata drepturilor, în calitate de funcționar public în cadrul agenției, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teoria recurentei și a obliga autoritatea să-i acorde acesteia suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri. O asemenea situație echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive. Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar reclamanta nu are o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este adevărat că în jurisprudenta C.E.D.O.

s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.M.G. și alții împotriva Spaniei). Așadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudentei C.E.D.O., o creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este neîndoielnic faptul că, în sistemul românesc de drept jurisprudenta nu constituie izvor de drept, astfel încât, faptul că în cauze similare au fost pronunțate soluții diferite față de cea pronunțată prin sentința atacată în cauza de față, nu constituie, în sine, un motiv de nelegalitate a acestei sentințe, care să poată întemeia recursul declarat. Mai mult, soluția exprimată de instanța de fond în problema juridică dedusă judecății în cauza de față, vine într-o perfectă concordanță cu jurisprudenta constantă și unitară a înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie. De altfel, în cauza B. contra României, invocată de recurentă în argumentarea cererii sale de recurs, C.E.D.O., a reamintit că divergentele de jurisprudenta sunt inerente oricărui sistem de drept, totuși, Instanței Supreme ii revine rolul de a regla aceste contradicții.

Având în vedere așadar, faptul că, așa cum am arătat deja, jurisprudența Instanței Supreme în problema dedusă judecății în prezenta cauză este constantă și unitară, susținerile recurentei nu pot fi primite motiv pentru care vor fi respinse ca nefondate. În consecință, pentru considerentele arătate, constatând legalitatea și temeinicia sentinței instanței de fond, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de H.A. împotriva sentinței civile nr. 311 din 28 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2009.