ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5054/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții I.D.C., O.V., G.R.M., A.D.I., D.L.M., B.M., I.R.M., D.C.L., A.I.L. și M.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% fiecare din salariul de bază, retroactiv, respectiv pentru perioadele 01 ianuarie 2004 și până la data pronunțării hotărârii. Au mai solicitat reclamanții obligarea la plata sumelor actualizate cu indicele de inflație, precum și a dobânzii legale la data efectuării plății, în raport cu perioada raporturilor de serviciu.

Prin sentința civilă nr. 1733 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât, pe fondul cauzei fiind respinsă acțiunea formulată. În ce privește excepția invocată, prima instanță a reținut că dreptul la acțiune s-a născut la data de 01 ianuarie 2007, când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999, astfel că sesizarea instanței a avut loc cu respectarea termenului general de prescripție.

Pe fondul cauzei, judecătorul fondului a reținut, în esență, că pentru a fi posibilă acordarea drepturilor solicitate, este necesar ca, în primul rând, să fie posibilă cuantificarea acestora, ca părți componente ale salariului funcționarului public, ceea ce presupune existența unor dispoziții date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și lit. d) din actul normativ, atribuție ce revine însă legiuitorului sau Guvernului. În lipsa unei atare reglementări, acordarea sporurilor solicitate ar presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de cuantificat, iar pe de altă parte, nerespectarea de către instanță a Deciziei nr. 820/2008 a Curții Constituționale. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs I.D.C., O.V., G.R.M., A.D.I., D.L.M., B.M., I.R.M., D.C.L., A.I.L.

și M.I., criticând soluția pronunțată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că prima instanță a procedat la o greșită aplicare a art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999. Au opinat recurenții că cele două suplimente se circumscriu noțiunii de sporuri, care fac parte din structura salariului funcționarului public, iar cum suspendarea prevederilor relative la acestea și-a încetat aplicabilitatea, dreptul revine în patrimoniul reclamanților devenind actual. Au apreciat recurenții că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 37 din O.G. nr. 6/2007, în temeiul cărora salariile se plătesc înaintea oricărei alte obligații de plată, acestea neputând face obiectul unei limitări sau renunțări.

S-au invocat dispozițiile art. 18, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 53/2003, care prevăd că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar limitarea acestora este lovită de nulitate, salariaților fiindu-le garantat dreptul la egalitate de șanse și tratament, drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006. De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.

Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor în calitate de funcționari publici, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Astfel fiind, a obliga autoritatea să acorde reclamanților suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment pentru perioada de referință, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că „instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curții Constituționale nr. 820/2008). Înalta Curte constată de asemenea că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar reclamanții nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei). Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., o creanță care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, se constată că în jurisprudența C.E.D.O., cu referire la noțiunea de speranță legitimă, s-a afirmat că „o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor” (Kopecky împotriva Slovaciei, §52; Caracas împotriva României, §49). Or, în cauză nu se poate reține că există o „bază suficientă în dreptul intern”, atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudența unitară a Instanței Supreme s-a reținut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcționarilor publici pe calea unor hotărâri judecătorești.

Din acest punct de vedere, relevant este faptul că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut că „un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare ca o pretenție ce se poate susține nu ar putea constitui o speranță legitimă apărată de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1” (C. Bîrsan, „Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol.I. Drepturi și libertăți”, Ed. AII Beck, București, 2005, pag. 988, cu referire la hotărârea din 28 septembrie 2004, cauza Kopecky împotriva Slovaciei, §52). De asemenea, Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reține existența unei încălcări a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub acest aspect reținându-se că în speță a fost respectat dreptul la un proces echitabil.

În raport de cele mai sus menționate, Curtea apreciază că hotărârea recurată este legală, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.D.C., O.V., G.R.M., A.D.I., D.L.M., B.M., I.R.M., D.C.L., A.I.L. și M.I. împotriva sentinței civile nr. 1733 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2009.