ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5054/2009

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții

I.D.C., O.V., G.R.M., A.D.I., D.L.M., B.M., I.R.M., D.C.L., A.I.L. și M.I. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului și Dezvoltării

Durabile, obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând suplimentul

postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25%

fiecare din salariul de bază, retroactiv, respectiv pentru perioadele 01

ianuarie 2004 și până la data pronunțării hotărârii.

Au mai solicitat

reclamanții obligarea la plata sumelor actualizate cu indicele de inflație,

precum și a dobânzii legale la data efectuării plății, în raport cu perioada

raporturilor de serviciu.

Prin sentința civilă

nr. 1733 din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la

acțiune invocată de pârât, pe fondul cauzei fiind respinsă acțiunea formulată.

În ce privește

excepția invocată, prima instanță a reținut că dreptul la acțiune s-a născut la

data de 01 ianuarie 2007, când a încetat orice cauză de suspendare ori de

neaplicare a prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999, astfel că sesizarea

instanței a avut loc cu respectarea termenului general de prescripție.

Pe fondul cauzei,

judecătorul fondului a reținut, în esență, că pentru a fi posibilă acordarea

drepturilor solicitate, este necesar ca, în primul rând, să fie posibilă

cuantificarea acestora, ca părți componente ale salariului funcționarului

public, ceea ce presupune existența unor dispoziții date în aplicarea art. 31

alin. (1) lit. c) și lit. d) din actul normativ, atribuție ce revine însă

legiuitorului sau Guvernului.

În

lipsa unei atare

reglementări, acordarea sporurilor solicitate ar presupune, pe de o parte,

obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de cuantificat,

iar pe de altă parte, nerespectarea de către instanță a Deciziei nr. 820/2008 a

Curții Constituționale.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs I.D.C., O.V., G.R.M., A.D.I., D.L.M., B.M., I.R.M.,

D.C.L., A.I.L. și M.I., criticând soluția pronunțată prin prisma art. 304 pct.

9 C. proc. civ., susținând, în esență, că prima instanță a procedat la o greșită

aplicare a art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

Au opinat recurenții

că cele două suplimente se circumscriu noțiunii de sporuri, care fac parte din

structura salariului funcționarului public, iar cum suspendarea prevederilor

relative la acestea și-a încetat aplicabilitatea, dreptul revine în patrimoniul

reclamanților devenind actual.

Au apreciat

recurenții că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 37 din O.G. nr.

6/2007, în temeiul cărora salariile se plătesc înaintea oricărei alte obligații

de plată, acestea neputând face obiectul unei limitări sau renunțări.

S-au invocat

dispozițiile art. 18, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 53/2003, care prevăd că

salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar

limitarea acestora este lovită de nulitate, salariaților fiindu-le garantat

dreptul la egalitate de șanse și tratament,

drepturi ale funcționarilor publici pentru

anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este

adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea

duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare

reintră de drept în vigoare”.

Însă, în cauză,

dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I

din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar

potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici în

vigoare pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata

drepturilor în calitate de funcționari publici, nu a fost prevăzut nici

suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a

obliga autoritatea să acorde reclamanților suplimentul postului și suplimentul

treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment pentru

perioada de referință, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și

criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea

situație echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate

constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității

judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta

legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii

executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor

în litigiu.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că „instanțele judecătorești

nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu

putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu

norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”,

astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori

executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar

care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curții

Constituționale nr. 820/2008).

Înalta Curte constată

de asemenea că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță

și nici bunuri, iar reclamanții nu

au o speranță legitimă în sensul art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în

jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de

creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a

reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (C.E.D.O., decizia din 18

octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Or, în cauză, dreptul

solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului

corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o

justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., o creanță

care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, se

constată că în jurisprudența C.E.D.O., cu referire la noțiunea de speranță

legitimă, s-a afirmat că „o creanță nu poate fi considerată ca având valoare

patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu,

atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor”

(Kopecky împotriva Slovaciei, §52; Caracas împotriva României, §49).

Or, în cauză nu se

poate reține că există o „bază suficientă în dreptul intern”, atâta timp cât nu

este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente,

iar în jurisprudența unitară a Instanței Supreme s-a reținut că, în actualul

cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea

funcționarilor publici pe calea unor hotărâri judecătorești.

Din acest punct de

vedere, relevant este faptul că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut că „un

drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare ca o pretenție

ce se poate susține nu ar putea constitui o speranță legitimă apărată de

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1” (C. Bîrsan, „Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Comentariu pe articole. Vol.I. Drepturi și libertăți”, Ed. AII Beck,

București, 2005, pag. 988, cu referire la hotărârea din 28 septembrie 2004,

cauza Kopecky împotriva Slovaciei, §52).

De asemenea, Înalta

Curte constată că în cauză nu se poate reține existența unei încălcări a art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub acest aspect reținându-se că

în speță a fost respectat dreptul la un proces echitabil.

În

raport de cele mai

sus menționate, Curtea apreciază că hotărârea recurată este legală, astfel

încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de I.D.C., O.V., G.R.M., A.D.I., D.L.M., B.M., I.R.M., D.C.L., A.I.L.

și M.I. împotriva sentinței civile nr. 1733 din 23 aprilie 2009 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2009.