ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4019/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A.V., A.L., B.L., O.I.B., O.M., P.E., P.E., S.T.A., S.P., Z.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul L.C.C.F. București, obligarea acestuia la plata suplimentului de post și a suplimentului treptei de salarizare, fiecare în cuantum de 25% cu începere de la 1 ianuarie 2006 până la data pronunțării hotărârii, cu excepția reclamantului A.V. care a solicitat drepturile pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2006. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că, în calitate de funcționari publici ai pârâtului au dreptul, conform prevederilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 la suplimentul de post și la cel al treptei de salarizare.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune aferent anului 2004, iar pe fondul cauzei a învederat că acordarea suplimentelor pentru perioada 2004 – 2006 a fost suspendată prin acte normative succesive și că sumele respective nu au fost prevăzute în statul de personal. Prin sentința nr. 53/CA din 23 martie 2009, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 23 decembrie 2005 și a respins acțiunea reclamanților ca prescrisă pentru această perioadă.

De asemenea, a respins acțiunea și pentru perioada ulterioară datei de 23 decembrie 2005. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Reclamanții, în calitate de funcționari publici în cadrul L.C.C.F., au dreptul, potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. A observat că pentru drepturile solicitate de reclamanți, ca drepturi de creanță, exercitarea acțiunii pentru valorificarea dreptului se prescrie în termenul general de 3 ani. Din această perspectivă, instanța de prim rang a constatat că dreptul la acțiune pentru recunoașterea drepturilor pretinse aferente perioadei 1 ianuarie 2004 – 23 decembrie 2005 s-a prescris.

În ceea ce privește perioada ulterioară datei de 23 decembrie 2005, prima instanță a reținut că pentru a se putea realiza plata drepturilor pretinse de reclamanți este necesară cuantificarea acestora, operațiune care nu se poate efectua deoarece modalitatea de calculare nu este reglementată printr-un act legislativ. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. Au apreciat că prescrierea dreptului la acțiune reținută de instanța de fond este greșită, întrucât instituția prescripției extintive, a fost suspendată de legiuitor prin acte normative succesive. Relativ la respingerea acțiunii pentru drepturile solicitate pentru perioada ulterioară datei de 23 decembrie 2005, recurenții au considerat că instanța de fond nu a ținut cont de dispozițiile art. 3 C. civ.

care obligă judecătorul să soluționeze cauza, că orice normă legală trebuie să producă efecte în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și au invocat practica judiciară favorabilă în materie a instanțelor de judecată din țară. Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărâri primei instanțe ca fiind temeinică și legală. A arătat că întrucât pentru funcționarii publici nu a fost adoptată o lege unitară de salarizare, drepturile salariale ale acestora au fost reglementate prin acte normative subsecvente. Aceste acte normative subsecvente nu au stabilit procentul pentru cele două suplimente salariale pretinse de reclamanți, astfel că orice cuantificare a acestor drepturi ar avea caracter arbitrar.

Examinând actele și lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurenți și din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, având în vedere considerațiile expuse în cele ce succed. Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul de vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005 și prin O.G.

nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006, au fost suspendate pentru perioada 2004 – 2006 dispozițiile referitore la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Totodată, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind nomele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”. Înalta Curte observă că dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în cuprinsul reglementărilor privind drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenții solicită plata drepturilor, nu au fost prevăzute nici suplimentul postului, nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Așa fiind, a încuviința susținerile recurenților și a obliga intimatul pârât Laboratorul Central de Carantină Fitosanitară București să acorde cele două suplimente pretinse pentru perioada menționată în acțiune, ar însemna ca instanța de judecată să stabilească cuantumul celor două sporuri, în lipsa unor reglementări și criterii legale.

Numai că, un asemenea demers ar echivala cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în locul și rolul ce-i revin fie puterii legislative, prin adoptarea legii de salarizare a funcționarilor publici, fie puterii executive, prin emiterea normelor de organizare a executării actelor normative în litigiu. În acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 820/2008 arată că „instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este posibil de exercitare efectivă.

Nu poate fi reținută nici susținerea recurenților potrivit căreia s-ar fi încălcat dispozițiile Protocolului nr. 1 la C.E.D.O., întrucât sporurile pretinse reprezintă drepturi de creanță și constituie bunuri în sensul prevederilor în materie ale C.E. evocate. Este adevărat că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut, ca valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional la C.E.D.O., dar, în același timp, C.E.D.O. a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”. (C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez – Malina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

În același mod, jurisprudența C.E.D.O. a statuat că „o creanță nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor” (Kopecky împotriva Slovaciei, § 52; Caracas împotriva României, § 49). Nu se poate reține că în dreptul intern ar exista o jurisprudență bine stabilită, astfel că Înalta Curte constată că din perspectiva legalității actelor normative în materie, cuantificarea celor două suplimente pretinse de recurenți nu este posibilă. De altfel, în practica judiciară constantă a instanței supreme s-a statuat că, în actualul cadru legislativ, acordarea drepturilor solicitate în favoarea funcționarilor publici nu este posibilă pe calea unor hotărâri judecătorești.

Din perspectiva considerațiilor evocate în cele ce preced, rezultă, că nu poate fi acceptat nici motivul de recurs privind critica potrivit căreia prescripția dreptului la acțiune ar fi fost suspendată prin acte normative succesive. În ipoteza în care acordarea suplimentului de post și a suplimentului de treaptă de salarizare în cuantum de 25% fiecare, este imposibilă pe cale judecătorească și pentru perioada 1 octombrie 2004 – 23 decembrie 2005, în raport cu împrejurările concrete arătate, analiza motivului de recurs ar fi lipsită de efecte juridice. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților ca nefondat și va menține sentința atacată, ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții A.V., A.L., B.L., O.I.B., O.M., P.E., P.E., S.T.A., S.P. și Z.L. împotriva sentinței nr. 53/CA din 23 martie 2009 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2009.