ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4019/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A.V., A.L., B.L.,

O.I.B., O.M., P.E., P.E., S.T.A., S.P., Z.L. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul L.C.C.F. București, obligarea acestuia la plata suplimentului de post

și a suplimentului treptei de salarizare, fiecare în cuantum de 25% cu începere

de la 1 ianuarie 2006 până la data pronunțării hotărârii, cu excepția

reclamantului A.V. care a solicitat drepturile pentru perioada 1 ianuarie 2004

– 31 decembrie 2006.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că, în calitate de funcționari publici ai pârâtului au

dreptul, conform prevederilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999

la suplimentul de post și la cel al treptei de salarizare.

Prin întâmpinare, pârâtul a

invocat excepția prescripției dreptului la acțiune aferent anului 2004, iar pe

fondul cauzei a învederat că acordarea suplimentelor pentru perioada 2004 –

2006 a fost suspendată prin acte normative succesive și că sumele respective nu

au fost prevăzute în statul de personal.

Prin sentința nr. 53/CA din

23 martie 2009, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1

ianuarie 2004 - 23 decembrie 2005 și a respins acțiunea reclamanților ca

prescrisă pentru această perioadă.

De asemenea, a respins

acțiunea și pentru perioada ulterioară datei de 23 decembrie 2005.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanții, în calitate de

funcționari publici în cadrul L.C.C.F., au dreptul, potrivit art. 31 alin. (1) lit.

c) și d) din Legea nr. 188/1999 la un salariu compus din salariul de bază,

sporul de vechime, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de

salarizare.

A observat că pentru

drepturile solicitate de reclamanți, ca drepturi de creanță, exercitarea

acțiunii pentru valorificarea dreptului se prescrie în termenul general de 3

ani.

Din această perspectivă,

instanța de prim rang a constatat că dreptul la acțiune pentru recunoașterea

drepturilor pretinse aferente perioadei 1 ianuarie 2004 – 23 decembrie 2005 s-a

prescris.

În ceea ce privește perioada

ulterioară datei de 23 decembrie 2005, prima instanță a reținut că pentru a se

putea realiza plata drepturilor pretinse de reclamanți este necesară

cuantificarea acestora, operațiune care nu se poate efectua deoarece

modalitatea de calculare nu este reglementată printr-un act legislativ.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru motive de nelegalitate și

netemeinicie.

Au apreciat că prescrierea

dreptului la acțiune reținută de instanța de fond este greșită, întrucât

instituția prescripției extintive, a fost suspendată de legiuitor prin acte

normative succesive.

Relativ la respingerea

acțiunii pentru drepturile solicitate pentru perioada ulterioară datei de 23

decembrie 2005, recurenții au considerat că instanța de fond nu a ținut cont de

dispozițiile art. 3 C. civ. care obligă judecătorul să soluționeze cauza, că

orice normă legală trebuie să producă efecte în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale și au invocat practica judiciară favorabilă în materie a

instanțelor de judecată din țară.

Prin întâmpinare,

intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea

hotărâri primei instanțe ca fiind temeinică și legală.

A arătat că întrucât pentru

funcționarii publici nu a fost adoptată o lege unitară de salarizare,

drepturile salariale ale acestora au fost reglementate prin acte normative

subsecvente.

Aceste acte normative

subsecvente nu au stabilit procentul pentru cele două suplimente salariale

pretinse de reclamanți, astfel că orice cuantificare a acestor drepturi ar avea

caracter arbitrar.

Examinând actele și

lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs  invocate de recurenți

și din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, având în vedere

considerațiile expuse în cele ce succed.

Potrivit art. 31 alin. (1) din

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, pentru activitatea desfășurată,

funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază;

b) sporul de vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

Prin O.U.G. nr. 92/2004

privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 76/2005 și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru

anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006, au

fost suspendate pentru perioada 2004 – 2006 dispozițiile referitore la

suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Totodată, potrivit art. 64 alin.

(2) din Legea nr. 24/2000 privind nomele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare, actul

normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.

Înalta Curte observă că

dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din

Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar

potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare.

Or, în cuprinsul reglementărilor

privind drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici, în

vigoare pentru perioada în care recurenții solicită plata drepturilor, nu au

fost prevăzute nici suplimentul postului, nici suplimentul corespunzător

treptei de salarizare.

Așa fiind, a încuviința

susținerile recurenților și a obliga intimatul pârât Laboratorul Central de

Carantină Fitosanitară București să acorde cele două suplimente pretinse pentru

perioada menționată în acțiune, ar însemna ca instanța de judecată să stabilească

cuantumul celor două sporuri, în lipsa unor reglementări și criterii legale.

Numai că, un asemenea demers

ar echivala cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, limitate

constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității

judecătorești în locul și rolul ce-i revin fie puterii legislative, prin

adoptarea legii de salarizare a funcționarilor publici, fie puterii executive,

prin emiterea normelor de organizare a executării actelor normative în litigiu.

În acest sens, Decizia Curții

Constituționale nr. 820/2008 arată că „instanțele judecătorești nu au

competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de

lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create

pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că

nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în

privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent

nu este posibil de exercitare efectivă.

Nu poate fi reținută nici

susținerea recurenților potrivit căreia s-ar fi încălcat dispozițiile

Protocolului nr. 1 la C.E.D.O., întrucât sporurile pretinse reprezintă drepturi

de creanță și constituie bunuri în sensul prevederilor în materie ale C.E. evocate.

Este adevărat că în

jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut, ca valoare de principiu, că drepturile de

creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional la C.E.D.O.,

dar, în același timp, C.E.D.O. a reținut că „o creanță nu poate fi considerată

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”.

(C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez – Malina Gonzales și

alții împotriva Spaniei).

În același mod,

jurisprudența C.E.D.O. a statuat că „o creanță nu poate fi considerată ca având

valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre

exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor”

(Kopecky împotriva Slovaciei, § 52; Caracas împotriva României, § 49).

Nu se poate reține că în

dreptul intern ar exista o jurisprudență bine stabilită, astfel că Înalta Curte

constată că din perspectiva legalității actelor normative în materie,

cuantificarea celor două suplimente pretinse de recurenți nu este posibilă.

De altfel, în practica

judiciară constantă a instanței supreme s-a statuat că, în actualul cadru

legislativ, acordarea drepturilor solicitate în favoarea funcționarilor publici

nu este posibilă pe calea unor hotărâri judecătorești.

Din perspectiva

considerațiilor evocate în cele ce preced, rezultă, că nu poate fi acceptat

nici motivul de recurs privind critica potrivit căreia prescripția dreptului la

acțiune ar fi fost suspendată prin acte normative succesive.

În ipoteza în care acordarea

suplimentului de post și a suplimentului de treaptă de salarizare în cuantum de

25% fiecare, este imposibilă pe cale judecătorească și pentru perioada 1

octombrie 2004 – 23 decembrie 2005, în raport cu împrejurările concrete

arătate, analiza motivului de recurs ar fi lipsită de efecte juridice.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul reclamanților ca nefondat și va menține sentința atacată, ca

fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanții A.V., A.L., B.L., O.I.B., O.M., P.E., P.E., S.T.A., S.P. și Z.L.

împotriva sentinței nr. 53/CA din 23 martie 2009 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 octombrie 2009.