ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3144/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3144/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ, reclamanții B.I.,

R.D.S., P.D., M.J.E., V.L.R., (...) au solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Autoritatea Națională a Vămilor, obligarea acesteia la plata drepturilor

bănești reprezentate de suplimentul postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare, pentru activitatea desfășurată potrivit funcției

deținute ca funcționar public în perioada mai 2004 - 11 noiembrie 2009, sume

actualizate în raport de indicele de inflație din luna mai 2004 până la data

plății efective și obligarea pârâtei să efectueze cuvenitele mențiuni în

carnetele de muncă.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 188/1999 privind

Statutul funcționarilor publici, în forma inițială, „pentru activitatea depusă,

funcționarii publici au dreptul la salariu, care se compune din salariul de

bază, sporuri și indemnizații".

Ulterior, prin pct. 21

al art. XIII din Legea nr. 161/2003 textul art. 29 din Legea nr. 188/1999 a

fost modificat și completat, în sensul includerii în salariu și a

componentelor, suplimentul postului și suplimentul gradului lit. c) și d) ale

art. 29 alin. (1), cu precizarea intrării în vigoare a acestor prevederi de la

data de 01 ianuarie 2004 (art. XXV din Legea nr. 161/2003). Astfel,

dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) și d), devenit art. 31 după republicarea

Legii nr. 188/1999, au fost suspendate în perioada mai 2004 - 31 decembrie

2006, în baza pct. 7 al articolului unic din Legea nr. 164/2004, art. 44 din

O.U.G. nr. 92/2004, art. 48 din O.G. nr. 2/2006.

instanțe

Prin Sentința nr.

3367 din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției, respingând cererea

pentru perioada mai - 23 noiembrie 2004 ca prescrisă și în rest acțiunea

formulată de reclamanți.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune

pentru anii 2004, 2005 și 2006, față de prevederile art. 166 alin. (1) C.

muncii și Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 pronunțată de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, hotărâre prin care, în interpretarea și aplicarea unitară

a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999,

instanța supremă a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot

acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul

postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Pe fondul cauzei a

solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

reținute de prima instanță în motivarea soluției sale

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la excepția

prescripției, prima instanță a reținut că este întemeiată în ce privește pretențiile

aferente perioadei mai 2004 - 23 noiembrie 2004 (anterioară suspendării legale

a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 188/1999), în raport de art. 44 din

O.U.G. nr. 92/2004, (intrată în vigoare la 23 noiembrie 2004) prevede „La data

intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă aplicarea

dispozițiilor art. 29 (…) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările

ulterioare”, având în vedere și prevederile art. 3 din Decretul-legii nr.

167/1958.

Pe fond cauzei, prima

instanță a reținut că potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999

republicată în martie 2004, „pentru activitatea desfășurată, funcționarii

publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază, b) sporul

pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul gradului”,

dispozițiile art. 29 lit. c) și d) fiind suspendate prin acte normative

succesive (O.U.G. nr. 92/2004, Legea nr. 76/2005, O.U.G. nr. 2/2006, Legea nr.

417/2006) până la 31 decembrie 2006 și ulterior reluate prin art. 31 din Legea

nr. 188/1999 modificată prin Legea nr. 251/2006, „suplimentul gradului”

devenind „suplimentul corespunzător treptei de salarizare."

Dispoziții ce

reglementează compunerea salariului au un caracter general, de principiu, nu

consacră dreptul la o sumă de bani determinată sau determinabilă, astfel că nu

pot sta la baza admiterii acțiunii în pretenții.

Prin Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, nr. 20 din 21 septembrie 2009 a

fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că „în interpretarea și

aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr.

188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, în lipsa unei

cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale

constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de

salarizare”, apreciind prima instanță că această decizie este aplicabilă în

speță.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit, cu valoare de principiu, că drepturile de

creanță constituie un bun în sensul art. 1 din alin. (1) din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prima instanță a

constatat însă că art. 31 din Legea nr. 188/1999 ce reglementează compunerea

salariului nu poate sta la baza constatării nașterii unui drept patrimonial de

creanță în favoarea funcționarilor publici.

Pe de altă parte,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu poate fi considerat ca

„valoare patrimonială” și implicit ca „speranță legitimă” decât dacă respectivul

„bun” are „o bază suficientă în dreptul intern”, spre exemplu dacă existența sa

este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale.

În concluzie,

judecătorul fondului a reținut că până la pronunțarea deciziei în soluționarea

recursului în interesul legii, practica judiciară majoritară a fost în sensul

că stabilirea de către instanță a cuantumului sporurilor și obligarea

autorității la plata acestora nu se pot realiza decât cu încălcarea

competențelor celorlalte puteri (legislativă, respectiv executivă în baza

delegării legislative sau în exercitarea atribuțiilor în procesul de

executare/organizare a executării legilor).

în cauză

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, pentru motive încadrate în drept în prevederile art. 304 punctul

9 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, următoarele:

În privința excepției

prescripției dreptului la acțiune pentru perioada mai 2004 - 23 noiembrie 2004,

recurenții au apreciat că în mod eronat a fost admisă această excepție de către

instanța de fond, întrucât suspendarea legală a aplicării drepturilor de natură

salarială prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 s-a produs în

luna mai 2004, conform punctului 7 al articolului unic din Legea nr. 164/2004

pentru aprobarea O.U.G. nr. 123/2003 privind creșterile salariale ce se vor

acorda personalului din sectorul bugetar.

Pe fondul cauzei,

recurenții-reclamanți au arătat că nu pot fi avute în vedere reținerile primei

instanțe, în sensul că dispozițiile ce reglementează compunerea salariului au

un caracter general, de principiu, nu consacră dreptul la o sumă de bani

determinată sau determinabilă, în contrar ar însemna că și salariul de bază și

sporul pentru vechime în muncă, componente ale salariului ca și cele două

suplimente au un caracter general, de principiu și nu consacră dreptul la o

sumă de bani determinată sau determinabilă, adică dacă nu ar fi fost acordate

nu ar fi existat nicio bază legală pentru a le obține.

În privința Deciziei

nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, prin care s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot

acorda pe cale judecătorească drepturi salariale constând în suplimentul

postului și suplimentul treptei de salarizare, recurenții au apreciat că nu

este aplicabilă, pentru că în speță există o cuantificare cu fundament legal,

așa încât aceste drepturi pot fi acordate pe cale judecătorească.

Astfel, cuantumul

suplimentului postului și cuantumul suplimentului corespunzător treptei de

salarizare se stabilesc diferențiat în funcție de specificul și complexitatea

activității desfășurate conform funcției publice a fiecăruia și în funcție de

treapta de salarizare.

Concluzionând,

recurenții au susținut că cele două suplimente la care au dreptul sunt

reglementate de lege, iar cuantumul acestora este determinabil, luând în

considerare criterii legale și obiective, apreciind că acest drept este unul de

creanță și prin urmare este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de

recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

, constată că recursul nu este fondat.

fapt și de drept relevante

În conformitate cu

dispozițiile art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „(1) Pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus

din a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul

postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcționarii

publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile

legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii

publici”.

În aceste condiții,

Înalta Curte reține că dreptul la salariu al funcționarilor publici este

reglementat în Secțiunea I din Cap. 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din

Legea nr. 188/1999, dar potrivit art. 31 alin. (3), salarizarea se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare.

Prin stabilirea unui

cuantum procentual de câte 22%, 25%, 26%, 36%, 29% și 31% pentru suplimentul

postului din salariul de bază și de câte 7%, sau 10%, 10%, 26%, 7%, 13% și 14%

pentru suplimentul corespunzător treptei de salarizare, corespunzător funcției

publice deținute de către fiecare dintre recurenții-reclamanți, fără ca acest

cuantum să fi fost stabilit printr-o reglementare legală, instanța ar interveni

în domeniul constituțional al puterii legislative, căreia nu i se poate

substitui în cauza de față, căci și-ar depăși propriile competențe, limitate constituțional

la aplicarea legii pozitive.

De altfel, cuantumul

celor două suplimente salariale nu a fost stabilit nici prin Legea nr. 188/1999

și nici prin actele normative subsecvente, astfel încât nu există baza legală

pentru calcularea și acordarea acestora.

Pentru cuantificarea

suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare, ca părți

componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența unor

dispoziții date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999,

atribuție care revine fie Parlamentului, în cazul promovării unei legi, fie

Guvernului, prin delegare legislativă sau prin adoptarea unei hotărâri date în

aplicarea acestor prevederi legale.

Înalta Curte

apreciază că în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul

al suplimentului postului și al suplimentului treptei de salarizare, suntem în

prezența doar a unei intenții a legiuitorului de a acorda funcționarilor

publici două drepturi de natură salarială, intenție materializată prin

instituirea drepturilor, dar nefinalizată deoarece nu este stabilit cuantumul

acestora sau criteriile pe baza cărora pot fi calculate.

Așa fiind, instanța

de control judiciar constată că cele două drepturi nu pot fi obținute prin

promovarea unor acțiuni în instanță, căci acordarea lor pe cale judecătorească

ar însemna să se facă fie prin obligarea angajatorului la plata unor sume de

bani imposibil de calculat, fie prin eventuala cuantificare de către instanță

în raport de diverse criterii aplicate prin analogie, ceea ce echivalează cu o

substituire în atribuțiile legiuitorului ori ale executivului, contrar celor

stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 820 din 3 iulie 2008, în

cuprinsul căreia s-a reținut că instanțele judecătorești nu au competența să

anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,

considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe

cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Înalta Curte reține

că admiterea unor astfel de acțiuni, cum este cea de față, ar presupune

pronunțarea unor hotărâri judecătorești nesusceptibile de executare, de natură

a reprezenta o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

cu referire la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

în care s-a reținut că dreptul de a apela la o instanță ar fi iluzoriu, dacă

ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre

judecătorească definitivă și obligatorie să fie ineficientă în detrimentul unei

părți( Imobiliara Saffi împotriva Italiei - 1999; Dorneanu împotriva României -

2007).

Înalta Curte reține

că neacordarea sporurilor solicitate nu încalcă prevederile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, care obligă statele părți să adopte măsuri

pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, nefiind în prezența unui

bun, noțiune cu semnificație autonomă, în sensul Convenției, care fără a se

limita numai la proprietatea unor bunuri corporale, include orice interes

economic cu valoare patrimonială.

De asemenea, nu se

poate vorbi de existența unei „speranțe legitime” a reclamanților, în sensul

avut în vedere în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care

s-a reținut că atunci când interesul patrimonial aparține categoriei juridice

„creanță” nu poate fi considerată „valoare patrimonială” și implicit „speranță

legitimă” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu o

dispoziție legală, sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență

clară și concordantă a instanțelor naționale (Kopecky c/a Slovacia - 2004;

Pressos Compania Naviera SA și alții c/a Belgia - 1995; Draon c/a Franța -

2005; Maurice c/a Franța - 2005), or drepturile salariale în discuție nu au o

suficientă bază în dreptul intern, în absența unor criterii legale de

cuantificare a acestora.

Toate aceste

argumente au fost avute în vedere la pronunțarea deciziei de recurs în

interesul Legii nr. 20 din 21 septembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 880/16

decembrie 2009, prin care Secțiile Unite au stabilit, în interpretarea și

aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr.

188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, că în lipsa unei

cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile

salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei

de salarizare.

în recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței,

potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 punctul 9 sau art.

304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recursul declarat de B.I., R.D.S., P.D., M.J.E., V.L.R., (...)

împotriva Sentinței nr. 3367 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 31 mai 2011.