ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5419/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5419/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de
Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
reclamanta I.A.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta
Autoritatea Națională a Vămilor, obligarea pârâtei la revocarea măsurii de
diminuare cu 25% a salariului și la
plata drepturilor salariale la zi,
actualizate cu inflația, până la data plății efective.
În motivarea cererii,
reclamanta a arătat că la data stabilită pentru plata salariului aferent lunii
iulie - a luat cunoștință că angajatorul, în mod unilateral, i-a diminuat
salariul cu 25%.
Reclamanta a criticat
măsura ca încălcând dispozițiile art. 11, 16, 20, 41, 44, 47 și 53 din
Constituție, dispozițiile art. 17 din Declarația Universală a Dreptului Omului
și pe cele ale art. 1 alin. (1) din primul Protocol adițional la C.E.D.O.,
nefiind doar o măsură temporară, câtă vreme după 1 ianuarie 2011, până în
prezent, reclamanta nu revenit la nivelul salariului obținut în luna iunie
2010.
Prin întâmpinarea depusă
la dosar, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a invocat excepția inadmisibilității
cererii, pentru neîndeplinirea procedurii plângerii prealabile. Pârâta a învederat
că diminuarea temporară cu 25% a salariilor brute ale angajaților săi (care au statut
de funcționari publici) s-a dispus prin Ordinul nr. 6669 din 20 iulie 2010, pentru
perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, act administrativ în sensul art. 1 din
Legea nr. 554/2004, pentru a cărui contestare trebuia urmată procedura prealabilă
prevăzută de art. 7 alin. (1) din aceeași lege. Mai mult, potrivit art. 34 din Legea
nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,
este necesară, de asemenea, urmarea unei proceduri prealabile sub forma contestației,
când este în discuție stabilirea salariilor și a altor drepturi care se acordă potrivit
acestei legi, contestație a cărei soluționare este de competența ordonatorului de
credite, soluția putând fi atacată ulterior la instanța judecătorească competentă.
Pârâta a mai solicitat
respingerea cererii, în subsidiar, ca neîntemeiată, întrucât măsura diminuării salariilor
cu 25% luată prin actul administrativ contestat a reprezentat punerea în executare
a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare
în vederea restabilirii echilibrului bugetar, măsura aplicându-se temporar, până
la 31 decembrie 2010, conform art. 16 alin. (1) din lege.
Prin sentința civilă
nr. 140 din data de 14 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității cererii
și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de către reclamanta I.A.A.
Pentru a hotărî astfel,
instanța de fond a reținut că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010
- 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art.
1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar, conform căruia „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor
lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale,
precum și alte drepturi în RON sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile
Legii - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din
fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în
funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor
acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.
A arătat prima instanță
că, în aceste condiții, stabilirea neconcordanței între dispozițiile unei legi și
Constituția țării intră în atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, iar
nu în competența instanțelor de drept comun, că partea reclamantă nu a invocat excepția
de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 118/2010, iar, pe de altă parte,
prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate
a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar, Curtea Constituțională a decis că art. 1 - 8 și art. 10 - 17 din Lege sunt
constituționale.
Evocând considerentele
Deciziei nr. 872 din 25 iunie 2010 a Curții Constituționale, instanța de fond a
arătat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu
aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu
este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru
între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor
fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul
Protocol adițional la Convenție.
Analizând argumentul reclamantei
privind încălcarea unor dispoziții din convențiile internaționale la care România
este parte, Curtea a mai constatat că exercitarea drepturilor invocate de către
reclamantă poate face obiectul unor restricții sau limitări prescrise prin lege
și care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea
drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea
națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Excepția inadmisibilității
acțiunii a fost respinsă cu motivarea că procedura plângerii administrative la autoritatea
emitentă sau la organul ierarhic superior nu este necesar a fi urmată atunci când
se pune problema neacordării unor drepturi salariale. Or, măsura diminuării salariului,
dispusă în aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010, echivalează cu un
refuz de acordare a unei părți din drepturile bănești stabilite anterior lunii iunie
2010 și, în plus, măsura diminuării temporare a salariului nu a fost luată printr-un
act administrativ cu caracter individual care să fi fost comunicat reclamantei-funcționar
public, pentru a-i da posibilitatea acesteia să-l conteste în termenul prevăzut
de lege.
Împotriva acestei sentințe
a formulat recurs reclamanta I.A.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Motivele de recurs invocate
conform art. 304
1
C. proc. civ. se încadrează în dispozițiile art. 304
pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a legii în ceea ce privește soluția
de respingere a acțiunii având ca obiect obligarea autorității pârâte la plata diferenței
de 25% din salariul cuvenit, începând cu luna iulie 2010 până la data plății efective.
În motivele de recurs,
recurenta arată că în mod greșit și nelegal instanța de fond nu a reținut îndeplinirea
condițiilor prevăzute de art. 1 din protocolul nr. 1 al CEDO vizând respectarea
proprietății asupra bunurilor, privarea de proprietate în anumite condiții și competența
statului de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general.
Recurenta arată că în
cauză măsura diminuării salariului său cu 50% este o măsură contrară prevederilor
art. 1 din Protocol.
Aceasta deoarece reducerea
salariului - bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol reprezintă o ingerință,
excesivă care are ca efect privarea de o parte din salariu și care nu este proporțională
deoarece Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri.
Se susține că reducerea
salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea de a mai recupera vreodată sumele
de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea funcționarilor
publici, a justului echilibru ce trebuie prestat între protecția proprietății și
cerințele interesului general.
Se mai arată că reducerea
salariului cu 25% a adus atingere substanței dreptului de proprietate al oricărui
funcționar public, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă
cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
La dosar intimata-pârâtă
a formulat întâmpinare în care se solicită respingerea recursului ca nefondat.
Curtea analizând recursul
declarat în raport de motivele invocate, îl apreciază ca nefondată în cauză sentința
atacată fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii interne și a dispozițiilor
art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la CEDO.
În ceea ce privește respectarea
și interpretarea normelor și deciziilor menționate, Curtea constată următoarele:
Actul administrativ prin
care s-a luat măsura contestata și a cărui revocare se solicitată, este emis în
temeiul și pentru punerea în executare a unor norme legal respectiv dispozițiile
art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea
restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările ulterioare, ca prevăd următoarele:
„(1) Cuantumul brut al
salariilor / soldelor / indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații
și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în RON sau în valută, stabilite
în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară
a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului
nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal
din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în
domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
(2) În situația în care
din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului
de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 RON."
La art. 16 alin. (1) din
lege se arată că:
„(1) Prevederile art.
1-3, art. 5, art. 6 alin. (1), precum și cele ale art. 9 - 14 se aplică până la
31 decembrie 2010."
Angajații instituțiilor
publice au un statut legal și nu contractual, care se realizează în conformitate
cu dispozițiile legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare, respectiv
Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice, iar drepturile lor salariale se stabilesc pe baza unui sistem unitar de
salarizare.
Totodată, drepturile salariale
cuvenite angajaților instituțiilor publice nu pot fi altele decât cele prevăzute
de legislația specifică acestei categorii.
Legea nr. 118/2010 privind
unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă
controlului Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010
referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele
măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (publicată în M.
Of. nr. 433 din 28 iunie 2010), la punctul 1 a constat că "dispozițiile
art. 1 - 8 și cele ale art. 10 -17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituționale."
Prin Decizia nr. 1325
din 04 decembrie 2008, Curtea Constituțională, soluționând excepție de neconstituționalitate
a prevederilor O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor
de discriminare, a reținut că Parlamentul și prin derogare legislativă în condițiile
art. 115 din Constituție, Guvernul, au competența de a institui modifica și abroga
norme juridice de aplicare generală, instanțele judecătorești neavând o asemenea
competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiții potrivit
art. 126 alin. (1) din Constituție, adică de a soluționa aplicând legea, litigiile
dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor
subiective.
Măsurile dispuse prin
Legea nr. 118/2010 și măsura contestată de reclamant, sunt în acord și cu dispozițiilor
art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului
și a Libertăților Fundamentale, întrucât această diminuare temporară a avut loc
în temeiul și în condițiile legii, nefiind încălcate dispozițiile convenției.
În cazul personalului
plătit din fonduri publice ne aflăm în prezența unui contract de drept public sau
de drept administrativ, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este
suplinită de legiuitor care stabilește prin lege nivelul salariilor.
Măsura contestată de recurentă,
cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în baza și în aplicarea Legii
nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului
bugetar, care a fost supusă controlului de constituționalitate.
În acest sens, prin Deciziile
nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională s-a
pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale
dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii
echilibrului bugetar.
În considerentele deciziilor
pronunțate de Curtea Constituțională se reține faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului
salariului /indemnizației /soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută
prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această
soluție legislativă a fost determinată de apărarea securității naționale. Este evident
că securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă
socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage
aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte
aspecte din viața satului - precum cele economice, financiare, sociale, care ar
putea afecta însăși ființa statului prin amploarea gravitatea fenomenului”.
S-a concluzionat de Curtea
Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie
o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul
la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.
În consecință Curtea apreciază
că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport de legislația națională.
În ceea ce privește invocarea
de către recurentă a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenția
Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale acest motiv nu
poate fi reținut, deoarece aceste dispoziții nu au fost încălcate de măsura contestată
care este constituțională, iar pe de altă parte nu este disproporțională în raport
cu scopul urmărit, fiind păstrat justul echilibru între interesul general al societății
și protecția unui drept fundamental al omului.
Din perspectiva art. 1
din primul Protocol adițional la C.E.D.O., în lumina jurisprudenței Curții C.E.D.O.,
se constata ca salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care întra în
câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Diminuarea pentru o perioada
determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie
o atingere adusă dreptului de proprietate, care însa nu corespunde nici unei exproprieri
(privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor,
fiind analizată de C.E.D.O. numai din unghiul primei norme cuprinse în art. 1, respectiv
a principiului respectării bunurilor. În acest context, C.E.D.O. urmărește numai
dacă justul echilibru între exigentele relative la interesul general și imperativele
legate de protecția drepturilor fundamentale al individului a fost menținut (a se
vedea cauza Aizupurua Ortiz și ceilalți c. Spaniei Hotărârea din 2 februarie 2010,
par. 48), reducerea salariilor nefiind tratata ca o privare de proprietate, pentru
care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1, Protocolului 1.
Prin urmare, în cazuri
asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor
este înfrânt de o manieră care antrenează atingere adusă însăși substanței dreptului
și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru
care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției
drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei,
Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 39 și 41).
Cauza Mureșanu contra
României nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic
diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătoreasca prin care
autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz "bun"
în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre
judecătoreasca executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri
judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
Pe de alta parte, C.E.D.O.
face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un
salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru
o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea
din 20 mai 2010, paragraf nr. 58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să
primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanța poate fi considerată o
valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o baza
suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie
2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de fata, în care prin
dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
În cauza de față trebuie
avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum nu este
în discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară (în
limita a 25%, iar după 1 ianuarie 2011, în limita a 10%) a exercițiului acestuia,
aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.
Legea nr. 118/2010 a urmărit
rezolvarea dificultăților financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată
legitimă de către Curtea Constituțională, C.E.D.O. a subliniat, în repetate rânduri,
că Statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere
asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat,
precum și în materie de legislație socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei,
Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par. 23 și cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei,
Hotărârea din 12 octombrie 2004
:
par. 45).
În concluzie, Înalta Curte
apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25%
nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului,
nu este
o
măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru
între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor
fundamentale ale omului, așa încât nu se poate retine o încălcare a art. 1 din primul
Protocol adițional la Convenție.
Față de cele expuse mai
sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va respinge recursul
ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de
fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de I.A.A., împotriva Sentinței civile nr. 140 din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel
București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie
2011.