ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5396/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5396/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul S.F., a chemat în

judecată pe pârâta Autoritatea Națională a

Vămilor, solicitând obligarea

pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu

25 % a salariului și la plata

drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația,

până la data plății efective.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că la 10 august 2010 a luat

cunoștință că

angajatorul, în mod unilateral, i-a diminuat salariul cu 25 %,

măsură ce nu i-a fost comunicată de

conducerea instituției pârâte deși

salariul

face parte din elementele actului de numire în funcție, conform Legii

nr.

188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea

Națională a Vămilor invocă

excepția

inadmisibilității cererii pentru neparcurgerea procedurii prealabile,

solicitând

respingerea cererii ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca

neîntemeiată, arătând că diminuarea temporară cu

25 % a salariilor brute ale

angajaților

săi s-a dispus prin Ordinul nr. 6669 din 20 iulie 2010, pentru perioada

03

iulie 2010 - 31 decembrie 2010.

Prin sentința

nr. 575 din 28 ianuarie 2011, Curtea de Apel București a respins atât excepția

inadmisibilității cererii, cât și cererea formulată de reclamantul S.F., în

contradictoriu cu pârâta Autoritatea

Națională

a Vămilor, ca nefondată.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că excepția

inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată, întrucât deși acțiunea

reclamantei, prin care se urmărește revocarea măsurii de diminuare cu 25 % a

salariului, este îndreptată împotriva Ordinului nr. 6669 din 20 iulie 2010,

totuși

măsura diminuării temporare a salariului nu a fost luată prin act

individual și

care să fi

fost comunicat angajatului-funcționar public, în această

conjunctură neimpunându-se urmarea unei proceduri

prealabile.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

reținut că măsura reducerii

temporare, pe

perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului

bugetar

a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind

unele măsuri necesare în vederea restabilirii

echilibrului bugetar, conform

căruia "cuantumul brut al

salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de

încadrare,

inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte

drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile

Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010

privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din

sectorul bugetar și stabilirea salariilor

acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu

25%".

In aceste

condiții, prima instanță a arătat că stabilirea neconcordanței

între

dispozițiile unei legi și Constituția țării intră în atribuțiile exclusive ale

Curții

Constituționale, iar nu în competența instanțelor de drept comun, că

partea reclamantă

nu a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Legii nr.

118/2010, iar, pe de altă parte, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010

referitoare la obiecția de

neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind

unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar,

Curtea

Constituțională a decis că art. 1 - 8 și art. 10 - 17 din Lege

sunt constituționale.

Având în vedere

considerentele Deciziei nr. 872 din 25 iunie 2010 a Curții Constituționale,

instanța de fond a constatat că măsura reducerii temporare a

salariului

personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului,

intră în marja

de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în

raport cu scopul

urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al

colectivității și

imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului,

așa încât nu se

poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional

la Convenție.

Referitor la

argumentul reclamantei privind încălcarea unor dispoziții

din convențiile internaționale la care

România este parte, prima instanță a

mai

constatat că exercitarea drepturilor invocate de către reclamantă poate

face

obiectul unor restricții sau limitări prescrise prin lege și care sunt

necesare într-o societate democratică pentru a

garanta respectarea drepturilor

și libertăților altora sau pentru a

proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele

moravuri.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs reclamantul

S.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de

recurs reclamantul a invocat greșita aplicare a legii în

ceea ce privește

soluția de respingere a acțiunii având ca obiect obligarea autorității pârâte

la plata diferenței de 25% din salariul cuvenit, începând cu

luna iulie 2010 până la data plății

efective.

In motivele de recurs, recurentul

arată că în mod greșit și nelegal

instanța

de fond nu a reținut îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 din

protocolul nr. 1 al CEDO vizând respectarea proprietății asupra bunurilor,

privarea

de proprietate în anumite condiții și competența statului de a

reglementa utilizarea bunurilor conform

interesului general.

Recurentul arată

că în cauză măsura diminuării salariului său cu 50%

este o măsură contrară prevederilor

art. 1 din Protocol.

Aceasta deoarece

reducerea salariului - bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol

reprezintă o ingerință, excesivă care are ca efect privarea de o parte din

salariu și care nu este proporțională deoarece Legea nr. 118/2010

nu oferă posibilitatea de a obține

despăgubiri.

Se susține că reducerea salariilor

bugetarilor cu 25% și

imposibilitatea de a

mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui

procent au dus la ruperea, în defavoarea

funcționarilor publici, a justului echilibru ce trebuie prestat între protecția

proprietății și cerințele interesului

general.

Se mai arată că

reducerea salariului cu 25% a adus atingere substanței

dreptului de proprietate al oricărui

funcționar public, atingere care, în

concepția

instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din

Protocolul

nr. 1 la Convenție.

La dosar

intimata-pârâtă a formulat întâmpinare în care se solicită

respingerea recursului ca nefondat.

Analizând cauza,

prin prisma motivelor de recurs, în raport și cu

dispozițiile art. 304

1

C.

proc. civ., precum și cu

reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

In ceea ce

privește respectarea și interpretarea normelor și deciziilor

menționate, Curtea constată

următoarele:

Actul

administrativ prin care s-a luat măsura contestata și a cărui revocare s

solicitată, este emis în temeiul și pentru punerea în executare a

unor norme legal

respectiv dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele

măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu

modificările ulterioare, ca prevăd

următoarele:

"(1)

Cuantumul brut al salariilor / soldelor / indemnizațiilor lunare de încadrare,

inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte

drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile

Legii-cadru nr.

330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice

și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind

unele

măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din

sectorul bugetar și stabilirea salariilor

acestora, precum și alte măsuri în

domeniul bugetar, se diminuează cu

25%.

(2) In situația în care din aplicarea

prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de

bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600

lei."

La art. 16 alin.

(1) din lege se arată că:

"(1)

Prevederile art.

1-3,

art. 5, art. 6 alin. (1), precum și cele ale art.

9 -14 se aplică până la 31 decembrie

2010."

..Angajații

instituțiilor publice au un statut legal și nu contractual, care

se realizează în conformitate cu

dispozițiile legii privind stabilirea unui

sistem

unitar de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice,

iar drepturile lor salariale se

stabilesc pe baza unui sistem unitar de

salarizare.

Totodată,

drepturile salariale cuvenite angajaților instituțiilor publice nu pot fi

altele decât cele prevăzute de legislația specifică acestei categorii.

Legea nr. 118/2010 privind unele

măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă

controlului Curții

Constituționale, care

prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la

obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar (publicată în M.Of.

nr. 433

din 28 iunie 2010), la punctul 1 a constat că "dispozițiile art. 1

- 8 și cele ale art. 10 -17 din Legea nr.

118/2010 sunt constituționale."

Prin Decizia nr.

1325 din 04 decembrie 2008, Curtea Constituțională, soluționând excepție de

neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea ș

sancționarea tuturor formelor de discriminare, a reținut că

Parlamentul și

prin derogare legislativă în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul, au

competența de a institui modifica și abroga norme juridice de aplicare

generală, instanțele judecătorești neavând o asemenea competență, misiunea lor

constituțională fiind aceea de a realiza justiții potrivit art. 126

alin. (1) din

Constituție, adică de a soluționa aplicând legea, litigiile dintre

subiectele de

drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor

subiective.

Măsurile dispuse

prin Legea nr. 118/2010 și măsura contestată de

reclamant, sunt în acord și cu

dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților

Fundamentale, întrucât această

diminuare temporară a avut loc în temeiul și în condițiile legii, nefiind

încălcate dispozițiile convenției.

In cazul

personalului plătit din fonduri publice ne aflăm în prezența

unui contract de

drept public sau de drept administrativ, în cazul căruia

libertatea contractuală a părților

este suplinită de legiuitor care stabilește prin lege nivelul salariilor.

Măsura

contestată de recurentă, cea privind reducerea salariului cu

25%, este luată în baza și în

aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de

constituționalitate.

In acest sens,

prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25

iunie 2010,

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de

neconstituționalitate, stabilind ca

fiind constituționale dispozițiile Legii

nr.

118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar.

În considerentele deciziilor

pronunțate de Curtea Constituțională se reține faptul că „diminuarea cu 25% a

cuantumului salariului /indemnizației /soldei, ca un corolar al dreptului la

muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea

cheltuielilor bugetare, iar această soluție legislativă a fost determinată de

apărarea securității naționale. Este evident că securitatea națională nu

implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și

economică. Astfel, nu numai existența unei situații mânu militari atrage

aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte

aspecte din viața satului - precum cele economice, financiare, sociale, care ar

putea afecta însăși ființa statului prin amploarea gravitatea

fenomenului".

S-a concluzionat de Curtea

Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie

o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează

dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.

In consecință Curtea apreciază că

soluția de respingere a acțiunii este legală în raport de legislația națională.

In ceea ce privește invocarea de către

recurentă a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale acest motiv

nu poate fi reținut, deoarece aceste dispoziții nu au fost încălcate de măsura

contestată care este constituțională, iar pe de altă parte nu este

disproporționată în raport cu scopul urmărit, fiind păstrat justul echilibru

între interesul general al societății și protecția unui drept fundamental al

omului.

Din perspectiva art. 1 din primul

Protocol adițional la C.E.D.O., în lumina jurisprudenței Curții C.E.D.O., se

constata ca salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care întră în

câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Diminuarea pentru o perioada determinată,

viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere

adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri

(privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a folosinței

bunurilor, fiind analizată de Curtea E.D.O. numai din unghiul primei norme

cuprinse în art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. In acest

context, Curtea E.D.O. urmărește numai dacă justul echilibru între exigentele

relative la interesul general și imperativele legate de protecția drepturilor

fundamentale al individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz

și ceilalți c. Spaniei Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea

salariilor nefiind

tratata ca o privare de

proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce

la încălcarea

art. 1 ; Protocolului 1.

Prin urmare, în

cazuri asemănătoare, Curtea E.D.O. a urmărit să

stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este

înfrânt de o manieră care antrenează atingere adusă însăși substanței dreptului

și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului

echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și

imperativele

protecției drepturilor

fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan

Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).

Cauza Mureșanu

contra României nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind

cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul

obținuse o

hotărâre judecătoreasca prin care autoritățile erau obligate la plata

unui anumit

salariu). In acest caz "bun" în sensul convenției era creanța de

natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca executorie. Deci,

situația privea ipoteza neexecutării

unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului

salariului.

Pe de alta

parte, Curtea E.D.O. face o distincție esențială între dreptul

de a continua să primești în viitor un

salariu într-un anumit cuantum și

dreptul

de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost

prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din 20 mai 2010,

paragraf nr.58). Convenția nu conferă dreptul de a

continua să primești un

salariu

într-un anume cuantum, iar o creanța poate fi considerată o valoare

patrimonială,

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o baza suficientă în

dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din

19 aprilie 2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de

față, în care

prin dreptul intern

s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

In cauza de față

trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este

pusă în

discuție, așa cum nu este în discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o

restrângere temporara (în limita a 25%, iar după 1 ianuarie 2011, în limita a

10%) a exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului

personal bugetar.

Legea nr.

118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale

Statului, calea urmată fiind

considerată legitimă de către Curtea

Constituțională,

Curtea E.D.O. a subliniat, în repetate rânduri, că Statelor le

este

recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere

asupra politicilor salariale privitoare la

angajații plătiți din bugetul de stat,

precum și în materie de

legislație socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 8

noiembrie 2005, par. 23 si cauza Kjartan

Asmundsson

c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004

:

par. 45).

In concluzie, Curtea apreciază că

măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce

atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este

o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul

echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor

fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din

primul Protocol adițional la Convenție.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în

baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat,

menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.F.

împotriva Sentinței nr. 575 din data de 28 ianuarie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

15 noiembrie 2011.