ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5511/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5511/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a

constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

acestei instanțe la data de 23 septembrie 2010, reclamanta C.D. a chemat în

judecată pe pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând obligarea

pârâtei la revocarea măsurii de

diminuare

cu 25 % a salariului și la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu

inflația,

până la data plății efective.

2.Hotărârea Curții de Apel

Prin sentința nr. 133 din 14 ianuarie 2011

a Curții de Apel București a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a

cererii și a fost respinsă cererea formulată de reclamanta C.D. în

contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că,

prin

întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a invocat excepția

inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

In ceea ce privește excepția

inadmisibilității cererii de chemare în judecată

invocată, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată

și a respins-o ca atare, reținându-se că în cazul dedus judecății se urmărește

revocarea măsurii de diminuare cu 25 % a salariului, diminuare dispusă prin

Ordinul nr. 6669 din 20 iulie 2010, emis de vicepreședintele A.N.A.F., în

aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare

în vederea stabilirii echilibrului bugetar, situație în care nu se impune

urmarea unei proceduri prealabile.

Pe fondul cauzei,

instanța de primă jurisdicție a

constatat că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat, pe de o parte,

conflictul cu unele norme constituționale a măsurii de restrângere a

exercițiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă

prevăzut de art. 41 din Constituție, iar, pe de altă parte, se invocă neconcordanța

între anumite acte internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale

omului și legile interne, solicitându-se să se dea prioritate, în temeiul art. 20

alin. (2) din Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile. Sunt

menționate, în principal, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale împreună cu

jurisprudența Curții E.D.O., precum și art. 17, art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1

din Declarația Universală a Dreptului Omului și art. 1 pct. 2 și 4 și art. 4

din Carta Socială Europeană.

Funcționarii publici angajați în

cadrul Autorității Naționale a Vămilor sunt salarizați conform Legii nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Instanța de primă jurisdicție a

constatat că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31

decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar, conform căreia "cuantumul brut al

salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri,

indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în

valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009

privind

salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010

privind unele măsuri

de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și

stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se

diminuează cu 25%".

Stabilirea neconcordanței între

dispozițiile unei legi și Constituția țării intră în atribuțiile exclusive ale

Curții Constituționale, iar singura cale pentru constatarea

neconstituționalității măsurii de reducere a salariilor, dispusă prin lege, a

reținut instanța de fond că ar fi invocarea excepției de neconstituționalitate.

Instanța de primă jurisdicție a

reținut că prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, referitoare la obiecția de

neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în

vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că

art. 1 - 8 și art.

10-17

din Lege

sunt constituționale.

Prin Decizia nr. 872/2010 Curtea

Constituțională a reținut, în ceea ce privește diminuarea cuantumului

salariului personalului bugetar, raportat la art. 41 din Constituție, că

dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu, iar

diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a

exercițiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin Legea

nr. 118/2010 se încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53

din Constituție, și anume: măsura este prevăzută prin lege, se impune pentru

reducerea cheltuielilor bugetare și este determinată de imperativul apărării

securității naționale - prin prisma aspectelor economice, financiare și sociale

care ar putea afecta însăși ființa statului, datorită amplorii și gravitații situației

de criză economică, măsura nu aduce atingere substanței dreptului, având, de

altfel, caracter temporar și se aplică nediscriminatoriu.

Conform art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor și Libertăților

Fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât

pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de

principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc

atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru

a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

Art. 1 din Protocolul nr. 1

garantează, în substanță, dreptul de proprietate, conținând trei norme

distincte. Prima, exprimată în prima frază a primului alineat al art. 1,

stabilește principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în

cea de a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, pe

care o subordonează anumitor condiții, iar cea de a treia, consemnată în cel

de-al doilea alineat al art. 1, recunoaște statelor contractante puterea,

printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general. A doua și a treia normă constituie exemple particulare de atingere a

dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului

consacrat de prima normă.

Din perspectiva art. 1 din primul

Protocol adițional la C.E.D.O., instanța a constatat că salariul, în principiu,

este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Diminuarea pentru o perioadă

determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie

o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei

exproprieri (privări de proprietate) și nici unei

măsuri de reglementare a folosinței bunurilor, fiind analizată de

C.E.D.O. numai

din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a

principiului respectării bunurilor. In acest context, C.E.D.O. urmărește numai

dacă justul echilibru între exigențele relative la interesul general și

imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale individului a

fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz și ceilalți c. Spaniei,

Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată

ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la

încălcarea art. 1 al Protocolului 1.

Prin urmare, instanța a constatat că,

în cazuri asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la

respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere

adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului

proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între

interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor

fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea

din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).

Cauza Mureșanu contra României nu

reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit

(în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care

autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). In acest caz

„bun" în sensul convenției era creanța de natură salarială

stabilită printr-o hotărâre judecătorească

executorie. Deci, situația privea ipoteza

neexecutării unei hotărâri

judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.

Pe de altă parte, instanța de primă

jurisdicție a reținut că C.E.D.O. face o distincție esențială între dreptul de

a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul

de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost

prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din 20.05.2010,

paragraf nr.58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un

salariu într-un anume cuantum, iar o creanță poate fi considerată o valoare

patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o bază

suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie

2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care

prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

In cauza de față trebuie avut în

vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum nu este în

discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară a

exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.

Legea nr. 118/2010 a urmărit

rezolvarea dificultăților financiare ale Statului, calea urmată fiind

considerată legitimă de către Curtea Constituțională.

C.E.D.O. a subliniat, în repetate

rânduri, că Statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă

marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți

din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (a se vedea

cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par. 23 și cauza

Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 45).

In concluzie, Curtea apreciază că

măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce

atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este

o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul

echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției

drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Cât privește dispozițiile din

Declarația Universală a Drepturilor Omului: art. 17 - orice persoană are

dreptul la proprietate și nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea

sa; art. 23 pct. 3 - orice om care muncește are dreptul la o remunerație

echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure lui, precum și familiei lui, o

existență conformă cu demnitatea umană; art. 25 - orice persoană are dreptul la

un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale, bunăstării proprii

și a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală,

precum și serviciile sociale necesare, instanța a constatat că nu s-au adus

argumente în sensul că drepturile fundamentale pe care le garantează, similare

celor reglementate prin art. 41, art. 44, art. 47 din Constituție, ar avea un

conținut mai favorabil decât reglementarea

internă sau ar împiedica restrângerea

adusă dreptului la salariu, în

condițiile art. 53 din Constituție.

Dispozițiile relevante din Carta

socială europeană revizuită, adoptată în 1996 și ratificată de România prin

Legea nr. 74/1999, sunt art. 1 pct. 2 care prevăd angajamentul statelor în

protecția, de o manieră eficientă, a dreptului lucrătorului de a-și câștiga

existența printr-o muncă liber întreprinsă și art. 4 care reglementează dreptul

la o salarizare echitabilă, pentru a cărui asigurare, statele se angajează,

printre altele, să recunoască dreptul lucrătorilor la o salarizare suficientă,

care să le asigure acestora, precum și familiilor lor un nivel de trai decent.

Insă, conform art. G din partea a

V-

a a Cartei, exercitarea drepturilor

enunțate poate face obiectul unor restricții sau limitări prescrise prin lege

și care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea

drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea

națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.

Prin motivele de recurs formulate,

recurenta a criticat hotărârea atacată ca nelegală și netemeinică, arătând că

instanța de fond în mod greșit a considerat că reclamanta nu a fost privată de

dreptul de folosință al bunurilor sale.

A precizat că prin măsura dispusă de

Guvernul României privind reducerea salariului cu procentul de 25% nu se are în

vedere amânarea folosinței bunului, respectiv a salariului, ci măsura vizează

efectiv o expropriere formală, întrucât suma reținută din salariu nu va mai fi

plătită niciodată funcționarilor publici.

Recurenta precizează că prin măsura de

reducere a salariilor cu 25% funcționarii publici sunt forțați să presteze

activitate fără a fi remunerați, ceea ce echivalează cu munca forțată, fapt

interzis prin convenții internaționale, ratificate de România.

S-a arătat că în practica CEDO s-a

reținut că dreptul de creanță reprezintă un bun în sensul art. 1 din Primul

protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi

exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o speranță

legitimă de a-1 vedea concretizat. Recurenta a precizat că în cauza Mureșanu

împotriva României, CEDO s-a pronunțat în mod expres cu privire la faptul că

salariul reprezintă un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol.

Recurenta a arătat că reducerea

salariului reclamantei cu 25% pe o perioadă de 6 luni și imposibilitatea de a

mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă o

ingerință ce are ca efect privarea acesteia de bunul ei, în sensul celei de-a

doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.

S-a arătat că lipsa totală a

despăgubirilor reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă

cu dreptul de proprietate al reclamantei, drept care este garantat de art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Recurenta a precizat că reducerea

salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea de a mai recupera vreodată

sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea

funcționarilor publici, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția

proprietății și cerințele interesului general. Recurenta a apreciat că,

procedându-se în acest fel, se aduce atingere chiar substanței dreptului de

proprietate al oricărui funcționar public, atingere care este incompatibilă cu

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Decizia instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție

sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs

formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Problema ce se impune a fi

soluționată, mai întâi de Înalta Curte, este aceea de a ști dacă un judecător

se poate pronunța cu privire la respectarea Convenției, ca efect al aplicării

unei legi în cazul concret cu care este sesizat, după ce Curtea Constituțională

a declarat deja că legea este constituțională.

De asemenea, Înalta Curte are în

vedere că există o diferență fundamentală între abordarea Curții

Constituționale și cea a Curții Europene.

Dacă Curtea Constituțională, conform

propriei jurisprudențe, verifică doar conformitatea legii cu Constituția,

nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, CEDO, în

principiu, nu verifica compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenția,

ci se pronunță cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi

la o anumită situație de fapt.

Înalta Curte reține că întotdeauna

judecătorul român trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea

legii produce efecte contrare Convenției.

Înalta Curte are în vedere faptul că

în temeiul Legii nr. 118/2010, s-a decis reducerea cu 25% a salariilor

angajaților din sectorul public, situație în care se regăsește și reclamanta.

De asemenea, prin nicio hotărâre

judecătorească definitivă nu a fost recunoscut dreptul reclamantei la plata

unui salariu mai mare decât cel stabilit prin Legea nr. 118/2010 pentru

perioada iulie-decembrie 2010.

Având în vedere aceste considerente, Înalta

Curte constată că reclamanta nu poate argumenta existența unui "bun"

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Înalta Curte a constatat, în primul

rând, că ingerința era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1, și a urmărit un interes public, și anume de a proteja echilibrul fiscal

între cheltuielile și veniturile statului, ce se confruntă cu o situație de

criză economică.

Înalta Curte are în vedere aprecierea

Curții de la Strasbourg, conform căreia, dată fiind cunoașterea directă a

propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în

principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina

ceea ce reprezintă "interesul public".

In mecanismul de protecție creat prin

Convenție, statele trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunțe cu

privire la existența unei probleme de interes general. In consecință, ele

dispun de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii care extind

garanțiile Convenției. Mai mult decât atât, noțiunea de "interes

public" este, prin natura sa, extinsă. în mod special, decizia de a adopta

legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetului de

stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice

și sociale. Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere

pentru a desfășura o politică economică și socială, Curtea trebuie să respecte

modul în care acesta a proiectat imperativele "interesului public" cu

excepția cazului în decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă

(cauza Jahn și alții c.Germaniei [M.C.], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01,

par. 91 și cauza Zvolsky și Zvolskă c. Republicii Cehe, nr. 46129/99, par. 67 in

fine).

De asemenea, Înalta Curte reține că o

ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un

"echilibru just" între cerințele de interes general ale comunității și

cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. In mod special,

trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele

folosite și scopul urmărit, prin orice măsură de natură a priva o persoană de

proprietatea sa.

Or, din această perspectivă,

întotdeauna CEDO, controlând respectarea acestei cerințe, recunoaște statului o

largă marjă de apreciere în a alege modalitățile de punere în aplicare și

pentru a stabili dacă și consecințele lor sunt justificate de interesul public,

de scopul realizării obiectivului legii în cauză, (cauza James și alții c.

Regatului Unit, 21 februarie 1986) sau pentru a corecta erorile unei legi

anterioare, în interes public (National & Provincial Building Society,

Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Regatului

Unit, 23 octombrie 1997) respectă "echilibrul" între interesele

concurente în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

In considerarea principiilor stabilite

în jurisprudența CEDO Înalta Curte a observat că, în această speță, măsurile

criticate de reclamantă nu au determinat-o să suporte o sarcină

disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

reținându-se că statul român nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt

justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și

protecția drepturilor fundamentale ale individului.

Înalta Curte are în vedere cele

reținute în expunerea de motive a legii criticate, conform evaluării Comisiei

Europene, respectiv faptul că „activitatea economică a României rămâne slabă

și, contrar așteptărilor inițiale, cel mai probabil, creșterea economică s-a

menținut negativă în primul trimestru al anului 2010. [...] Până la sfârșitul

anului 2010, se așteaptă ca inflația să scadă în continuare la aproximativ

3,75% datorită cererii interne slabe și implementării unei politici monetare

prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile,

prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010,

comparativ cu 5,5% inițial". „Din misiunea de evaluare efectuată de

serviciile Comisiei împreună cu experții FMI și ai Băncii Mondiale în perioada

26 aprilie-10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce

privește condițiile specifice atașate tranșei a treia în valoare de 1,15

miliarde de Euro în cadrul programului de asistență financiară, a rezultat

faptul că, în condițiile politicilor curente, ținta de deficit fiscal pentru

2010, de 6,4%" din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor

deteriorări ale condițiilor economice, a unor dificultăți în colectarea

veniturilor și derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României și-a

asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie

adoptate și implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a

treia tranșe din împrumutul UE. [...] De asemenea, se precizează faptul că, în

cazul în care aceste acțiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu

conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acțiuni suplimentare de

majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de

impunere, pentru a se elimina orice diferență bugetară anticipată".

In consecință, Înalta Curte are în

vedere și considerentele deciziei Curții Constituționale, prin care s-a statuat

că „văzând că această amenințare la adresa stabilității economice continuă să

se mențină, Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru

combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor

bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului

salariilor/indemnizațiilor/soldelor cu 25%."

Cu privire la proporționalitatea

situației care a determinat restrângerea, Înalta Curte reține considerentele

formulate de Curtea Constituțională, care a reținut că există o legătură de

proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului

salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor

bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil

între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor

fundamentale ale individului.

Măsura legislativă criticată este

aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică

tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod, că măsura

criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța

dreptului constituțional protejat, astfel, este evident că restrângerea

exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține

amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

La rândul său, Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia nr. 20 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Completul

competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursurile în

interesul legii declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel

Suceava în sensul că a stabilit că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu

modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145)

C. muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul

personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din H.G. nr. 250/1992

privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația

publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare,

republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și

didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect

acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.

În motivare, s-a arătat că. prin

aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările

ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art.

1 din Protocolul nr.1l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, la data

adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările

ulterioare, reclamanta nu era

beneficiara unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului

internațional anterior arătat.

Pe aspectul supus analizei se impune a

aminti faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

reglementează trei reguli de bază, și anume: a) principiul respectării

proprietății; b) privarea de proprietate în interes public și condițiile în

care aceasta poate fi făcută; și c) controlul folosinței bunurilor.

Cu privire la prima regulă enunțată

anterior trebuie analizat dacă la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu

modificările și completările ulterioare, reclamanta era titulara unui drept de

proprietate asupra unui bun în sensul Convenției în ceea ce privește

indemnizația cuvenită.

In urma analizării jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului nu s-a identificat vreo cauză în care

instanța europeană să fi stabilit că "salariul" pentru o perioadă

viitoare reprezintă un "bun".

Pe de altă parte, Înalta Curte de

Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii

a reținut faptul că Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările

ulterioare, are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privința

salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariați vizați de acest

act normativ după data de 3 iulie 2010 și care, în mod evident, vor deveni

exigibile după această dată, știut fiind faptul că drepturile salariale devin

scadente zi cu zi pe măsura prestării muncii în favoarea angajatorului.

De altfel, în jurisprudența instanței

de la Strasbourg în care a fost analizată problema acordării drepturilor

salariale au fost stabilite unele principii.

In hotărârea din 19 aprilie 2007,

pronunțată în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat următoarele:

"Convenția

nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume

cuantum

[...]. O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul

articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul

intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a

instanțelor de judecată." (paragraful 94 din hotărâre).

In hotărârea din 8 noiembrie 2005,

pronunțată în cauza Kechko c.

Ucrainei,

se precizează faptul că: "[...] este la

latitudinea statului să determine ce

sume vor fi plătite angajaților săi

din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor

asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă

printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata

unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost

îndeplinite, autoritățile nu pot, în

mod deliberat, să amâne plata lor,

atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare." (paragraful 23 din

hotărâre).

Totodată, Înalta Curte are în vedere

că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al

statului, cuantumul drepturilor de natură

salarială

fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se

achită,

iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma

Convenției, de a stabili politica economică și socială a țării (hotărârea din

21 februarie 1986, pronunțată în cauza James și alții c. Marii Britanii).

De asemenea, "speranța

legitimă", invocată de reclamantă, a fost reținută de aceeași Curte

europeană ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenție, în special atunci când, în favoarea

particularilor, a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o

creanță suficient de bine determinată împotriva statului, pentru a fi exigibilă

(hotărârea din 15 iunie 2010, pronunțată în cauza Mureșanu c. României) sau

atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin

intervenția Guvernului prin ordonanțe succesive, s-a căutat să se contracareze

măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale

statului (în acest sens, a se vedea și hotărârea nr. 7 din 21 iulie 2005,

pronunțată în cauza Străin și alții c. României; hotărârea din 1 decembrie

2005, pronunțată în cauza Păduraru c. României; hotărârea din 20 iulie 2006,

pronunțată în cauza Radu c. României).

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar

considera că reclamanta ar avea un "bun" în sensul Convenției, se

apreciază că ingerința statului asupra bunului acesteia este conformă celei

de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană

a drepturilor omului.

In analiza respectării regulii

anterior amintite se reține că, în astfel de cauze, ingerința statului nu este

de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu,

hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în cauza Aizpurua Ortiz și alții c.

Spaniei).

In jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de

apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în

acest domeniu, constatând că nu este rolul său de a verifica în ce măsură

existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de

interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea

autorităților este vădit lipsită de orice temei (hotărârea din 8 decembrie

2009, pronunțată în cauza Wieczorek c. Poloniei, paragraful 59; Hotărârea din

19 decembrie 1989, pronunțată în cauza Mellacher și alții c. Austriei, paragraful

53).

Conform instrumentului european aflat

în discuție, ingerința statului asupra "proprietății" reclamanților

trebuie să îndeplinească următoarele cerințe principale: a) să fie prevăzută de

lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o

proporționalitate a măsurii cu situația care a determinat-o.

In acest sens, Înalta Curte de Casație

și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a

reținut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului / indemnizației / soldei

este prevăzută în Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare,

act normativ care conține prevederi suficient de clare, precise și accesibile

pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la scopul ingerinței,

măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este

justificată de un interes public ("utilitatea publică"), astfel cum

rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, cu modificările și

completările ulterioare, și din deciziile Curții Constituționale nr. 872/2010

și nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în

contextul crizei economice mondiale.

Cu privire la proporționalitatea

situației care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de

proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului

salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea

cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un

echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și

protecția drepturilor fundamentale ale individului.

In altă ordine de idei, Înalta Curte

de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul

legii a reținut faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod

nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidență tuturor

categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.

Văzând că hotărârea instanței de fond

este legală și temeinică, Înalta Curte va menține sentința atacată și, pe cale

de consecință, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de C.D. împotriva

sentinței nr. 133 din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 noiembrie 2011.