ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5511/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: 1. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 23 septembrie 2010, reclamanta C.D. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25 % a salariului și la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația, până la data plății efective. 2.Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 133 din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel București a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a cererii și a fost respinsă cererea formulată de reclamanta C.D. în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a invocat excepția inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile. In ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată și a respins-o ca atare, reținându-se că în cazul dedus judecății se urmărește revocarea măsurii de diminuare cu 25 % a salariului, diminuare dispusă prin Ordinul nr. 6669 din 20 iulie 2010, emis de vicepreședintele A.N.A.F., în aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar, situație în care nu se impune urmarea unei proceduri prealabile.

Pe fondul cauzei, instanța de primă jurisdicție a constatat că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat, pe de o parte, conflictul cu unele norme constituționale a măsurii de restrângere a exercițiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituție, iar, pe de altă parte, se invocă neconcordanța între anumite acte internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului și legile interne, solicitându-se să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile. Sunt menționate, în principal, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale împreună cu jurisprudența Curții E.D.O., precum și art. 17, art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Dreptului Omului și art. 1 pct. 2 și 4 și art. 4 din Carta Socială Europeană.

Funcționarii publici angajați în cadrul Autorității Naționale a Vămilor sunt salarizați conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Instanța de primă jurisdicție a constatat că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, conform căreia "cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G.

nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%". Stabilirea neconcordanței între dispozițiile unei legi și Constituția țării intră în atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, iar singura cale pentru constatarea neconstituționalității măsurii de reducere a salariilor, dispusă prin lege, a reținut instanța de fond că ar fi invocarea excepției de neconstituționalitate. Instanța de primă jurisdicție a reținut că prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că art. 1 - 8 și art. 10-17 din Lege sunt constituționale.

Prin Decizia nr. 872/2010 Curtea Constituțională a reținut, în ceea ce privește diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art. 41 din Constituție, că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu, iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin Legea nr. 118/2010 se încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: măsura este prevăzută prin lege, se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare și este determinată de imperativul apărării securității naționale - prin prisma aspectelor economice, financiare și sociale care ar putea afecta însăși ființa statului, datorită amplorii și gravitații situației de criză economică, măsura nu aduce atingere substanței dreptului, având, de altfel, caracter temporar și se aplică nediscriminatoriu.

Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor. Art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, conținând trei norme distincte.

Prima, exprimată în prima frază a primului alineat al art. 1, stabilește principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiții, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art. 1, recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.

Din perspectiva art. 1 din primul Protocol adițional la C.E.D.O., instanța a constatat că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1. Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri (privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor, fiind analizată de C.E.D.O. numai din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. In acest context, C.E.D.O.

urmărește numai dacă justul echilibru între exigențele relative la interesul general și imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz și ceilalți c. Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului 1. Prin urmare, instanța a constatat că, în cazuri asemănătoare, C.E.D.O.

a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41). Cauza Mureșanu contra României nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu).

In acest caz „bun" în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului. Pe de altă parte, instanța de primă jurisdicție a reținut că C.E.D.O. face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din 20.05.2010, paragraf nr.58).

Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale. In cauza de față trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum nu este în discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar. Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituțională.

C.E.D.O. a subliniat, în repetate rânduri, că Statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par. 23 și cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 45). In concluzie, Curtea apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Cât privește dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului: art. 17 - orice persoană are dreptul la proprietate și nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa; art. 23 pct. 3 - orice om care muncește are dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure lui, precum și familiei lui, o existență conformă cu demnitatea umană; art. 25 - orice persoană are dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale, bunăstării proprii și a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare, instanța a constatat că nu s-au adus argumente în sensul că drepturile fundamentale pe care le garantează, similare celor reglementate prin art. 41, art. 44, art. 47 din Constituție, ar avea un conținut mai favorabil decât reglementarea internă sau ar împiedica restrângerea adusă dreptului la salariu, în condițiile art. 53 din Constituție.

Dispozițiile relevante din Carta socială europeană revizuită, adoptată în 1996 și ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, sunt art. 1 pct. 2 care prevăd angajamentul statelor în protecția, de o manieră eficientă, a dreptului lucrătorului de a-și câștiga existența printr-o muncă liber întreprinsă și art. 4 care reglementează dreptul la o salarizare echitabilă, pentru a cărui asigurare, statele se angajează, printre altele, să recunoască dreptul lucrătorilor la o salarizare suficientă, care să le asigure acestora, precum și familiilor lor un nivel de trai decent. Insă, conform art. G din partea a V- a a Cartei, exercitarea drepturilor enunțate poate face obiectul unor restricții sau limitări prescrise prin lege și care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.

3. Recursul declarat de C.D. Prin motivele de recurs formulate, recurenta a criticat hotărârea atacată ca nelegală și netemeinică, arătând că instanța de fond în mod greșit a considerat că reclamanta nu a fost privată de dreptul de folosință al bunurilor sale. A precizat că prin măsura dispusă de Guvernul României privind reducerea salariului cu procentul de 25% nu se are în vedere amânarea folosinței bunului, respectiv a salariului, ci măsura vizează efectiv o expropriere formală, întrucât suma reținută din salariu nu va mai fi plătită niciodată funcționarilor publici. Recurenta precizează că prin măsura de reducere a salariilor cu 25% funcționarii publici sunt forțați să presteze activitate fără a fi remunerați, ceea ce echivalează cu munca forțată, fapt interzis prin convenții internaționale, ratificate de România.

S-a arătat că în practica CEDO s-a reținut că dreptul de creanță reprezintă un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o speranță legitimă de a-1 vedea concretizat. Recurenta a precizat că în cauza Mureșanu împotriva României, CEDO s-a pronunțat în mod expres cu privire la faptul că salariul reprezintă un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol.

Recurenta a arătat că reducerea salariului reclamantei cu 25% pe o perioadă de 6 luni și imposibilitatea de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă o ingerință ce are ca efect privarea acesteia de bunul ei, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. S-a arătat că lipsa totală a despăgubirilor reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate al reclamantei, drept care este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Recurenta a precizat că reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea de a mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea funcționarilor publici, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.

Recurenta a apreciat că, procedându-se în acest fel, se aduce atingere chiar substanței dreptului de proprietate al oricărui funcționar public, atingere care este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: Problema ce se impune a fi soluționată, mai întâi de Înalta Curte, este aceea de a ști dacă un judecător se poate pronunța cu privire la respectarea Convenției, ca efect al aplicării unei legi în cazul concret cu care este sesizat, după ce Curtea Constituțională a declarat deja că legea este constituțională.

De asemenea, Înalta Curte are în vedere că există o diferență fundamentală între abordarea Curții Constituționale și cea a Curții Europene. Dacă Curtea Constituțională, conform propriei jurisprudențe, verifică doar conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, CEDO, în principiu, nu verifica compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenția, ci se pronunță cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită situație de fapt. Înalta Curte reține că întotdeauna judecătorul român trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenției. Înalta Curte are în vedere faptul că în temeiul Legii nr. 118/2010, s-a decis reducerea cu 25% a salariilor angajaților din sectorul public, situație în care se regăsește și reclamanta.

De asemenea, prin nicio hotărâre judecătorească definitivă nu a fost recunoscut dreptul reclamantei la plata unui salariu mai mare decât cel stabilit prin Legea nr. 118/2010 pentru perioada iulie-decembrie 2010. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că reclamanta nu poate argumenta existența unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Înalta Curte a constatat, în primul rând, că ingerința era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și a urmărit un interes public, și anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile și veniturile statului, ce se confruntă cu o situație de criză economică.

Înalta Curte are în vedere aprecierea Curții de la Strasbourg, conform căreia, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce reprezintă "interesul public". In mecanismul de protecție creat prin Convenție, statele trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunțe cu privire la existența unei probleme de interes general. In consecință, ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii care extind garanțiile Convenției. Mai mult decât atât, noțiunea de "interes public" este, prin natura sa, extinsă. în mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice și sociale.

Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfășura o politică economică și socială, Curtea trebuie să respecte modul în care acesta a proiectat imperativele "interesului public" cu excepția cazului în decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (cauza Jahn și alții c.Germaniei [M.C.], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, par. 91 și cauza Zvolsky și Zvolskă c. Republicii Cehe, nr. 46129/99, par. 67 in fine). De asemenea, Înalta Curte reține că o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un "echilibru just" între cerințele de interes general ale comunității și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. In mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit, prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa.

Or, din această perspectivă, întotdeauna CEDO, controlând respectarea acestei cerințe, recunoaște statului o largă marjă de apreciere în a alege modalitățile de punere în aplicare și pentru a stabili dacă și consecințele lor sunt justificate de interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză, (cauza James și alții c. Regatului Unit, 21 februarie 1986) sau pentru a corecta erorile unei legi anterioare, în interes public (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Regatului Unit, 23 octombrie 1997) respectă "echilibrul" între interesele concurente în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. In considerarea principiilor stabilite în jurisprudența CEDO Înalta Curte a observat că, în această speță, măsurile criticate de reclamantă nu au determinat-o să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, reținându-se că statul român nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

Înalta Curte are în vedere cele reținute în expunerea de motive a legii criticate, conform evaluării Comisiei Europene, respectiv faptul că „activitatea economică a României rămâne slabă și, contrar așteptărilor inițiale, cel mai probabil, creșterea economică s-a menținut negativă în primul trimestru al anului 2010. [...] Până la sfârșitul anului 2010, se așteaptă ca inflația să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe și implementării unei politici monetare prudente.

Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% inițial". „Din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experții FMI și ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie-10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce privește condițiile specifice atașate tranșei a treia în valoare de 1,15 miliarde de Euro în cadrul programului de asistență financiară, a rezultat faptul că, în condițiile politicilor curente, ținta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4%" din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condițiilor economice, a unor dificultăți în colectarea veniturilor și derapajelor pe partea de cheltuieli.

Guvernul României și-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate și implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranșe din împrumutul UE. [...] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acțiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acțiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferență bugetară anticipată". In consecință, Înalta Curte are în vedere și considerentele deciziei Curții Constituționale, prin care s-a statuat că „văzând că această amenințare la adresa stabilității economice continuă să se mențină, Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia.

Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizațiilor/soldelor cu 25%." Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, Înalta Curte reține considerentele formulate de Curtea Constituțională, care a reținut că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

Măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat, astfel, este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

La rândul său, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 20 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursurile în interesul legii declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava în sensul că a stabilit că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) C. muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din H.G.

nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010. În motivare, s-a arătat că. prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr.1l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, reclamanta nu era beneficiara unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internațional anterior arătat. Pe aspectul supus analizei se impune a aminti faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție reglementează trei reguli de bază, și anume: a) principiul respectării proprietății; b) privarea de proprietate în interes public și condițiile în care aceasta poate fi făcută; și c) controlul folosinței bunurilor. Cu privire la prima regulă enunțată anterior trebuie analizat dacă la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, reclamanta era titulara unui drept de proprietate asupra unui bun în sensul Convenției în ceea ce privește indemnizația cuvenită.

In urma analizării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu s-a identificat vreo cauză în care instanța europeană să fi stabilit că "salariul" pentru o perioadă viitoare reprezintă un "bun". Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reținut faptul că Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privința salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariați vizați de acest act normativ după data de 3 iulie 2010 și care, în mod evident, vor deveni exigibile după această dată, știut fiind faptul că drepturile salariale devin scadente zi cu zi pe măsura prestării muncii în favoarea angajatorului.

De altfel, în jurisprudența instanței de la Strasbourg în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale au fost stabilite unele principii. In hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat următoarele: "Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum [...]. O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată." (paragraful 94 din hotărâre). In hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în cauza Kechko c. Ucrainei, se precizează faptul că: "[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat.

Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare." (paragraful 23 din hotărâre). Totodată, Înalta Curte are în vedere că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenției, de a stabili politica economică și socială a țării (hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în cauza James și alții c. Marii Britanii).

De asemenea, "speranța legitimă", invocată de reclamantă, a fost reținută de aceeași Curte europeană ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în special atunci când, în favoarea particularilor, a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului, pentru a fi exigibilă (hotărârea din 15 iunie 2010, pronunțată în cauza Mureșanu c. României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenția Guvernului prin ordonanțe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea și hotărârea nr. 7 din 21 iulie 2005, pronunțată în cauza Străin și alții c. României; hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în cauza Păduraru c. României; hotărârea din 20 iulie 2006, pronunțată în cauza Radu c. României).

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanta ar avea un "bun" în sensul Convenției, se apreciază că ingerința statului asupra bunului acesteia este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. In analiza respectării regulii anterior amintite se reține că, în astfel de cauze, ingerința statului nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în cauza Aizpurua Ortiz și alții c. Spaniei).

In jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu, constatând că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în cauza Wieczorek c. Poloniei, paragraful 59; Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în cauza Mellacher și alții c. Austriei, paragraful 53). Conform instrumentului european aflat în discuție, ingerința statului asupra "proprietății" reclamanților trebuie să îndeplinească următoarele cerințe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporționalitate a măsurii cu situația care a determinat-o.

In acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reținut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului / indemnizației / soldei este prevăzută în Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, act normativ care conține prevederi suficient de clare, precise și accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Cu privire la scopul ingerinței, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este justificată de un interes public ("utilitatea publică"), astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, și din deciziile Curții Constituționale nr. 872/2010 și nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.

Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. In altă ordine de idei, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reținut faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidență tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.

Văzând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, Înalta Curte va menține sentința atacată și, pe cale de consecință, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de C.D. împotriva sentinței nr. 133 din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2011.