ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 989/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 989/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

91/CA din 30 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Iași a fost

declinată competența materială de soluționare a cererii

formulată de reclamanta P.D.C. în contradictoriu cu Institutul

Național de Statistică.

î

n fapt reclamanta a solicitat

a fi obligat pârâtul la plata suplimentului postului în procent de 25% din

salariul de bază și a suplimentului corespunzător treptei de

salarizare în același procent, sume ce urmează a fi calculate de la

data de 1 ianuarie 2004, până la data pronunțării

hotărârii, actualizate cu indicele de inflație de la data

nașterii dreptului până la data efectuării plății

și acordarea în continuare a acestor drepturi.

Prin Legea nr.

161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în

exercitarea

demnităților publice, a funcțiilor publice și din mediul de

afaceri, (...), publicată în

M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003,

Cartea II, Titlul III, art. XIII, pct. 21 care modifică art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 188/1999, se

prevede că:

« Art. 29 alin. (1) Pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la

un salariu compus din:

a)

salariul

de bază;

b)

sporul pentru vechime în

muncă;

c) suplimentul postului;

d) suplimentul corespunzător

treptei de salarizare».

Prin art. XVIII din Legea nr.  161/2003

s-a statuat ca «pentru anul 2003

funcționarii

publici își mențin drepturile salariale stabilite (...)", iar la

art. XXV din același act

normativ s-a menționat că art.

29 alin.

(1)

Legea nr. 188/1999, cu

modificările și completările ulterioare, se aplică începând

cu data de 1 ianuarie 2004, prevederi care ulterior au fost suspendate.

Acestea au

reintrat în vigoare potrivit art. XIII din Legea nr. 251/2006.

Reclamanta a

mai precizat că, din 22 martie 2004 până la data de 01 ianuarie 2007,

drepturile salariale solicitate au fost suspendate în mod nelegal, potrivit

art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004, fapt ce contravine prevederilor art. 41 și

art. 53 din Constituție, respectiv art. 38 și art. 39 alin. (1) lit.

d) C. muncii, care prevăd, în mod imperativ, că salariații nu

pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar limitarea

acestor drepturi este lovită de nulitate, salariaților fiindu-le

garantat dreptul la egalitate de șanse și de tratament.

De asemenea,

suspendarea celor două sporuri sus menționate s-a realizat cu

încălcarea dispozițiilor constituționale care reglementează

drepturile persoanelor încadrate în muncă, deoarece acest drept nu a fost

doar restrâns, ci îngrădit, atingând însăși existența

dreptului.

Suspendarea

celor două drepturi nu echivalează cu însăși

înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a

fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat

neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.

Prin art. 23

din Declarația Universala a Dreptului Omului, s-a garantat dreptul tuturor

oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca

egala, principiu ce a fost consacrat, in plan național, de

dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea

tuturor formelor de discriminare, cu modificările si completările

ulterioare.

Curtea de Apel

Iași, secția de contencios administrativ și fiscal prin

sentința civilă nr.148/CA din 17 iulie 2009 a admis acțiunea promovată de reclamanta P.D.C. și a obligat pârâta la plata

către reclamantă a suplimentului postului în procent de 25% din

salariul de bază, începând cu data de 1 iunie 2004 și până la

data pronunțării hotărârii, sume actualizate în raport cu

indicele de inflație la data plății efective.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit

dispozițiilor art. 29 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, devenit

art. 31 la republicarea legii din 2006, funcționarii publici au dreptul la

un salariu compus din :

a) salariul de

bază;

b) sporul

pentru vechime în muncă;

c) suplimentul

postului în procent (general) de 25% din salariul de bază;

d) suplimentul

gradului, de asemenea în procent de 25% din salariul de bază, drepturi a

căror plată a fost suspendată prin art. 44 din O.U.G. nr. 92/2004

și art. 48 din O.U.G. nr. 2/2006, reglementări ce au reintrat în

vigoare la 1 ianuarie 2007, conform art. 13 din Legea nr. 251/2006 ocazie cu

care termenul de „suplimentul gradului” a fost înlocuit cu „suplimentul

corespunzător treptei de salarizare”.

În raport cu

aceste prevederi, Curtea a reținut că suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui cât timp nu i-a fost

înlăturată existența printr-o dispoziție legală

și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea normei legale în ceea

ce privește acest drept.

Curtea a

considerat că dispozițiile art. 31 din Legea nr. 188/1999 nu pot

stabili doar la modul general faptul că funcționarii publici au

dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime

în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 188/1999

se corelează cu dispozițiile generale în materie, respectiv art. 155 C.

muncii potrivit cărora salariul cuprinde salariul de bază,

indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri iar art. 269

și art. 166 prevăd că angajatorul este obligat să își

despăgubească pe salariați în situația în care, din culpa

sa, aceștia au fost prejudiciați prin neexecutarea în totalitate a

obligațiilor privind plata drepturilor salariale ce li se cuvin. Or,

împrejurarea că legiuitorul intenționează, într-un viitor incert

să elaboreze o altă lege nu justifică în nici un mod,

neacordarea celor două sporuri legale atâta timp cât ele fac parte din

salariu.

Împrejurarea

că nu există nici un act normativ care să permită

cuantificarea celor două suplimente, stabilirea acestora de către

instanță la nivelul de 25% din salariul de bază, nu poate fi

considerată arbitrară câtă vreme acest procent este

prevăzut expres de legea cadru.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Institutul Național de Statistică

criticând-o ca nelegală și netemeinică.

În

esență, recurentul-pârât a susținut că hotărârea

instanței de fond cuprinde motive contradictorii.

Astfel, prima

instanță a reținut inițial că „potrivit art. 29 alin. (1)

lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor

publici (…) funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din

suplimentul postului în procent (general) de 25% din salariul de bază

și suplimentul gradului, de asemenea în procent de 25% din salariul de

bază deși articolul menționat nu prevede acordarea procentului

de 25% din salariu, pentru ca ulterior în considerentele expuse să

precizeze că „împrejurarea că nu există nici un act normativ

care să permită cuantificarea celor două suplimente, stabilirea

acestora de către instanță la nivelul a 25% din salariul de

bază, nu poate fi considerată arbitrariu (…)”.

Or,

instanța a admis cererea reclamantei aplicând greșit textele legale

mai sus menționate, deoarece interpretarea este prea extinsă, ori

modalitatea și cuantumul de acordare în concret a acestor drepturi

salariale este atributul exclusiv al legiuitorului, instanța de

judecată neputând să se substituie legiuitorului întrucât s-ar încălca

prevederile art. 125 alin. (1) din Constituția României, potrivit

cărora justiția se înfăptuiește în numele legii.

Curtea

analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de

recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei,

constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate

în continuare.

î

ntr-adevăr, potrivit art. 31 din

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, republicată, cu

modificările și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată,

funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a)

salariul de bază;

b)

sporul

pentru vechime în muncă;

c)

suplimentul postului;

d)

suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2)

Funcționarii publici

beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile

legii.

(3)

Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu

prevederile legii

privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru

funcționarii publici".

Este necontestat faptul

că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și

suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în

perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor

salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul

2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005,

și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale

și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este

adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la

expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția

afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".

Însă, în

cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat

în

Secțiunea 1 din Capitolul 5

intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999. iar

potrivit

art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu

prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în

reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenta-reclamantă

solicită plata drepturilor în calitate de funcționar public în cadrul

Institutului Național de Statistică, nu a fost prevăzut nici

suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de

salarizare.

Astfel fiind, a admite

teza recurentei și a obliga autoritatea să acorde

reclamantei suplimentul postului și

suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25%

pentru fiecare

supliment pentru perioada 15 martie 2004 - 26 ianuarie 2006, ar însemna ca

instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să

stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea

limitelor puterii judecătorești

limitate constituțional

la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității

judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în

speță de a adapta legea de salarizare a

funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive,

în speță de a emite norme

de organizare a executării

reglementărilor în litigiu.

Nu poate fi primită critica din recurs referitoare la faptul

că drepturile solicitate

prin acțiune sunt drepturi de

creanță și bunuri în sensul art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat

că în jurisprudența CEDO s-a reținut, cu valoare de principiu,

că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din

Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reținut că „o creanță nu

poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea

lucrului

judecat" (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina

Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Or, în cauză,

dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului și a

suplimentului corespunzător treptei de

salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o

justificare

legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o

creanță care să poată

fi

calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În consecință,

în raport cu cele mai sus reținute,

î

nalta

Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de

Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, este

nelegală și netemeinică, motiv pentru care se va admite

recursul, se va modifica sentința atacată cu consecința

respingerii acțiunii formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Institutul Național de Statistică împotriva sentinței nr. 148

din 17 iulie 2009 a Curții de Apel Iași, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că respinge acțiunea formulată de P.D.C., ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2010.