ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 216/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1706 din 22 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta I.L.D., respectiv cererea de intervenție formulată de S.V.E., ș.a., având ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și la plata suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, în baza dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, începând cu data de 1 ianuarie 2004 și până la data de 15 septembrie 2005 pentru reclamantă, respectiv începând cu data de 1 ianuarie 2004 și până la data pronunțării hotărârii judecătorești în cazul intervenienților, sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, pentru fiecare dintre reclamanți în raport cu data angajării.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, se acordă în considerarea specificului fiecărui post, conform legilor de salarizare a funcționarilor publici, și că reclamanta și intervenienții nu au fost în măsură să indice temeiul de drept al cuantificării dreptului salarial solicitat, care de altfel nu este suficient de clar conturat juridic, motiv pentru care acesta nu poate fi privit ca „bun” în sensul prevederilor art. 1 din Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și că drepturile salariale respective urmează a fi reglementate prin legea de salarizare unitară.

Suplimentar a reținut Curtea de apel că suplimentul treptei de salarizare a fost reglementat în perioada de referință ca element component al salariului funcționarilor publici, prin prevederile referitoare la salarizarea de bază a funcționarilor public în funcție de treptele ocupate în ierarhia funcției publice. A mai reținut Curtea că a admite teza reclamantei și a intervenienților ar echivala cu situația creării unei noi legi a salarizării în materia dedusă judecății, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs intervenienții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs, recurenții-intervenienți susțin în esență că soluția instanței de fond este greșită, întrucât drepturile solicitate au fost suspendate pentru perioada 2004 – 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 și O.G. nr. 2/2006, iar în prezent sunt de drept în vigoare, conform art. 64 alin. (1) și (2) din Legea nr. 24/2000, astfel că trebuie să producă efecte, deoarece este împotriva rațiunii de a exista a legilor să aibă doar caracter formal. Mai susțin recurenții-intervenineți că prejudiciul ce le-a fost creat prin neacordarea suplimentelor respective are valoare patrimonială, fiind cert și actual, și că acordarea sporurilor respective fiind prevăzută de lege nu poate fi lăsată la aprecierea ordonatorilor de credite . Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art.31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.

Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006. De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.

Însă, în cauză, d reptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare în perioada pentru care se solicită plata drepturilor nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Astfel fiind, a admite teza recurenților și a obliga pe pârâtă să acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de bază, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu. Întemeiat a reținut Curtea de apel că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și bunuri în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudența CEDO s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei). Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La pronunțarea deciziei, în temeiul art. 329 alin.(3) teza finală C. proc. civ., Curtea are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M.O.f., Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. În consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.V.E., ș.a., împotriva sentinței civile nr. 1706 din 22 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2010.