ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3399/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3302

din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamanții

V.V.O., P.L.V., ș.a. toți reprezentați de S.N.S.

din C.N.A.S.. în

contradictoriu cu

pârâta C.N.A.S., având ca

obiect acordarea drepturilor bănești

reprezentând suplimentul postului

și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, ambele în procent de 25%

din salariul de bază, începând cu data de 01 ianuarie 2004 și până la data

pronunțării hotărârii, drepturi actualizate cu

indicele de inflație, precum și obligarea la plata

dobânzii legale,

conform O.G. nr. 9/2000, până la data plății efective.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în

esență, faptul că deși dreptul la suplimentul postului și suplimentul gradului

au fost recunoscute de lege. totuși, nu a fost

stabilit și cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu

cuprinde dispoziții în acest

sens și nu au fost adoptate acte administrative

care să stabilească cuantumul celor două

sporuri,

instanța de fond a constatat că obligația nu este determinată, iar dispoziția

în sensul că

suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr.

188/1999 cu modificările la zi se stabilește în raport de treapta de salarizare

nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului.

În condițiile în care nu este reglementată

modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului treptei de

salarizare, acordarea acestor drepturi ar presupune pe de

o parte, obligarea angajatorului la plata unor

sume de ani imposibil de calculat, iar pe de altă

parte, eventuala

cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii, ar reprezenta o

nesocotire a deciziei Curții Constituționale nr.

820/2008, și o depășire a atribuțiilor puterii

judecătorești.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs S.N.S. din

C.N.A.S. și din C.A.S., criticând-o

pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut în esență, faptul că drepturile

solicitate au fost prevăzute de legiuitor prin modificarea adusă Legii nr.

188/1999, prin Legea nr. 161/2003 privind combaterea corupției, ca o măsură de

eliminare a motivației tentației materiale pentru

funcționarii publici, și că deși suspendarea acordării acestor drepturi,

operată prin

reglementări succesive, a încetat cu data de 1 ianuarie

2007, C.N.A.S. a refuzat să pună în plată cele două drepturi salariale, și

aceasta nu doar pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006, ci și

pentru viitor, fără a justifica în vreun fel acest refuz.

Or, a susținut recurentul, suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui. atâta timp cât nicio normă

legală nu a dispus această înlăturare, acceptarea unei ipoteze contrare

echivalând practic cu o încălcare a dispozițiilor art. 53 din Constituție, care

reglementează cazurile în care exercițiul unor drepturi poate fi restrâns, tară

însă a se putea aduce atingere și existenței acestor drepturi.

S-a mai susținut încălcarea dispozițiilor art. 41 din

Constituția României privind garantarea dreptului la muncă, încălcarea

principiilor ce guvernează relațiile dintre funcționarii publici și

autoritățile publice angajatoare, astfel cum au fost acestea consacrate prin

dispozițiile Legii nr. 188/1999, republicată (respectiv principiul

bunei-credințe, al consensualității și reciprocității drepturilor și

obligațiilor corelative, inclusiv cele pecuniare căzute în sarcina fiecărei

părți, cu îndeplinirea și realizarea obligațiilor și răspunderilor ce decurg

din fișa postului cu atribuții de serviciu, dar și cu plata integrală a muncii

prestate, având în vedere complexitatea, importanța și finalitatea muncii)

precum și încălcarea dispozițiilor art. 38 C. muncii potrivit cărora drepturile

persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții,

renunțări sau limitări.

Ca o concluzie a tuturor argumentelor expuse în

susținerea cererii sale de recurs, recurentul a arătat că respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate de Parlament, în spiritul și litera lor, concomitent cu

eliminarea oricăror tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de

acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.

Pârâta C.N.A.S., prin întâmpinare, a solicitat

respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a

hotărârii primei instanțe.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și

completările ulterioare:

„Art. 31.

- (1) Pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un

salariu compus din:

a)

salariul de bază;

b)

sporul pentru vechime în muncă;

c)

suplimentul postului;

d)

suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2)

Funcționarii publici beneficiază

de prime și alte drepturi salariale. in condițiile legii.

(3)

Salarizarea funcționarilor publici

se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului

unitar de salarizare pentru funcționarii publici".

Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la

suplimentul postului și suplimentul

corespunzător

treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr.

92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor

publici pentru anul 2005,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005 și prin

O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor

salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că,

potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de

suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de

drept în vigoare".

Insă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor

publici este reglementat în Secțiunea

I

din Capitolul 5 intitulat

„Drepturi și îndatoriri" din Legea nr.188/1999, iar potrivit art. 31 alin.

(3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii

privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în

vigoare în perioada pentru care se solicită plata

drepturilor nu a fost reglementat nici

suplimentul

postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teza recurentului și a obliga

pârâta să-i acorde suplimentul

postului și

suplimentul treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de

bază. ar

însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale,

să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație

echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești limitate

constituțional la aplicarea legii pozitive și

substituirea autorității judecătorești în rolul ce

revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a

funcționarilor publici, ori în

rolul ce revine puterii executive, în

speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

La pronunțarea deciziei, în

temeiul art. 329 alin .(3) teza finală C. proc. civ.

Curtea are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din

21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

(publicată în M.Of., Partea

I,

nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin

care, în interpretarea și aplicarea unitară a

dispozițiilor

art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul

funcționarilor

publici, republicată,

s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale

judecătorească

drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

De aceea, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate și

argumentele recurentului -

susținute oral

prin concluziile puse în fața instanței de recurs de apărătorul ales al acestuia

-

privitoare la discriminarea care s-ar naște în raport cu cei care, în

cauze similare, au avut câștig de cauză.

Este neîndoielnic faptul că, în

sistemul românesc de drept jurisprudența nu constituie

izvor de drept, astfel încât, faptul că în cauze

similare au fost pronunțate soluții diferite față

de cea pronunțată prin sentința atacată în cauza de față, nu constituie,

în sine, un motiv de

nelegalitate a acestei sentințe, care să poată

întemeia recursul declarat. Mai mult, soluția

exprimată

de instanța de fond în problema juridică dedusă judecății în cauza de față.

vine într-

o perfectă concordanță cu jurisprudența constantă și unitară a

Înaltei Curți de Casație și

Justiție în

această materie, și cu cele stabilite de această instanță, în soluționarea

recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009,

anterior menționată.

De altfel, în cauza Beian contra

României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a

reamintit că divergentele de jurisprudența sunt

inerente oricărui sistem de drept, totuși,

Instanței

Supreme îi revine rolul de a regla aceste contradicții. Având în vedere așadar,

faptul că, așa cum am arătat deja, jurisprudența Instanței Supreme în problema

dedusă judecății în

prezenta cauză este constantă și unitară, susținerile

recurentului nu pot fi primite, motiv pentru care vor fi respinse ca nefondate.

În consecință, pentru considerentele arătate,

constatând legalitatea și temeinicia sentinței instanței de fond. în

conformitate cu prevederile art. 312

alin. (1)

C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.N.S. din C.N.A.S. și

din C.A.S. împotriva sentinței civile nr. 3302 din 15 octombrie 2009, a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 iunie 2010.