ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4158/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanta G.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.P.M. obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând suplimentul postului în procent de 20 % din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în același procent, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999, reactualizate cu rata inflației, de la 18 iulie 2005 până la 15 martie 2006. A.N.P.M., prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală. Prin sentința civilă nr. 1215, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei G.M.

ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că deși dreptul la suplimentul postului și suplimentul gradului au fost recunoscute de lege, totuși, nu a fost stabilit și cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziții în acest sens și nu au fost adoptate acte administrative care să stabilească cuantumul celor două sporuri, instanța de fond a constatat că obligația nu este determinată, iar dispoziția în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr. 188/1999 cu modificările la zi se stabilește în raport de treapta de salarizare nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului. Împotriva acestei hotărâri reclamanta G.M.

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii iar instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu a motivat hotărârea. Faptul că, la momentul actual, nu există un text de lege care să prevadă expresis verbis cuantumul acestor suplimente nu l-a negat nici pârâta. Însă ceea ce a susținut în fața instanței de fond a fost că, dacă nu există o reglementare legală care să prevadă cuantumul celor două suplimente, instanța de judecată poate să acorde aceste suplimente în valoare de 25 % din salariul de bază. Din acest punct de vedere recurenta consideră că instanța de judecată nu a motivat hotărârea, în sensul că nu a arătat care au fost motivele pentru care a apreciat că nu poate să acorde aceste suplimente în procentele solicitate.

Recurenta consideră că prin prevederea acestor drepturi a avut o speranță legitimă consacrată de însuși legiuitorul român privind plata celor două suplimente salariale, fiind titulara unui interes patrimonial care intră sub protecția instituită de art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O. Stabilirea fiecărui supliment in cuantum de 25 % este o creație a jurisprudenței, prin raportare la alte sporuri sau suplimente de aceeași natura, creație menită să asigure echilibrul dintre Stat și individ, precum si echitatea. Cuantumul de 25 % solicitat prin acțiune a avut ca justificare cuantumul maxim prevăzut în legislația muncii în materie de drepturi salariale. Așadar, dacă legiuitorul a prevăzut un cuantum maxim de 25 % în materia altor drepturi salariate (ex.

sporul maxim pentru vechimea în muncă), atunci precizarea și acordarea unor noi drepturi salariale, fără a se preciza exact cuantumul acestora nu poate decât să aibă în vedere deja un cuantum maxim precizat în aceeași materie. Recurenta mai consideră că instanța de fond în mod nelegal refuză să judece cauza pe considerentul că în acest fel s-ar substitui puterii legislative sau executive, încălcând în acest fel dispozițiile art. 21 din Constituția României care prevăd accesul liber la justiție, dar mai ales dispozițiile art. 3 C. civ., care prevăd că judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.

O minimă motivare se impunea în condițiile în care nici în mod implicit nu rezultă din motivarea hotărârii care sunt rațiunile care au determinat instanța să respingă în tot acțiunea introductivă. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: - salariul de bază; - sporul pentru vechime în muncă; - suplimentul postului; - suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”. Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”. Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. l88/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare, pentru perioada în care recurentul-reclamant solicită plata drepturilor, în calitate de funcționar public în cadrul agenției, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teoria recurentei și a obliga autoritatea să-i acorde acesteia suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25 % pentru fiecare supliment ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri. Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar reclamanta nu are o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. Este adevărat că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., însă, mergând mai departe, C.E.D.O.

a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.M.G. și alții împotriva Spaniei). Așadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., o creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E. D.O. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motiv pentru care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de G.M., împotriva sentinței civile nr. 1215 din 24 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2009.