ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4158/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta G.M.

a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.P.M. obligarea acesteia la plata

sumelor reprezentând suplimentul postului în procent de 20 % din salariul de

bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în același procent,

prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999, reactualizate cu

rata inflației, de la 18 iulie 2005 până la 15 martie 2006.

A.N.P.M., prin întâmpinare, a

solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și menținerea hotărârii instanței

de fond ca fiind temeinică și legală.

Prin sentința civilă nr. 1215,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins acțiunea reclamantei G.M. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, că deși dreptul la suplimentul postului

și suplimentul gradului au fost recunoscute de lege, totuși, nu a fost stabilit

și cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziții

în acest sens și nu au fost adoptate acte administrative care să stabilească

cuantumul celor două sporuri, instanța de fond a constatat că obligația nu este

determinată, iar dispoziția în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d)

din Legea nr. 188/1999 cu modificările la zi se stabilește în raport de treapta

de salarizare nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului.

Împotriva acestei hotărâri

reclamanta G.M. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că

hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii iar instanța a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității conform art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., deoarece nu a motivat hotărârea.

Faptul că, la momentul actual, nu

există un text de lege care să prevadă expresis verbis cuantumul acestor

suplimente nu l-a negat nici pârâta. Însă ceea ce a susținut în fața instanței

de fond a fost că, dacă nu există o reglementare legală care să prevadă

cuantumul celor două suplimente, instanța de judecată poate să acorde aceste

suplimente în valoare de 25 % din salariul de bază.

Din acest punct de vedere recurenta consideră

că instanța de judecată nu a motivat hotărârea, în sensul că nu a arătat care

au fost motivele pentru care a apreciat că nu poate să acorde aceste suplimente

în procentele solicitate.

Recurenta consideră că prin

prevederea acestor drepturi a avut o speranță legitimă consacrată de însuși

legiuitorul român privind plata celor două suplimente salariale, fiind titulara

unui interes patrimonial care intră sub protecția instituită de art. 1 din

Protocolul adițional la C.E.D.O.

Stabilirea fiecărui supliment in

cuantum de 25 % este o creație a jurisprudenței, prin raportare la alte sporuri

sau suplimente de aceeași natura, creație menită să asigure echilibrul dintre

Stat și individ, precum si echitatea. Cuantumul de 25 % solicitat prin acțiune

a avut ca justificare cuantumul maxim prevăzut în legislația muncii în materie

de drepturi salariale. Așadar, dacă legiuitorul a prevăzut un cuantum maxim de

25 % în materia altor drepturi salariate (ex. sporul maxim pentru vechimea în

muncă), atunci precizarea și acordarea unor noi drepturi salariale, fără a se

preciza exact cuantumul acestora nu poate decât să aibă în vedere deja un

cuantum maxim precizat în aceeași materie.

Recurenta mai consideră că instanța de

fond în mod nelegal refuză

să

judece cauza pe considerentul că în acest fel s-ar substitui puterii

legislative sau executive, încălcând în acest fel dispozițiile art. 21 din

Constituția României care prevăd accesul liber la justiție, dar mai ales

dispozițiile art. 3 C. civ., care prevăd că judecătorul care va refuza de a

judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau

neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.

O minimă motivare se impunea în

condițiile în care nici în mod implicit nu rezultă din motivarea hotărârii care

sunt rațiunile care au determinat instanța să respingă în tot acțiunea

introductivă.

Examinând cauza și sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Potrivit art. 31

din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, republicată, cu

modificările și completările ulterioare:

„Art. 31. -

(1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un

salariu compus din:

- salariul de

bază;

- sporul pentru vechime în muncă;

- suplimentul postului;

- suplimentul corespunzător treptei

de salarizare.

(2)

Funcționarii publici beneficiază de

prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3)

Salarizarea

funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii

privind stabilirea sistemului unitar

de salarizare pentru funcționarii publici”.

Este necontestat faptul că

dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr.

92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor

salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că,

potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, „la

expirarea

duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare

reintră

de drept în vigoare”.

Însă, în cauză, dreptul la salariu

al funcționarilor publici este reglementat în

Secțiunea

I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. l88/1999,

iar

potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în

conformitate cu

prevederile legii privind

stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în

reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor

publici, în vigoare, pentru perioada

în care recurentul-reclamant solicită plata

drepturilor,

în calitate de funcționar public în cadrul agenției, nu a fost prevăzut nici

suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teoria recurentei

și a obliga autoritatea să-i acorde acesteia suplimentul postului și

suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25 % pentru fiecare supliment

ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească

procentual cuantumul celor două sporuri.

Totodată, Înalta Curte constată că

drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri,

iar

reclamanta nu are o speranță legitimă

în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

C.E.D.O.

Este adevărat

că în jurisprudența C.E.D.O. s-a reținut, cu valoare de principiu, că

drepturile de creanță constituie un

bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., însă, mergând mai

departe, C.E.D.O. a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1

decât dacă ea a

fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea

lucrului

judecat” (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.M.G. și alții împotriva Spaniei).

Așadar, în

cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului și a

suplimentului corespunzător treptei

de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu

reprezintă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., o creanță care să poată

fi calificată drept „bun" în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 la C.E.

D.O.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motiv pentru

care o va menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de G.M.,

împotriva sentinței civile nr. 1215 din 24 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 octombrie 2009.