ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1323/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1323/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții B.A.A., S.N.

și alții au chemat în judecată pe pârâta Agenția de Plăți și Intervenție în

Agricultură și au solicitat obligarea acesteia la plata suplimentului postului

în procent de 25% din salariul de bază și a suplimentului corespunzător treptei

de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 01

ianuarie 2004, până la pronunțarea hotărârii și pentru viitor, sume actualizate

cu indicele de inflație la data plății efective, având în vedere și obligația

de plată către stat a contribuțiilor sociale impozitului aferent acestor

drepturi.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că au dreptul, pentru activitatea prestată, la acordarea sumelor

de bani aferente celor două suplimente salariale prevăzute de dispozițiile art.

31 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999.

S-a mai arătat de către

reclamanți că suspendarea acestor drepturi s-a realizat cu încălcarea drepturilor

constituționale care reglementează dreptul persoanelor încadrate în muncă, deoarece

acest drept nu a fost doar restrâns, ci îngrădit, atingându-se însăși esența și

existența dreptului.

În consecință, reclamanții

au solicitat să se constate ca fiind lipsită de efect suspendarea nelegală și neconstituțională

a acordării acestor drepturi și să fie obligată pârâta să le plătească drepturile

bănești prevăzute de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999,

republicată, atât retroactiv, începând cu data de 01 ianuarie 2004, cât și ulterior,

până la data pronunțării hotărârii.

Prin întâmpinarea formulată

în cauză, pârâta Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură a invocat excepția

prematurității introducerii cererii, întrucât reclamanții au introdus acțiunea fără

a formula către Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură plângere prealabilă,

ori contestație în legătură cu acordarea suplimentului postului și cel al treptei

de salarizare. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, având

în vedere, în esență, că în lipsa unui act normativ care să reglementeze calcularea

(cuantificarea) drepturilor respective, instanța nu are abilitatea legală de a determina

ea însăși întinderea valorii suplimentelor salariale, deoarece s-ar încălca principiul

separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României.

Prin sentința civilă

nr. 137/CA din 16 aprilie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, legal învestită cu soluționarea

cauzei prin decizia nr. 4144 din 07 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității

acțiunii invocată de pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu

cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură, ca nefondată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Având în vedere că dispozițiile

art. 7 din Legea nr. 554/2004 reglementează procedura prealabilă obligatorie în

situația emiterii unui act administrativ individual sau a contractelor administrative

și nu în situația obligațiilor „de a face”, cu atât mai mult cu cât în cauză sunt

aplicabile și dispozițiile art. 117 din Legea nr. 188/1999, republicată, în vigoare

în varianta de la data introducerii acțiunii, potrivit cărora pretențiile reclamanților

reprezentând drepturi bănești sunt generate de dispozițiile specifice dreptului

muncii, chiar dacă sunt judecate de instanța de contencios administrativ, instanța

a respins excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtă.

Pe fondul cauzei, instanța

a apreciat că acțiunea este nefondată.

Astfel, din analiza înscrisurilor

depuse la dosar instanța a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici

în cadrul Agenției de Plăți și Intervenție în Agricultură, calitate în care s-a

susținut că au dreptul la plata unui procent de 25% din salariul de bază, cu titlu

de supliment al postului și la un procent identic, reprezentând suplimentul corespunzător

treptei de salarizare, conform art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999,

republicată și modificată prin Legea nr. 161/2003.

S-a mai reținut că în

perioada 2004-2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin O.U.G. nr. 92/2004 privind

reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici

pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005 și

prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi

ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 417/2006.

Instanța a apreciat că

pentru a fi posibilă cuantificarea (calcularea) celor două suplimente, ca părți

componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența unor dispoziții

date în aplicarea (executarea) art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999,

atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu

forță juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în

executarea prevederilor respective din Legea nr. 188/1999.

S-a reținut în considerentele

hotărârii atacate faptul că, în condițiile în care nu este reglementată modalitatea

de calculare a celor două suplimente, acordarea acestor drepturi presupune, pe de

o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat,

iar, pe de altă parte, la eventuala cuantificare de către instanță, ceea ce ar reprezenta

o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, în cuprinsul căreia

s-a reținut că „instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze

aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii,

și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse

în alte acte normative”, astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului

ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar

care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.

S-a mai reținut că nici

Statutul funcționarilor publici nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor

salariale solicitate, procentul de 25% indicat de către reclamanți în petitul acțiunii

promovate fiind arbitrar și fără susținere legală.

Astfel, instanța de fond

a apreciat că reclamanții sunt în imposibilitatea de a realiza prin intermediul

instanței de judecată o creanță salarială al cărei cuantum nu este stabilit de lege,

pentru a putea fi determinat sau determinabil și că recunoașterea vocației generale

la acordarea drepturilor salariale solicitate de către reclamanți ar lipsi hotărârea

judecătorească de scopul final al acesteia, respectiv punerea în executare.

A fost invocată Decizia

nr. 20 din 21 septembrie 2009 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit

că în lipsa cuantificării legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile

salariale constând în suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare,

decizie care a fost publicată în M. Of. nr. 880/16.12.2009.

Pentru aceste considerente

instanța a respins acțiunea reclamanților ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții B.A.A., S.N. și alții, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și este dată cu încălcarea

esențială și aplicarea greșită a legii, solicitându-se casarea acesteia și admiterea

cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Recurenții arată că drepturile

solicitate trebuiau să le fie acordate de drept,

începând cu data de 01 ianuarie 2004, conform

art. XXV din Legea nr. 161/2003, că dreptul la suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare constituie un drept de remunerare a muncii care

face parte din conținutul complex al dreptului fundamental la muncă și că acest

drept este legal și nu poate fi restrâns în mod abuziv și contrar echității impuse

de o societate democratică, potrivit art. 53 din Constituție.

În concluzie, recurenții

solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință,

admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata, pentru fiecare reclamant în parte,

a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și a suplimentului

corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv,

respectiv din data de 01 ianuarie 2004 până la data pronunțării hotărârii.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 31 din Legea

nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările

și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1) Pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru vechime

în muncă;

c) suplimentul postului;

d) suplimentul corespunzător

treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici

beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor

publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului

unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.

Este necontestat faptul

că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr.

92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005

și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi

ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat

că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare

actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.

Însă, în cauză, dreptul

la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul

5, intitulat „Drepturi și îndatoriri”, din Legea nr. 188/1999, iar potrivit

art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile

legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare

pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor, în calitate

de funcționari publici în cadrul Agenției de Plăți și Intervenție în Agricultură,

nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei

de salarizare.

Astfel fiind, a admite

teoria recurenților și a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului

și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele

două suplimente salariale, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și

criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație

echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești, limitate constituțional

la aplicarea legii pozitive, precum și cu substituirea autorității judecătorești

în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adopta legea de salarizare

a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de

a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Totodată, Înalta Curte

constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici

bunuri, iar recurenții-reclamanți nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile

de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva

Spaniei).

Așadar, în cauză, dreptul

solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător

treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală,

nu reprezintă, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o

creanță care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La pronunțarea deciziei,

în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere

cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secțiilor unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880/16.12.2009),

prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1)

lit. c) și d) din

Legea

nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor

publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot

acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului

și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care

o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de B.A.A., S.N., G.C., B.F., B.M., B.R.M., P.M., P.F., I.S., D.L., M.A., S.C., D.I.,

G.A., V.E., A.M., C.C., F.I., P.C.E., M.N., S.A., P.I., P.E.F., C.D.F., A.C., C.L.,

V.E.D., E.C.E., C.R., P.N., D.P.E., B.A.A.N., B.A.M., N.E., P.A., G.M., B.U.M.,

A.B., C.V., P.V., B.A., G.G., C.C.C., M.D.M., S.D., C.O.C., G.S., T.A., S.R., C.N.,

M.M., B.E.A., D.B., N.D., O.R., C.R.R., M.O.M., G.P.M., B.L.M., G.E.M., N.M., C.Ș.,

C.O., P.O.R., N.S., P.V.M., R.L., C.A.V., M.D., D.A., Z.G., R.I., N.I., T.M., N.C.,

J.C., G.R.A., N.Ș., G.M.G., Ș.D., R.E., S.N., P.V., C.F., Z.C., G.E., A.A., B.M.I.,

C.L.I., C.M., G.R.C., M.A.M., N.E.E., N.M.A., P.C., P.G., R.A., R.N., R.A.U., T.I.A.,

T.D., M.G., S.F., Ș.C., L.C., C.O.M., P.O.A., B.A.D., D.A.L., V.T., Z.L., P.A.M.,

B.C., E.C., R.M., N.A., Ș.I., G.C.O., P.L., B.N., M.S., S.A.N., B.D., N.I.M., A.L.,

B.L., B.V., I.A.S., G.R., V.L., S.T.A., A.N.A., H.V., M.C., A.I., B.M.A., C.E.,

M.A.G., N.I.A., N.I.C., P.M.A., P.A.G., P.M.C., R.F., S.E.C., V.M., G.L., P.L.D.

și T.E., împotriva sentinței civile nr. 137/CA din 16 aprilie 2010 a Curții de Apel

Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 martie 2011.