ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1323/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții B.A.A., S.N. și alții au chemat în judecată pe pârâta Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură și au solicitat obligarea acesteia la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 01 ianuarie 2004, până la pronunțarea hotărârii și pentru viitor, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, având în vedere și obligația de plată către stat a contribuțiilor sociale impozitului aferent acestor drepturi. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au dreptul, pentru activitatea prestată, la acordarea sumelor de bani aferente celor două suplimente salariale prevăzute de dispozițiile art. 31 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999.

S-a mai arătat de către reclamanți că suspendarea acestor drepturi s-a realizat cu încălcarea drepturilor constituționale care reglementează dreptul persoanelor încadrate în muncă, deoarece acest drept nu a fost doar restrâns, ci îngrădit, atingându-se însăși esența și existența dreptului. În consecință, reclamanții au solicitat să se constate ca fiind lipsită de efect suspendarea nelegală și neconstituțională a acordării acestor drepturi și să fie obligată pârâta să le plătească drepturile bănești prevăzute de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, atât retroactiv, începând cu data de 01 ianuarie 2004, cât și ulterior, până la data pronunțării hotărârii.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură a invocat excepția prematurității introducerii cererii, întrucât reclamanții au introdus acțiunea fără a formula către Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură plângere prealabilă, ori contestație în legătură cu acordarea suplimentului postului și cel al treptei de salarizare. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, având în vedere, în esență, că în lipsa unui act normativ care să reglementeze calcularea (cuantificarea) drepturilor respective, instanța nu are abilitatea legală de a determina ea însăși întinderea valorii suplimentelor salariale, deoarece s-ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României.

Prin sentința civilă nr. 137/CA din 16 aprilie 2010 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, legal învestită cu soluționarea cauzei prin decizia nr. 4144 din 07 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității acțiunii invocată de pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Având în vedere că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 reglementează procedura prealabilă obligatorie în situația emiterii unui act administrativ individual sau a contractelor administrative și nu în situația obligațiilor „de a face”, cu atât mai mult cu cât în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 117 din Legea nr. 188/1999, republicată, în vigoare în varianta de la data introducerii acțiunii, potrivit cărora pretențiile reclamanților reprezentând drepturi bănești sunt generate de dispozițiile specifice dreptului muncii, chiar dacă sunt judecate de instanța de contencios administrativ, instanța a respins excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtă.

Pe fondul cauzei, instanța a apreciat că acțiunea este nefondată. Astfel, din analiza înscrisurilor depuse la dosar instanța a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul Agenției de Plăți și Intervenție în Agricultură, calitate în care s-a susținut că au dreptul la plata unui procent de 25% din salariul de bază, cu titlu de supliment al postului și la un procent identic, reprezentând suplimentul corespunzător treptei de salarizare, conform art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată și modificată prin Legea nr. 161/2003. S-a mai reținut că în perioada 2004-2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin O.U.G.

nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005 și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006. Instanța a apreciat că pentru a fi posibilă cuantificarea (calcularea) celor două suplimente, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea (executarea) art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor respective din Legea nr. 188/1999.

S-a reținut în considerentele hotărârii atacate faptul că, în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a celor două suplimente, acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar, pe de altă parte, la eventuala cuantificare de către instanță, ceea ce ar reprezenta o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, în cuprinsul căreia s-a reținut că „instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.

S-a mai reținut că nici Statutul funcționarilor publici nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor salariale solicitate, procentul de 25% indicat de către reclamanți în petitul acțiunii promovate fiind arbitrar și fără susținere legală. Astfel, instanța de fond a apreciat că reclamanții sunt în imposibilitatea de a realiza prin intermediul instanței de judecată o creanță salarială al cărei cuantum nu este stabilit de lege, pentru a putea fi determinat sau determinabil și că recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor salariale solicitate de către reclamanți ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul final al acesteia, respectiv punerea în executare.

A fost invocată Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în lipsa cuantificării legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, decizie care a fost publicată în M. Of. nr. 880/16.12.2009. Pentru aceste considerente instanța a respins acțiunea reclamanților ca nefondată. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții B.A.A., S.N. și alții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și este dată cu încălcarea esențială și aplicarea greșită a legii, solicitându-se casarea acesteia și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Recurenții arată că drepturile solicitate trebuiau să le fie acordate de drept, începând cu data de 01 ianuarie 2004, conform art. XXV din Legea nr. 161/2003, că dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare constituie un drept de remunerare a muncii care face parte din conținutul complex al dreptului fundamental la muncă și că acest drept este legal și nu poate fi restrâns în mod abuziv și contrar echității impuse de o societate democratică, potrivit art. 53 din Constituție. În concluzie, recurenții solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata, pentru fiecare reclamant în parte, a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, respectiv din data de 01 ianuarie 2004 până la data pronunțării hotărârii.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”. Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005 și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”. Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5, intitulat „Drepturi și îndatoriri”, din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor, în calitate de funcționari publici în cadrul Agenției de Plăți și Intervenție în Agricultură, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teoria recurenților și a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri. Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești, limitate constituțional la aplicarea legii pozitive, precum și cu substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adopta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar recurenții-reclamanți nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este adevărat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Așadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o creanță care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La pronunțarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.A.A., S.N., G.C., B.F., B.M., B.R.M., P.M., P.F., I.S., D.L., M.A., S.C., D.I., G.A., V.E., A.M., C.C., F.I., P.C.E., M.N., S.A., P.I., P.E.F., C.D.F., A.C., C.L., V.E.D., E.C.E., C.R., P.N., D.P.E., B.A.A.N., B.A.M., N.E., P.A., G.M., B.U.M., A.B., C.V., P.V., B.A., G.G., C.C.C., M.D.M., S.D., C.O.C., G.S., T.A., S.R., C.N., M.M., B.E.A., D.B., N.D., O.R., C.R.R., M.O.M., G.P.M., B.L.M., G.E.M., N.M., C.Ș., C.O., P.O.R., N.S., P.V.M., R.L., C.A.V., M.D., D.A., Z.G., R.I., N.I., T.M., N.C., J.C., G.R.A., N.Ș., G.M.G., Ș.D., R.E., S.N., P.V., C.F., Z.C., G.E., A.A., B.M.I., C.L.I., C.M., G.R.C., M.A.M., N.E.E., N.M.A., P.C., P.G., R.A., R.N., R.A.U., T.I.A., T.D., M.G., S.F., Ș.C., L.C., C.O.M., P.O.A., B.A.D., D.A.L., V.T., Z.L., P.A.M., B.C., E.C., R.M., N.A., Ș.I., G.C.O., P.L., B.N., M.S., S.A.N., B.D., N.I.M., A.L., B.L., B.V., I.A.S., G.R., V.L., S.T.A., A.N.A., H.V., M.C., A.I., B.M.A., C.E., M.A.G., N.I.A., N.I.C., P.M.A., P.A.G., P.M.C., R.F., S.E.C., V.M., G.L., P.L.D.

și T.E., împotriva sentinței civile nr. 137/CA din 16 aprilie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2011.