ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1392/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2336 din 17 mai 2010 a

respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții: A.C., A.S.A., A.M.,

B.M., B.I.C., C.S., C.V., C.M., C.M.D., C.I., C.R.M., D.N., F.D., E.T.D., I.G.,

G.G., I.A., J.C., M.A.G., M.I., M.S., N.L., P.G., P.A., P.M., P.C., P.I., R.M.,

R.R., S.I., S.G., U.M., V.M.I., T.M., V.E., în contradictoriu cu pârâții

Institutul de Stat pentru Testarea și Înregistrarea Soiurilor și Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin care au solicitat obligarea acestora

la acordarea și plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și

suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din

salariul de bază, în baza dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din

Legea nr. 188/1999, republicată, începând cu data de 01 ianuarie 2004, până la

data pronunțării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflație de la data

nașterii dreptului și până la data plății efective, pentru fiecare dintre

reclamanți.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a avut în vedere la pronunțarea sentinței decizia

nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie

2009), prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de către

Procurorul General privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor

art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea

nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor

publici, republicată, prin care s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări

legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în

suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții au

susținut, în esență, că actele normative nu au prevăzut desființarea dreptului

la acordarea celor două suplimente salariale, ci doar suspendarea exercițiului

acestora, ceea ce nu echivalează cu înlăturarea acestui drept.

În opinia

recurenților, dreptul la plata suplimentului postului și al treptei de

salarizare subzistă, iar Guvernul, prin suspendarea repetată, a încălcat

normele constituționale și pe cele ale art. 38 C. muncii, care prevăd în mod

imperativ că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul

unor tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat.

Au mai arătat că

instanța de fond trebuia cel mult să constate existența dreptului la acordarea

suplimentelor în discuție, având în vedere practica instanțelor care au dispus

acordarea acestor drepturi și plata efectivă în cuantumul de 25% și să lase la

latitudinea fiecărui ordonator principal de credite cuantificarea acestora.

Referitor la decizia

nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, au susținut că motivarea instanței supreme este de-a dreptul ilară,

legiuitorul neavând cum să legifereze intenții, ci doar fapte.

Analizând cauza prin

prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ.

, precum și cu reglementările

incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele arătate în continuare:

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu

modificările și completările ulterioare:

„

Art. 31 - (1) Pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus

din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru

vechime în muncă;

c) suplimentul

postului;

d) suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii

publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea

funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind

stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.

Dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006,

prin O.U.G.

nr.

92/2004

privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări

prin Legea

nr.

76/2005

,

și prin O.G.

nr.

2/2006

privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări

prin Legea

nr.

417/2006

.

Este adevărat că,

potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de

suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de

drept în vigoare”, î

nsă, d

reptul la salariu al

funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5

intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31

alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile

legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare

pentru perioada în care intima

ta-reclamantă

solicită plata drepturilor în calitate de funcționar public în cadrul agenției

recurente, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a

admite teza reclamantei și a obliga autoritatea să-i acorde suplimentul

postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare

supliment începând cu data de 01 ianuarie 2004 și până la pronunțarea prezentei

hotărâri, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii

legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea

situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești, limitate

constituțional la aplicarea dreptului pozitiv și substituirea autorității

judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta

legea de salarizare a funcționarilor publici.

Contrar celor

susținute de recurenți, Înalta Curte reține că admiterea unor astfel de

acțiuni, cum este cea de față, ar presupune pronunțarea unor hotărâri

judecătorești nesusceptibile de executare, de natură a reprezenta o încălcare a

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut „că dreptul de

a apela la o instanță ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat

contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie

să fie ineficientă în detrimentul unei părți”. (Imobiliara Saffi împotriva

Italiei - 1999; Dorneanu împotriva României - 2007).

La pronunțarea

deciziei, Înalta Curte are în vedere decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secțiilor

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea

și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea

nr. 188/1999

privind statutul

funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări

legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în

suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Prin urmare, soluția

adoptată de instanța de fond este corectă, în condițiile în care dezlegarea

dată problemelor de drept judecate de secțiile unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție în cadrul recursurilor în interesul legii este obligatorie

pentru instanțele de judecată, potrivit art. 329 alin. (3) teza finală C. proc.

civ.

În consecință, în

raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința atacată este

legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. Civ.

, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.C., A.S.A., A.M., B.M., B.I.C., C.S., C.V., C.M., C.M.D., C.I.,

C.R.M., D.N., F.D., E.T.D., I.G., G.G., I.A., J.C., M.A.G., M.I., M.S., N.L.,

P.G., P.A., P.M., P.C., P.I., R.M., R.R., S.I., S.G., U.M., V.M.I., T.M., V.E.

împotriva sentinței nr. 2336 din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2011.