ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1392/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2336 din 17 mai 2010 a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții: A.C., A.S.A., A.M., B.M., B.I.C., C.S., C.V., C.M., C.M.D., C.I., C.R.M., D.N., F.D., E.T.D., I.G., G.G., I.A., J.C., M.A.G., M.I., M.S., N.L., P.G., P.A., P.M., P.C., P.I., R.M., R.R., S.I., S.G., U.M., V.M.I., T.M., V.E., în contradictoriu cu pârâții Institutul de Stat pentru Testarea și Înregistrarea Soiurilor și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin care au solicitat obligarea acestora la acordarea și plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, în baza dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, începând cu data de 01 ianuarie 2004, până la data pronunțării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, pentru fiecare dintre reclamanți.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a avut în vedere la pronunțarea sentinței decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de către Procurorul General privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, prin care s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenții au susținut, în esență, că actele normative nu au prevăzut desființarea dreptului la acordarea celor două suplimente salariale, ci doar suspendarea exercițiului acestora, ceea ce nu echivalează cu înlăturarea acestui drept. În opinia recurenților, dreptul la plata suplimentului postului și al treptei de salarizare subzistă, iar Guvernul, prin suspendarea repetată, a încălcat normele constituționale și pe cele ale art. 38 C. muncii, care prevăd în mod imperativ că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unor tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat.

Au mai arătat că instanța de fond trebuia cel mult să constate existența dreptului la acordarea suplimentelor în discuție, având în vedere practica instanțelor care au dispus acordarea acestor drepturi și plata efectivă în cuantumul de 25% și să lase la latitudinea fiecărui ordonator principal de credite cuantificarea acestora. Referitor la decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, au susținut că motivarea instanței supreme este de-a dreptul ilară, legiuitorul neavând cum să legifereze intenții, ci doar fapte. Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ. , precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare: Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc.

civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată. Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „ Art. 31 - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.

Dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005 , și prin O.G.

nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006 . Este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”, î nsă, d reptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care intima ta-reclamantă solicită plata drepturilor în calitate de funcționar public în cadrul agenției recurente, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Astfel fiind, a admite teza reclamantei și a obliga autoritatea să-i acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment începând cu data de 01 ianuarie 2004 și până la pronunțarea prezentei hotărâri, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești, limitate constituțional la aplicarea dreptului pozitiv și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici. Contrar celor susținute de recurenți, Înalta Curte reține că admiterea unor astfel de acțiuni, cum este cea de față, ar presupune pronunțarea unor hotărâri judecătorești nesusceptibile de executare, de natură a reprezenta o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut „că dreptul de a apela la o instanță ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să fie ineficientă în detrimentul unei părți”.

(Imobiliara Saffi împotriva Italiei - 1999; Dorneanu împotriva României - 2007). La pronunțarea deciziei, Înalta Curte are în vedere decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Prin urmare, soluția adoptată de instanța de fond este corectă, în condițiile în care dezlegarea dată problemelor de drept judecate de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul recursurilor în interesul legii este obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ. În consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința atacată este legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. Civ. , va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.C., A.S.A., A.M., B.M., B.I.C., C.S., C.V., C.M., C.M.D., C.I., C.R.M., D.N., F.D., E.T.D., I.G., G.G., I.A., J.C., M.A.G., M.I., M.S., N.L., P.G., P.A., P.M., P.C., P.I., R.M., R.R., S.I., S.G., U.M., V.M.I., T.M., V.E. împotriva sentinței nr. 2336 din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2011.