ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 484/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2.315 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul S.N.S. în contradictoriu cu pârâta C.N.A.S., acțiune având ca obiect obligarea pârâtei să negocieze cu sindicatul cuantumul drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că drepturile salariale cuvenite funcționarilor publici sunt cele prevăzute în mod expres în actele normative ce le reglementează salarizarea, acestea neputând fi stabilite prin negociere cu instituțiile la care își desfășoară activitatea, întrucât legiuitorul nu a lăsat la latitudinea părților raportului de serviciu stabilirea acestor drepturi. S-a mai apreciat că stabilirea cuantumului drepturilor bănești reprezentând cele două suplimente în discuție se face exclusiv prin adoptarea unor dispoziții date în aplicarea art. 31 din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, fie Guvernului, determinarea în concret a acestui cuantum neputând fi rezultatul negocierilor purtate între funcționarii publici și instituția publică la care aceștia își desfășoară activitatea.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, sens în care a solicitat modificarea acesteia, iar, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii așa cum aceasta a fost formulată. A susținut recurentul că prin hotărârea atacată a fost încălcat dreptul la negocieri colective, drept garantat de stat, precum și principiul egalității cetățenilor în fața legii. Totodată, începând cu anul 2004, plata acestor sporuri a fost suspendată succesiv, suspendare ce a încetat la 1 ianuarie 2007, iar cum norma ce prevede aceste sporuri nu este abrogată, neplata acestor drepturi nu are suport legal. S-a susținut că o opinie contrară contravine dispozițiilor art. 41 și art. 53 din Constituția României, din economia art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, rezultând că suspendarea unui act normativ are ca efect doar amânarea până la un termen cert și determinat a aplicării acestuia.

Au fost invocate prevederile art. 38 C. muncii, precum și faptul că fiind drepturi câștigate, acestea nu puteau fi anulate. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile invocate, precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. Într-adevăr, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”. Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”. Însă, în cauză, d reptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. În reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în discuție, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

În atare context, după cum în mod corect a reținut și prima instanță, stabilirea cuantumului drepturilor bănești reprezentând cele două suplimente în discuție se poate face exclusiv prin adoptarea unor dispoziții date în aplicarea art. 31 din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, în situația adoptării unei hotărâri dată în executarea dispozițiilor în speță, determinarea în concret a acestui cuantum neputând fi rezultatul negocierilor purtate între funcționarii publici și instituția publică la care aceștia își desfășoară activitatea.

În raport cu obiectul acțiunii introductive se mai constată că potrivit prevederii art. 72 din Legea nr. 188/1999, autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la: constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă; sănătatea și securitatea în muncă; programul zilnic de lucru; perfecționarea profesională; alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale. În consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința pronunțată este legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.N.S. împotriva sentinței civile nr. 2.315 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2010.