ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2233/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2228 din 11 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de către reclamanta P.A. în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., acțiune având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumelor de bani reprezentând sportul privind suplimentul postului în procent de 25 % din salariul tarifar de încadrare și sporul privind suplimentul treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul tarifar de încadrare pentru perioada 28 februarie 2006 până la încetarea raporturilor de serviciu, suma calculată și plătită începând cu data pronunțării hotărârii, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta solicită acordarea sporului privind suplimentului postului și a sporului privind suplimentul treptei de salarizare, în condițiile în care nici Legea nr. 188/1999 și nici un alt act normativ în vigoare nu stabilește un cuantum și nici o modalitate de calcul a acestora sau un criteriu de stabilire. A mai arătat Curtea că, prin acordarea drepturilor invocate de către reclamantă, s-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești și că în speță nu se poate vorbi despre un drept de creanță cert, lichid și exigibil, nefiind incidente dispozițiile constituționale și nici ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.A.D.O.L.F. 2. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta P.A., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii sale, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304¹ C. proc.

civ. Recurenta a susținut, în esență, că drepturile pretinse îi sunt recunoscute de art. 29 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, respectiv art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, că aceste drepturi trebuiau să fie acordate de drept, cel mai târziu începând cu data de 01 ianuarie 2007, suspendarea acordării acestor drepturi fiind neconstituțională și nelegală. A mai arătat recurenta că deși modalitatea de acordare a acestor suplimente nu este reglementată, acestea au fost acordate unor funcționari publici prin sentințe definitive și irevocabile. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat Examinând cauza prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată recursul nefondat, și îl va respinge, pentru următoarele considerente: Astfel, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare (M. Of.

nr. 365/29.05.2007), pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Același articol prevede în alin. (3) că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici. Prin O.G. nr. 6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare s-a prevăzut în art. 3 că gestiunea sistemului de salarizare a funcționarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare și în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii.

În raport de aceste dispoziții legale și în lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară a funcționarilor publici, instanța de fond a reținut în mod justificat că nu există bază legală pentru cuantificarea și acordarea suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare. Pentru a fi posibilă calcularea acestor două componente ale salariului funcționarilor publici este necesară, așa cum a și reținut instanța de fond, fie adoptarea unui act normativ cu forță juridică de lege, fie promovarea unei hotărâri de guvern date în executarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999 republicată.

Mai mult, în condițiile în care Legea nr. 330/2009 a intrat în vigoare ulterior, neavând aplicabilitate retroactivă, se constată că la momentul indicat de către reclamantă nu era încă reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente la salariul de bază, iar acordarea acestor drepturi bănești ar însemna obligarea autorității ori a instituției publice angajatoare, în speță A.P.I.A., la plata unor sume imposibil de calculat și, în consecință, pronunțarea unei hotărâri nesusceptibile de executare. De asemenea, a obliga autoritatea să acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25 % pentru fiecare supliment pentru perioada menționată în acțiune, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că „instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curții Constituționale nr. 820/2008). Curtea nu poate primi nici cel de-al doilea motiv de recurs, neavând relevanță existența unei practici judiciare contrare, în condițiile în care nu există bază legală pentru calcularea și acordarea celor două drepturi bănești.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu există motive de modificare a sentinței instanței de fond, în baza dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de către P.A. împotriva Sentinței civile nr. 2228 din data de 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2011.