ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2233/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond

Prin sentința civilă nr.

2228 din 11 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de către reclamanta P.A.

în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., acțiune având ca obiect obligarea pârâtei

la plata sumelor de bani reprezentând sportul privind suplimentul postului în

procent de 25 % din salariul tarifar de încadrare și sporul privind suplimentul

treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul tarifar de încadrare

pentru perioada 28 februarie 2006 până la încetarea raporturilor de serviciu,

suma calculată și plătită începând cu data pronunțării hotărârii, actualizată

cu indicele de inflație la data plății efective.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta solicită acordarea sporului

privind suplimentului postului și a sporului privind suplimentul treptei de

salarizare, în condițiile în care nici Legea nr. 188/1999 și nici un alt act

normativ în vigoare nu stabilește un cuantum și nici o modalitate de calcul a

acestora sau un criteriu de stabilire.

A mai

arătat Curtea că, prin acordarea drepturilor invocate de către reclamantă, s-ar

depăși atribuțiile puterii judecătorești și că în speță nu se poate vorbi

despre un drept de creanță cert, lichid și exigibil, nefiind incidente

dispozițiile constituționale și nici ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.A.D.O.L.F.

exercitată

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta P.A., solicitând modificarea

acesteia în sensul admiterii cererii sale, pentru motive încadrate în

dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304¹ C. proc. civ.

Recurenta a susținut,

în esență, că drepturile pretinse îi sunt recunoscute de art. 29 alin. (1) lit.

c) și d) din Legea nr. 188/1999, respectiv art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din

Legea nr. 188/1999, republicată, că aceste drepturi trebuiau să fie acordate de

drept, cel mai târziu începând cu data de 01 ianuarie 2007, suspendarea

acordării acestor drepturi fiind neconstituțională și nelegală.

A mai arătat

recurenta că deși modalitatea de acordare a acestor suplimente nu este

reglementată, acestea au fost acordate unor funcționari publici prin sentințe

definitive și irevocabile.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului formulat

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte

constată recursul nefondat, și îl va respinge, pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit art.

31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare

(M. Of. nr. 365/29.05.2007), pentru activitatea desfășurată, funcționarii

publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru

vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de

salarizare. Același articol prevede în alin. (3) că salarizarea funcționarilor

publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea

sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.

Prin O.G. nr. 6/2007,

privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor

drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind

sistemul unitar de salarizare s-a prevăzut în art. 3 că gestiunea sistemului de

salarizare a funcționarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal

de credite, cu încadrarea în resursele financiare și în numărul maxim de

posturi aprobate potrivit legii.

În raport de aceste

dispoziții legale și în lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară a

funcționarilor publici, instanța de fond a reținut în mod justificat că nu

există bază legală pentru cuantificarea și acordarea suplimentului postului și

a suplimentului corespunzător treptei de salarizare.

Pentru a fi posibilă

calcularea acestor două componente ale salariului funcționarilor publici este

necesară, așa cum a și reținut instanța de fond, fie adoptarea unui act

normativ cu forță juridică de lege, fie promovarea unei hotărâri de guvern date

în executarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999 republicată.

Mai mult, în

condițiile în care Legea nr. 330/2009 a intrat în vigoare ulterior, neavând

aplicabilitate retroactivă, se constată că la momentul indicat de către

reclamantă nu era încă reglementată modalitatea de calcul a celor două

suplimente la salariul de bază, iar acordarea acestor drepturi bănești ar

însemna obligarea autorității ori a instituției publice angajatoare, în speță A.P.I.A.,

la plata unor sume imposibil de calculat și, în consecință, pronunțarea unei

hotărâri nesusceptibile de executare.

De asemenea, a obliga

autoritatea să acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de

salarizare, în procent de 25 % pentru fiecare supliment pentru perioada

menționată în acțiune, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și

criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea

situație echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești limitate

constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității

judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta

legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii

executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor

în litigiu.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că „instanțele judecătorești

nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu

putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu

norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte

normative”, astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori

executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar

care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curții

Constituționale nr. 820/2008).

Curtea nu poate primi

nici cel de-al doilea motiv de recurs, neavând relevanță existența unei

practici judiciare contrare, în condițiile în care nu există bază legală pentru

calcularea și acordarea celor două drepturi bănești.

Pentru aceste

considerente, apreciind că nu există motive de modificare a sentinței instanței

de fond, în baza dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

raportat la art. 312 alin (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge

recursul declarat în cauză ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de către P.A. împotriva Sentinței civile nr. 2228 din data de

11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2011.