ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5395/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta C.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Garda Națională de Mediu, obligarea pârâtei la plata drepturilor de natură salarială reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător faptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază conform art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea 188/1999, actualizate cu indicele de inflație, începând cu de 15 septembrie 2004 și până la data de 12 noiembrie 2009, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.

In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de funcționar public la Garda Națională de Mediu - Comisariatul General, iar potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea 188/1999, pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Prin Sentința nr. 366 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta C.F., în contradictoriu cu pârâta Garda Națională de Mediu - Comisariatul General, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în esență că din interpretarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 188/199 coroborate cu dispozițiile O.U.G.

92/2004 și a dispozițiilor art. 3 din O.G. 6/2007, rezultă că acordarea drepturilor privind suplimentul postului și suplimentul gradului presupune stabilirea unor criterii în conformitate cu care să se poată stabili modalitatea de acordare a acestor drepturi. Concluzionând, instanța de fond a constatat că, având în vedere Decizia nr. 820/2008 a Curții Constituționale și Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanta C.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 și dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susține în esență că soluția instanței de fond este greșită, întrucât drepturile solicitate au fost suspendate pentru perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 și O.G. nr. 2/2006, iar în prezent suspendarea dispusă prin actele menționate și-a încetat aplicabilitatea. Mai susține recurenta-reclamantă că soluția instanței de fond este greșită, întrucât drepturile solicitate reprezintă un drept de creanță și, prin urmare, un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că, potrivit art. 3 C. civ., iar judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede sau este lacunară. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici". Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G.

nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006. De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare". Insă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare în perioada pentru care se solicită plata drepturilor nu a fost reglementat nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Astfel fiind, a admite teza recurentei și a obliga pe pârâtă să acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de bază, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri. Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și, prin urmare, nu se circumscriu noțiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este adevărat că în jurisprudența CEDO s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La pronunțarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc.

civ., Curtea are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M.Of., Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Curtea nu poate primi susținerile recurentei privind existența unei practici judiciare contrare, neavând relevanță existența unei astfel de practici judiciare, în condițiile în care nu există bază legală pentru calcularea și acordarea celor două drepturi bănești.

In consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal este legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.F. împotriva sentinței nr. 366 din data de 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2011.