ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5395/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta C.F. a solicitat în

contradictoriu cu pârâta Garda Națională de Mediu, obligarea pârâtei la plata

drepturilor de natură salarială reprezentând suplimentul postului în procent de

25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător faptei de salarizare în

procent de 25% din salariul de bază conform art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din

Legea 188/1999, actualizate cu indicele de inflație, începând cu de 15

septembrie 2004 și până la data de 12 noiembrie 2009, sume ce vor fi

actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data

plății efective.

In motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de funcționar public la Garda

Națională de Mediu - Comisariatul General, iar potrivit dispozițiilor art. 31 alin.

(1) lit. c) și d) din Legea 188/1999, pentru activitatea desfășurată

funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază,

sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare.

Prin Sentința nr. 366

din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de

reclamanta C.F., în contradictoriu cu pârâta Garda Națională de Mediu - Comisariatul

General, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut în esență că din interpretarea

dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 188/199 coroborate cu dispozițiile O.U.G. 92/2004

și a dispozițiilor art. 3 din O.G. 6/2007, rezultă că acordarea drepturilor

privind suplimentul postului și suplimentul gradului presupune stabilirea unor

criterii în conformitate cu care să se poată stabili modalitatea de acordare a

acestor drepturi.

Concluzionând,

instanța de fond a constatat că, având în vedere Decizia nr. 820/2008 a Curții

Constituționale și Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, Secțiile Unite, că în lipsa unei cuantificări legale nu se

pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul

postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

împotriva sentinței

civile pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanta C.F.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivul prevăzut de

art. 304 pct. 8 și 9 și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs, recurenta-reclamantă susține în esență că soluția instanței de fond

este greșită, întrucât drepturile solicitate au fost suspendate pentru perioada

2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 și O.G. nr. 2/2006, iar în prezent

suspendarea dispusă prin actele menționate și-a încetat aplicabilitatea.

Mai susține

recurenta-reclamantă că soluția instanței de fond este greșită, întrucât

drepturile solicitate reprezintă un drept de creanță și, prin urmare, un bun în

sensul art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și că, potrivit art. 3 C. civ., iar judecătorul nu poate refuza să

judece pe motiv că legea nu prevede sau este lacunară.

Analizând cauza, prin

prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și

art. 304

1

C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente

cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

arătate în continuare.

Într-adevăr, potrivit

art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,

republicată, cu modificările și completările ulterioare:

„Art. 31. -

(1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un

salariu compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru

vechime în muncă;

c) suplimentul

postului;

d) suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

(2)

Funcționarii publici beneficiază de

prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea

funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind

stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".

Este necontestat

faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006,

prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor

drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind

reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este

adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea

duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare

reintră de drept în vigoare".

Insă, în cauză,

dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I

din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999,

iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare

în perioada pentru care se solicită plata drepturilor nu a fost reglementat

nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de

salarizare.

Astfel fiind, a

admite teza recurentei și a obliga pe pârâtă să acorde suplimentul postului și

suplimentul treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de

bază, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să

stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea

situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești limitate

constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești

în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de

salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive,

în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în

litigiu.

Drepturile solicitate

prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și, prin urmare, nu se circumscriu

noțiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în

jurisprudența CEDO s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de

creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a

reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară

trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002,

cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Or, în cauză, dreptul

solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului și a suplimentului

corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o

justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o creanță

care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La pronunțarea

deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Curtea are

în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M.Of., Partea I, nr. 880

din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a

dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind

statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei

cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile

salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei

de salarizare.

Curtea nu poate primi susținerile recurentei

privind existența unei

practici

judiciare contrare, neavând relevanță existența unei astfel de practici

judiciare, în condițiile în care nu există bază

legală pentru calcularea și

acordarea celor două drepturi bănești.

In consecință, în raport de cele mai sus reținute,

Înalta Curte constată

că sentința pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal este legală și temeinică,

astfel că, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul

declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.F. împotriva sentinței

nr. 366 din data de 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

noiembrie 2011.