ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 215/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1015 din 11 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Garda Națională de Mediu față de cererea promovată de reclamantul C.A. și a respins în consecință această cerere în privința pârâtei respective, reținând că între reclamant și pârâtă nu au existat raporturi de serviciu; - a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții S.D., C.C., N.S. și T.L.

în contradictoriu cu pârâții Garda Națională de Mediu, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Agenția Națională pentru Protecția Mediului, Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri și Ministerul Turismului, având ca obiect obligarea pârâților la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și la plata suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, în baza dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, începând cu data pronunțării hotărârii și în continuare, până la încetarea raporturilor de muncă, precum și retroactiv de la data de 01 ianuarie 2004 și până la data pronunțării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, pentru fiecare dintre reclamanți.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că prevederile art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, stabilesc reguli generale privind compunerea salariului la care au dreptul funcționarii publici și consacră vocația obținerii unui salariu din care să facă parte componentele respective și că numai în măsura în care legea de salarizare ar reglementa modalitatea de calculare a acestor drepturi ele pot deveni drepturile patrimoniale propriu-zise. Sub acest aspect, instanța a reținut că reclamanții nu justifică modalitatea de stabilire procentuală a drepturilor salariale solicitate și că, în aceste condiții, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat și cuantificarea acestor sume de către instanță ar reprezenta o imixtiune în activitatea de legiferare.

Suplimentar a reținut Curtea de apel că cele două suplimente se acordă în anumite situații, cum sunt cele reglementate de art. 9 alin. (2), art. 13 din O.U.G. nr. 92/2004 sau de art. 3, art. 4 și art. 6 din O.G. nr. 2/2006 ori de art. 6 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 6/2007. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurenții-reclamanți susțin în esență că soluția instanței de fond este greșită, întrucât drepturile solicitate reprezintă un drept de creanță și, prin urmare, un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că, potrivit art. 3 C. civ., judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede sau nu este îndestulătoare și că, așa cum s-a reținut prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectarea principiului încrederii în statul de drept face necesar ca titularii drepturilor recunoscute de lege să se bucure efectiv de drepturile respective. Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.

Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006. De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.

Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare în perioada pentru care se solicită plata drepturilor nu a fost reglementat nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Astfel fiind, a admite teza recurenților și a obliga pe pârâți să acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de bază, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu. Drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și, prin urmare, nu se circumscriu noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudența CEDO s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei). Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La pronunțarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Curtea are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M.Of., Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. În consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Re spinge recursul declarat de S.D., C.C., C.A., N.S. și T.L. împotriva sentinței civile nr. 1015 din 11 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2010.