ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 215/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1015 din

11 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal:

- a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Garda Națională de

Mediu față de cererea promovată de reclamantul C.A. și a

respins în consecință această cerere în privința pârâtei

respective, reținând că între reclamant și pârâtă nu au

existat raporturi de serviciu;

- a respins, ca nefondată,

acțiunea formulată de reclamanții S.D., C.C., N.S. și T.L.

în contradictoriu cu pârâții Garda Națională de Mediu,

Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor,

Agenția Națională pentru Protecția Mediului, Ministerul

Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de

Afaceri și Ministerul Turismului, având ca obiect obligarea pârâților

la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază

și la plata suplimentului corespunzător treptei de salarizare în

procent de 25% din salariul de bază, în baza dispozițiilor art. 31 alin.

(1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, începând cu

data pronunțării hotărârii și în continuare, până la

încetarea raporturilor de muncă, precum și retroactiv de la data de

01 ianuarie 2004 și până la data pronunțării

hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflație de la data

nașterii dreptului și până la data plății efective,

pentru fiecare dintre reclamanți.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut că prevederile art. 31 alin. (1)

lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, republicată, stabilesc reguli

generale privind compunerea salariului la care au dreptul funcționarii

publici și consacră vocația obținerii unui salariu din care

să facă parte componentele respective și că numai în

măsura în care legea de salarizare ar reglementa modalitatea de calculare

a acestor drepturi ele pot deveni drepturile patrimoniale propriu-zise. Sub

acest aspect, instanța a reținut că reclamanții nu

justifică modalitatea de stabilire procentuală a drepturilor

salariale solicitate și că, în aceste condiții, obligarea

angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat și

cuantificarea acestor sume de către instanță ar reprezenta o

imixtiune în activitatea de legiferare.

Suplimentar a reținut Curtea de apel

că cele două suplimente se acordă în anumite situații, cum

sunt cele reglementate de art. 9 alin. (2), art. 13 din O.U.G. nr. 92/2004 sau

de art. 3, art. 4 și art. 6 din O.G. nr. 2/2006 ori de art. 6 alin. (3)

și (4) din O.G. nr. 6/2007.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanții,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurenții-reclamanți

susțin în esență că soluția instanței de fond

este greșită, întrucât drepturile solicitate reprezintă un drept

de creanță și, prin urmare, un bun în sensul art. 1 din

Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că, potrivit art. 3 C. civ., judecătorul nu poate refuza să

judece pe motiv că legea nu prevede sau nu este îndestulătoare

și că, așa cum s-a reținut prin Decizia nr. XII din 5

februarie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție, respectarea principiului încrederii în statul de drept

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute de lege să se bucure

efectiv de drepturile respective.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de

recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

arătate în continuare.

Într-adevăr, potrivit art. 31 din

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,

republicată, cu modificările și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1) Pentru activitatea

desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu

compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru vechime în muncă;

c) suplimentul postului;

d) suplimentul corespunzător treptei

de salarizare.

(2) Funcționarii publici

beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile

legii.

(3) Salarizarea funcționarilor

publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea

sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.

Este necontestat faptul că

dispozițiile referitoare la suplimentul postului

și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate

în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind

reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind

reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că,

potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la

expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția

afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.

Însă, în cauză, dreptul la

salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din

Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar

potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în

conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare.

Or, în reglementările drepturilor

salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare în

perioada pentru care se solicită plata drepturilor nu a fost reglementat nici

suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de

salarizare.

Astfel fiind, a admite teza recurenților

și a obliga pe pârâți să acorde suplimentul postului și

suplimentul treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de

bază, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și

criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două

sporuri.

Or, o asemenea situație

echivalează cu depășirea limitelor puterii

judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii

pozitive și substituirea autorității judecătorești în

rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de

salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii

executive, în speță de a emite norme de organizare a executării

reglementărilor în litigiu.

Drepturile solicitate prin acțiune nu

sunt drepturi de creanță și, prin urmare, nu se circumscriu

noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în

jurisprudența CEDO s-a reținut, cu valoare de principiu, că

drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din

Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reținut că „o creanță nu

poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât

dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (CEDO, decizia din 18

octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva

Spaniei).

Or, în cauză, dreptul solicitat de

reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului

corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își

găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul

jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată fi

calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La pronunțarea deciziei, în temeiul

art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Curtea are în vedere cu

deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secțiilor Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M.Of.,

Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea și

aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și

d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul

funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa

unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească

drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

În consecință, în raport de

cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, este legală și

temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge

ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Re

spinge recursul declarat de S.D., C.C., C.A., N.S.

și T.L. împotriva sentinței civile nr. 1015 din 11 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2010.